Bookaholic

Romanul Un an de studiu, de Anne Wiazemsky, relatează parcursul inițiatic al unui an petrecut la școala vieții, a iubirii și a cinematografiei: tânăra pe atunci Anne îl cunoaște pe Jean-Luc Godard și astfel intră în fascinanta lume a noului cinema francez.

Un an de studiu desenează pasionant o iubire și o epocă, sfârșitul anilor ’60, când Franța este scena unor importante mișcări politice, ideologice și artistice.

„Un an de studiu”, de Anne Wiazemsky – fragment

Traducere de Doru Mareș
Colecția „Babel”
Editura Nemira

Cum rămăseserăm prieteni, Ghislain m-a invitat cu o zi înainte să luăm prânzul împreună. Era duminică, nu aveam nicio treabă, aşa că ne-am dus să ne plimbăm prin Normandia. La un moment dat, i-am vorbit despre Jean-Luc Godard şi despre regretul meu de a fi „ratat“ trei întâlniri cu acesta.

„De ce nu-i scrii?“ m-a întrebat Ghislain. Apoi, observându-mi aerul dubitativ: „Ştii, e un bărbat tare singur.“

După care s-a distrat amintindu-mi discursul pe care-l susţineam cam cu un an în urmă. Jean-Luc Godard venise la turnarea Balthazarului, invitat de producătoarea Mag Bodard. Aceasta pur şi simplu m-a constrâns să iau prânzul cu ei, ceea ce am şi făcut, dar total lipsită de chef. Ştiam cine era Godard, în schimb nu îi văzusem niciunul dintre filme, enervată de nenumăratele scandaluri din jurul creaţiilor lui: de jur împrejur, în toată presa, era obligatoriu să fii pro sau contra cinematografiei propuse de el, a-l ignora fiind de neconceput.

Şi atunci, la aproape un an de la respectivul prânz, încă mi-era ruşine să mi-l amintesc. Robert Bresson, pe care îl deranjase vizita, îl ironizase copios. Desigur, o făcuse sub masca obişnuitei lui politeţi, simulând nevinovăţia şi trimiţându-mi zâmbete complice.

În aceeaşi vară am mai avut o întâlnire. Robert Bresson viziona probele de filmare în laboratorul de la LTC, iar eu, care-l însoţeam, rămăsesem să-l aştept citind în cafeneaua de vizavi. Jean-Luc Godard a intrat, m-a văzut şi s-a îndreptat imediat spre mine, de parcă ar fi avut ceva important să îmi spună. A aşteptat câteva secunde, după care, arătând către carte, mi-a zis:

– Citiţi Jurnalul unui hoţ?
– Da.
– Şi vă place?
– Da.

După care mi-am reluat lectura fără a-l mai băga în seamă.

A treia întâlnire a urmat în iunie. Plecasem pentru câteva ceasuri de la ţară, unde învăţam pentru bacalaureat, pentru a mă întâlni cu Roger Stéphane, care, încântat de La întâmplare, Balthazar, îi consacrase de la un capăt la altul Pour le plaisir, emisiunea lui de televiziune. Eram intervievaţi Robert Bresson, eu, diferiţi membri ai echipei de filmare şi un număr impresionant de personalităţi ale vremii. Printre ele şi Jean-Luc Godard de care m-am izbit dur pe scările clădirii, eu coborând şi el urcând. „Cretinule! Imbecilule! Idiotule!“ am strigat fără să văd despre cine era vorba. Şi-a cerut iertare, ajutându-mă să mă ridic. După care am luat-o la fugă, copleşită de propria mea timiditate.

Lucrurile se schimbaseră de când văzusem şi revăzusem Pierrot nebunul, a cărui frumuseţe tragică mă răvăşise. Nu mă dusesem să-i văd filmele mai vechi, însă îl aşteptam cu nerăbdare pe următorul. Masculin feminin îmi folosise drept detonator. Ca ieşită din minţi, am resimţit filmul ca pe un mesaj pe care mi l-ar fi transmis personal, aşa că i-am răspuns. După ce am pus scrisoarea la cutia poştală, m-am dus pentru întâia oară în viaţă la cocktailul de vară al Editurii Gallimard. Picasem proba la filosofie a bacalaureatului şi trebuia să o susţin oral în septembrie. În pofida eşecului şi a timidităţii, eram, în zilele acelea, însufleţită de o energie stranie.

În grădina editurii se înghesuia o groază de lume: scriitori pe care îi văzusem la televizor, câţiva prieteni de familie, mulţi necunoscuţi. Din fericire, era prezent şi Antoine Gallimard, cu care mă împrietenisem din adolescenţă şi care mi-a adus imediat o cupă de şampanie. Şi, în şoaptă, mi-a explicat cine era fiecare dintre cei prezenţi. A doua cupă de şampanie mi-a vindecat spaimele, aşa că l-am întrebat curioasă dacă bărbatul de lângă bar nu cumva era chiar Francis Jeanson. Antoine mi-a confirmat. Despre Francis Jeanson îl auzisem vorbind pe bunicul meu, François Mauriac, care se referise în repetate rânduri la acţiunile acestuia din timpul războiului din Algeria, despre cum ajutase FLN1 şi pusese bazele unei reţele care-i purta numele. Căutat la un moment dat de toate poliţiile, fusese până la urmă graţiat şi putea circula unde dorea, ca un om liber.

Francis Jeanson, însă, pentru mine era în primul rând un apropiat al lui Sartre şi al lui Simone de Beauvoir, pe care-i admiram enorm de când citisem, la început de adolescenţă, Memoriile unei fete cuminţi. Francis Jeanson le consacrase lucrări pe care le parcursesem. Mai ştiam şi că predase filosofia la Bordeaux. Şi acest ultim detaliu m-a făcut să iau hotărârea.

Cu o îndrăzneală pe care nu mi-o bănuiam, m-am înfipt în el pentru a-i explica de-a valma cine eram şi cum ratasem eu bacalaureatul. Şi-n concluzie:

– Aş avea nevoie să-mi acordaţi câteva lecţii de filosofie.
– Doar atât?

Era cam mirat.

– Doar atât.

Am făcut schimb de numere de telefon şi ne-am dat întâlnire pe 1 august, la el acasă, în strada Raynouard din arondismentul 16.

– La revedere, domnişoară!
– La revedere, domnule!

O strângere de mână şi Francis Jeanson şi-a reluat conversaţia pe care o întrerupsese apariţia mea. Dintr-odată m-a cuprins oboseala, de parcă aş fi trecut cine ştie ce probă sportivă.

– Pleci? m-a întrebat Antoine.
– Da.
– Te conduc până la uşă.

Am rămas câteva clipe pe trotuarul din faţa clădirii, de pe strada Sébastien-Bottin nr. 5, vorbind despre vacanţa de vară. El urma să plece în călătorie cu iahtul, eu, peste două zile, în sudul Franţei, la o prietenă, înainte de a mă apuca iarăşi de învăţat, după 1 august, la Paris.

– Chiar ai tupeu, mi-a zis Antoine, dac-ai ajuns să te bagi peste un om, pe care nu-l cunoşti, doar ca să-ţi dea meditaţii la filosofie!

Şi, reluând una dintre glumele lui favorite:

– Doar moşii-ţi plac!

Abia împliniserăm, şi eu, şi el, nouăsprezece ani.

Despre Anne Wiazemsky

Prințesa Anne Wiazemsky s‑a născut la 14 mai 1947 la Berlin. Mama sa este Claire Mauriac, fiica scriitorului François Mauriac, iar tatăl ei este prințul Ivan Wiazemsky, conte Levachov, dintr‑o veche familie nobiliară rusă. Anne a fost actriță, realizatoare de filme documentare și romancieră. La doar optsprezece ani a jucat în filmul lui Robert Bresson Au hasard Balthazar (1966). Fiind căsătorită cu Jean‑Luc Godard între 1967 și 1979, a jucat și în La Chinoise și Week‑end (ambele în 1967). A semnat peste cincisprezece volume, romanul Caninesfiind recompensat cu Premiul Goncourt des lycéens în 1993, în timp ce Hymnes à l’amour a primit Premiul Maurice Genevoix în 1996, iar Une poignée de gens a fost laureat în 1998 cu Grand Prix du roman de l’Académie française.