Bookaholic

Dacă mă întreba cineva cu câteva săptămâni în urmă ce cred despre opera lui Godard, aş fi răspuns că nu sunt un fan al filmelor făcute de regizor după Masculin Féminin, Chinezoaica nefiind o excepţie. Chinezoaica este un film extrem de încăpăţânat, la fel ca ideologia politică pe care o elogiază, marxism-leninismul. În Chinezoaica, cinci prieteni se întâlnesc într-un apartament pe timpul verii şi discută probleme contemporane lor, revoluţia culturală din China, războiul din Vietnam, diferenţa dintre modurile în care a fost aplicat comunismul în Europa şi în exteriorul ei. Se întâlnesc pentru a defini ideologia, pentru a discuta despre analiză şi adevăr, despre terorism, război şi revoluţie, filozofie şi politică. Frica de capitalism, de americani, neîncrederea în ruşi şi entuziasmul provocat de Cărticica Roşie a lui Mao se întrepătrund în Chinezoaica care nu te lasă nicio clipă să uiţi că vizionezi un film.

De la Chinezoaica, ca de la orice alt film semnat Godard, ştii la ce să te aştepţi, sau mai bine zis, la ce să nu te aştepţi. Nu te duce să vezi un film a lui Godard dacă doreşti o călătorie voieristică sau escapistă, dacă vrei naraţiune continuă, pentru că nu asta vei primi. Poezie şi politică, asta caracterizează filmele lui Godard, mai ales din perioada care începe cu Chinezoaica. Chinezoaica marchează un shift în opera franco-elveţianului. Se vede că Godard trecea printr-o perioadă radicală din viaţa lui politică, însă convingerile sale nu pot fi extrase uşor din textul filmic al Chinezoaicei. Deşi până în ultimele minute filmul pare a fi o poveste de iubire dedicată maoismului şi a revoluţiei, sinuciderea de prisos şi dublă crimă care rezultă în urma unui plan eşuat de a asasina Ministrul de Cultură al Uniunii Sovietice par să sugereze că o încredere oarbă în ideologie, oricare ar fi ea, are urmări teribile şi că un act terorist izolat nu poate aprinde focul revoluţiei.

Satiră sau nu, Chinezoaica încearcă, după cum personajele discută şi în film, să îmbine forma artistică cu mesajul revoluţionar, luptând împotriva imperialismului, dar, în acelaşi timp, folosind mai multe elemente aparţinând culturii pop decât filmele lui Andy Warhol. Din nou, ambiguitate. Godard, un militant pentru interzicerea culturii populare americane, împrumută neaşteptat de multe elemente din aceasta. Bineînţeles, cinematografia inteligentă şi profunzimea mise-en-scène-ului sunt acolo cum erau şi în Pierrot Le Fou, Alphaville sau Masculin Féminin. Poezia este acolo, însă metafora este mult mai superficială. Ceva se schimbase. Oare ce?

Ca film politic, Chinezoaica nu mă interesează. Pot şi voi aprecia întotdeauna măiestria formală de care dă dovadă Godard, însă nu pot accepta îndemnurile oferite de film, printre care se numără glorificarea războiului atâta timp cât cauza pentru care se lupta este justă sau imposibilitatea revoluţiei neviolente.

Apatia mea faţă de Chinezoaica s-a schimbat însă acum câteva săptămâni, când la editura Nemira a fost publicat memoir-ul Annei Wiazemski, Un an de studiu. Wiazemsky a fost a doua soţie a lui Jean-Luc Godard şi personajul principal din Chinezoaica, o tânără revoluţionară pe numele Veronique. Nu am citit memoir-ul pentru că mă interesa povestea de dragoste dintre ea şi Godard, subiectul principal al cărţii, ci pentru că, din experienţa mea, astfel de cărţi pot evoca mult mai bine decât ficţiunea cum era să trăieşti în acele timpuri, în acest caz Parisul anilor 60.

Un an de studiu prezintă povestea de dragoste născută din pasiune pentru film, din răspunsul electric pe care Wiazemsky l-a simţit după vizualizarea filmului Masculin Féminin care a determinat-o să îi scrie o scurtă misivă bărbatului din spatele capodoperei cinematografice, de care, declară ea duios, se îndrăgostise profund.

Lucrurile se schimbaseră de când văzusem şi revăzusem Pierrot Nebunul, a cărui frumuseţe tragică mă răvăşise. Nu mă dusesem să-i văd filmele mai vechi, însă îl aşteptam cu nerăbdare pe următorul.

Masculin Féminin îmi folosise drept detonator. Ca ieşită din minţi, am resimţit filmul ca pe un mesaj pe care mi l-ar fi transmis personal, aşa că i-am răspuns.

Anne îi scrie lui Jean-Luc şi la puţin timp primeşte un telefon de la regizor care îi cere să se întâlnească şi îi confesează că şi el o iubea, iubire stârnită în urmă puţinelor dăţi în care se întâlniseră întâmplător şi datorită rolului pe care Wiazemsky l-a avut în filmul lui Bresson, La întâmplare, Balthasar. Între cei doi se înfiripă o intensă poveste de dragoste, iniţial pe ascuns, deoarece Anne era încă minoră şi avea de trecut examenul de bacalureat în toamnă pentru care o ajuta să studieze celebrul filozof Francis Jeanson.

Între cei doi iubirea nu face altceva decât să crească, deşi familia Annei se împotrivea acestei relaţii şi despre Godard se zvonea că urma să se căsătorească cu Maria Vlady. Povestea celor doi este înduioşătoare, creşte odată cu maturizarea Annei, care ajunge în toamnă să studieze la Nenterre, o nouă facultate franceză unde cunoaşte un grup de tineri pasionaţi de socialism. Mă aşteptam, mai mult sau mai puţin, ca toate aceste lucruri să fie prezente în carte din momentul în care am citit extrasul de pe spate. Ce nu mă aşteptam să se întâmple, însă, a fost ca un simplu memoir al unei personalităţi din viaţa pariziană a anilor 60 să îmi schimbe percepţia asupra unui film pe care nu credeam că îl voi revizita vreodată. Şi, totuşi, am făcut-o.

Memoir-ul Annei oferă o nouă dimensiune asupra filmului lui Godard. De ce La Chinoise? De ce Chinezoaica? Da, filmul cuprinde multe referinţe la cultura chinezească, dar nu am înţeles nicioadată de ce Chinezoaica, la feminin, şi nu altceva. Un an de studiu ne anunţă că această chinezoaică care dă titlul filmului nu reprezintă numai China şi comunismul chinez, cât şi singura „chinezoaică” pe care Godard putea să o iubească, nimeni altă decât Anne Wiazemski.

În Un an de studiu, Anne îşi aduce aminte de un cadou pe care îl primise de la Jean-Luc la începutul relaţiei lor, şi anume un manual de limba franceză pentru studenţii chinezi, pe care era scrisă următoarea dedicaţie: „Singurei chinezoaice pe care o iubesc, în amintirea viitorului”.

Într-o secundă, am încetat să mai privesc filmul lui Godard că pe o elegie adusă Maxism-Leninismului şi am început să îl văd că pe o odă dedicată Annei şi iubirii dintre ei doi. Metafora a încetat să mai fie superficială, am realizat cât de profund este şi acest film, ca şi cele dinainte, pe care le-am apreciat nespus de mult. Godard, un om privat, care refuză în general să vorbească despre viaţa sa personală sau despre inspiraţia din spatele filmelor lui, este descifrat de Wiazemsky în memoir-ul său, în care proza curge lin şi captează încă de la primele rânduri.

Făcea aluzie la refuzul meu de fiecare dată când mă invita să mă duc după el pe platoul de filmare. Ceva confuz mă împiedica s-o fac, un amestec de timiditate şi de spaimă, căci astfel aş fi putut constata „de-adevăratelea” prăpastia dintre lumea lui, lumea cinematografiei şi lumea mea. Aş fi încetat să-l mai văd cu ochii mei, pentru a-l descoperi prin ochii altora.

Wiazemsky era conştientă de duplicitatea personalităţii lui Godard. Dacă acel Godard ce aparţine lumii cinematografiei poate fi observat pe ecran, Godard-ul din universul ei, universul privatului, apare în rândurile romanului Un an de studiu. Astfel, aflăm că replici din Chinezoaica sunt luate din certurile din viaţa lor personală; memoir-ul explică cum ficţiunea şi realitatea se îmbină în film, explică substraturile filmului, pe care altfel nu le puteam observa. Chinezoaica este la fel de mult despre Anne Wiazemsky, cea mai frumoasă femeie din Paris la acea vreme, cât despre politică şi ideologie. E adevărat că marelui regizor franco-elveţian „Revoluţia culturală chinezească i se părea antidotul corect împotriva bătrânei culturi europene”, însă Anne reprezeta antidotul pentru el, pentru viaţa lui, pentru amintirea viitorului.

Nu aş fi ştiut cum s-o formulez, pe atunci, scrie Wiazemski, dar în dragostea mea pentru Jean-Luc existau şi dragostea pentru profesia, pentru filmele şi pentru prietenii lui: eram tot atât de îndrăgostită de el şi de universul lui. În definitiv, nu începusem să-l iubesc atunci când văzusem Pierrot Nebunul şi Masculin Féminin?

La fel ca Wiazemsky, şi eu am început să-l iubesc pe Godard când am văzut Pierrot Nebunul şi Masculin Féminin, iar memoir-ul ei, Un an de studiu, m-a făcut să apreciez şi filmele făcute de el mai târziu, în special Chinezoaica. În Chinezoiaca, la fel ca în Un an de studiu, se ascunde o poveste de dragoste universală, dragoste între oameni, dragoste pentru film, cultură, filozofie şi Paris.

În general, nu consider că astfel de memoir-uri trebuie luate în considerare atunci când evaluez opera pe care o citează, dar în acest caz, Un an de studiu a reuşit să îmi schimbe în bine părerea despre filmul lui Godard. Mai important este însă faptul că Un an de studiu reprezintă o carte profundă, bine scrisă şi plină de sentiment, care merită citită, indiferent dacă ai văzut Chinezoaica sau nu.

Sursă foto imagine principală