Bookaholic

După ce iese acoperit de cenușă și de sângele altora din Turnul de nord, Keith Neudecker hotărăște, aproape inconștient, că singura lui șansă e să se întoarcă la familia pe care o lăsase în urmă, la lumea pe care o cunoștea cel mai bine. Numai că, după 11 septembrie 2001, totul s-a schimbat. Justin, fiul lui, se uită întruna cu binoclul pe cer, cu gîndul la Bill Lawton (o versiune ficțională a lui Bin Laden) sau la vreun alt avion menit să aducă distrugere. Soția sa, Lianne, măcinată de spaimă, vede Islamul peste tot: în cărți poștale de la prieteni, în muzica vecinilor, în orice o înconjoară. Peste toți cei înstrăinați, care nu se mai recunosc pe ei înșiși, planează figura artistului cunoscut sub numele de Omul căzător care, suspendat deasupra mulțimilor, le amintește tuturor, iar și iar, imaginea înghețată în timp a supremei disperări, cea a oamenilor căzînd din turnurile în flăcări.

„Omul căzător”, de Don DeLillo (fragment)

Traducere din limba engleză de Maria Ioana Apostol
Seria ACTUAL
Colecţia Biblioteca Polirom

Plimbările până dincolo de parc nu erau nişte ritualuri de anticipare. Drumul cotea spre vest, iar el trecea de tere­nurile de tenis fără să se gândească prea mult la camera în care‑l aştepta ea sau la dormitorul de la capătul coridorului. Îşi ofereau plăceri erotice unul altuia, dar nu asta‑l mâna într‑acolo. Îl atrăgea ce ştiau amândoi despre deriva fără de sfârşit în josul spiralei şi se tot întorcea la ea, chiar dacă aceste întâlniri veneau în contradicţie cu ce considera el în ultima vreme ca fiind adevărul vieţii sale, şi anume că tre­buia trăită serios şi responsabil, nu smulsă bucată cu bucată, cum se nimerea.

La un moment dat, spunea şi ea ce spun oamenii întot­deauna:

— Trebuie să pleci ?

El stătea gol lângă pat.

— Întotdeauna o să trebuiască să plec.

— Iar eu întotdeauna o să trebuiască să fac în aşa fel încât plecarea ta să însemne altceva. S‑o fac să însemne ceva romantic sau sexy. Nu ceva gol, nu ceva însingurat. Oare ştiu eu cum se face treaba asta ?

Dar ea, în sine, nu era o contradicţie, nu‑i aşa? Nu era o persoană de care să profite, nu era o negare a vreunui adevăr peste care dăduse el din întâmplare în aceste zile şi nopţi lungi şi stranii, în aceste zile de după. Acestea erau zilele de după. Totul se măsura de‑acum prin după.

— Oare ştiu eu cum să fac un lucru dintr‑altul fără să mă prefac? a zis ea. Pot să rămân cine sunt sau trebuie să devin precum toţi oamenii ăia care stau şi se uită cum iese cineva pe uşă ? Nu suntem ca toţi ceilalţi, nu?

Dar se uita la el într‑un fel anume, care‑l făcea să simtă că trebuie să fie altcineva, cum stătea lângă patul ei, pregă­tit să spună ce spun oamenii întotdeauna.

Se aşezaseră într‑un separeu din colţ şi‑şi aruncau priviri furioase. Carol Shoup era îmbrăcată cu un bluzon de mătase cu dungi violet şi albe, care avea un aer maur sau persan.

— În condiţiile date, la ce te aşteptai ? a zis ea.

— M‑aşteptam să mă suni şi să mă‑ntrebi.

— Dar, în condiţiile date, cum aş fi putut să deschid măcar subiectul?

— De ce, nu l‑ai deschis ? a zis Lianne.

— Numai după ce s‑a întâmplat. Nu‑ţi puteam cere să redactezi o asemenea carte. După ce s‑a întâmplat cu Keith, după aia şi‑ailaltă, după toată povestea. Nu‑mi dau seama ce e‑n capul tău, de vrei să te implici. O carte în aşa hal de implicată, în care se reconstituie totul şi cum s‑a ajuns unde s‑a ajuns. Şi o carte atât de pretenţioasă, atât de incredibil de plictisitoare.

— O carte pe care o publicaţi voi.

— N‑avem ce face.

— După ce s‑a pus praful pe ea… câţi ani ?

— N‑avem ce face. Patru, cinci ani, a zis Carol. Pentru că pare să prezică tocmai ce s‑a întâmplat.

— Pare să prezică.

— Tabele statistice, rapoarte corporatiste, schiţe arhitec­turale, grafice teroriste. Ce mai vrei?

— O carte pe care o publicaţi.

— E scrisă prost, e structurată prost şi, după mine, pro­fund şi oribil de plicticoasă. A primit o mulţime de respin­geri. E o legendă printre agenţii literari şi editori.

— O carte pe care o publicaţi.

— Numai să faci corectura unei asemenea monstruozi­tăţi…

— Cine‑i autorul?

— Un fost inginer din domeniul aeronauticii. L‑am poreclit Unaflyer1. Nu locuieşte într‑o cabană izolată şi nu face bombe din tot felul de chimicale, cu ochii la anuarele cole­giului unde a învăţat, dar lucrează obsesiv de vreo cinşpe, şaişpe ani.

Erau bani serioşi la mijloc, după standardele unui redac­tor extern, dacă o carte era considerată un proiect impor­tant. În cazul acesta, era şi un proiect urgent, oportun, actual, chiar vizionar, cel puţin după criteriile de catalog ale editorului – o carte care detalia o serie de forţe globale inter­conectate, ce par să conveargă într‑un punct exploziv din timp şi spaţiu, despre care se putea spunea că reprezenta locusul oraşelor Boston, New York şi Washington într‑o dimineaţă de vară târzie de la începutul secolului XXI.

— Numai să faci corectura unei asemenea monstruozi­tăţi te poate pune la jug ani de zile de‑acum încolo. E toată numai date. E toată numai fapte, hărţi şi orare.

— Dar şi prezice, din câte înţeleg.

Cartea chiar avea nevoie de un redactor liber‑profesio­nist, de cineva capabil să lucreze multe ore în afara nebuniei obişnuite a telefoanelor, e‑mailurilor, prânzurilor cu autorii şi întâlnirilor de tot felul cu care se ocupa un redactor cu normă întreagă – în afara nebuniei tipice slujbei.

— Conţine un fel de lung tratat pe tema deturnării avioanelor. Conţine multe documente referitoare la vul­nerabilitatea unor aeroporturi. Dă şi exemple: Dulles şi Logan1. Menţionează multe lucruri care chiar s‑au întâm­plat ori se‑ntâmplă acum. Evenimente de pe Wall Street, din Afganistan, cutare, cutare. Chestia din Afganistan chiar se‑ntâmplă.

Pe Lianne n‑o interesa cât de dens, de stufos şi de inti­midant era materialul sau cât de puţin profetic se dovedea până la urmă. Asta era ce‑şi dorea. Nu ştiuse că şi‑o dorea până când Carol nu‑i pomenise despre carte în treacăt şi în bătaie de joc. Ea crezuse c‑o invitase la prânz pentru a dis­cuta despre o lucrare. Se dovedise că invitaţia fusese făcută cu scop strict personal.

Despre Don DeLillo

Don DeLillo, romancier, eseist  și dramaturg american, s-a născut în 1936, la New York. Primul său roman, Americana, a apărut în 1971, urmat de End Zone (1972), Great Jones Street (1973) și Ratner’s Star (1976). Odată cu publicarea în 1985 a romanului White Noise (Zgomotul alb), premiat cu National Book Award for Fiction, DeLillo s-a bucurat de o recunoaștere rapidă ca romancier de succes, inspirind proza unor autori precum Jonathan Franzen, Martin Amis sau Zadie Smith. A publicat în continuare romanele Libra (1988), o biografie fictivă a lui Lee Harvey Oswald pâna în momentul asasinării președintelui J.F. Kennedy, Underworld (1997), considerat capodopera sa, Cosmopolis (2003; Polirom, 2012), Falling Man (Omul căzător, 2007), Point Omega (2010; Punctul Omega, Polirom, 2012). De-a lungul carierei i s-au decernat numeroase premii de prestigiu, printre care Premiul Academiei Americane de Arte și Litere (1984), PEN / Faulkner Award (1992, 2012) si PEN / Saul Bellow Award (2010).

Receptarea critică a romanului „Omul Căzător” – selectiv

„Proza de calitate depinde de posibilitatea ei de a emana un adevăr încă necunoscut, de a alege cea mai potrivită combinație de realitate și magie și de a găsi proporția fericită de bine și rău… În romanul lui Don DeLillo, bărbații și femeile cad peste cititor fără plasă de siguranță, fără sprijinul comparației și al ironiei, fără ceva care să le încetinească prăbușirea. Omul căzător nu este artă, nu e performance, ci este realitate, acea realitate care poartă în sine amintirile, duioșia și înțelesul spațiului haotic dintre cer și pămînt.” (The New York Times)

„Omul căzător redă cea mai limpede imagine a evenimentelor din ziua de 11 septembrie 2001.” (Newsweek)

„Nimeni înaintea lui DeLillo nu a arătat cum funcționează legătura dintre terorist și cel care supraviețuiește atacului.” (Literary Review)