Romanul lui Philip Roth, Povestea lui Orișicine, este construit după modelul unei piese moralizatoare medievale englezești (morality play, o specie literară specifică dramaturgiei medievale și care urmărea răspândirea învățăturilor creștine; personajele erau generice, iar alegoria folosită intens), Everyman (sau, după titlul complet The Summoning of Everyman). Apărută în perioada Tudorilor, pe la finalul secolului XV (nu se știe dacă mai întâi în Anglia sau în Țările de Jos), piesa a ajuns repede foarte populară, întrucât dezvolta unul dintre subiectele preferate ale medievalilor: caracterul muritor al tuturor oamenilor.
Piesa începe în momentul în care Moartea (personificată) în anunță pe Everyman (personaj generic ce reprezintă întreaga omenire) că timpul i s-a scurs și trebuie să se pregătească de marele sfârșit. Evident șocat (cum zice și Freud într-un eseu din 1915, „în fond, nimeni nu crede în propria moarte sau, ceea ce este la fel, în inconștient fiecare dintre noi este convins de nemurirea sa”) omul trece prin diferite reacții: de la negare la frică, disperare, compasiune și, în cele din urmă, acceptare. Deși încearcă să convingă și alte personaje să-i fie alături în această încercare (Frumusețea, Cunoașterea, Puterea, Prietenia etc.), este părăsit de toți, iar pe drumul lung al morții este însoțit doar de Faptele Bune (caracterul moralizator creștin al piesei este evident).
Piesa, practic, nu spunea nimic nou: toți suntem muritori, moartea poate apărea când ne așteptăm mai puțin, nimeni nu scapă morții, toți suntem singuri în momentul morții, o viață împăcată ne poate ajuta să avem o moarte împăcată… Însă medievalii pare-se că nu se săturau să li se vorbească despre moarte. Nu-i vorba că până atunci nu se mai vorbise despre moarte în literatură (până și Epopeea lui Ghilgameș, prima operă scrisă pe care o cunoaștem, are ca subiect eterna revoltă a omului în fața condiției sale muritoare). Însă Evul Mediu a cunoscut o dezvoltare fără precedent a acestei teme în literatură și în arte: de la memento mori, la Artes (bene) moriendi (cărticele religioase care te învățau cum să ai o moarte bună), la reprezentările Dansurilor Macabre și ale Triumfurilor Morții, la carele alegorice ale Morții sau la dansurile pe morminte în cimitire…
Pornind de la acest motiv medieval, Philip Roth aduce în contemporaneitate discuția despre moarte. Însă o face cumva în răspăr față de sursa medievală de inspirație. Povestea lui Orișicine, romanul său din 2006 (în orig. Everyman), începe cu finalul și prima scenă ne prezintă chiar înmormântarea protagonistului. Un grup de oameni, unii mai triști, alții indiferenți, cu toții nerăbdători să scape de întâlnirea neplăcută cu moartea, asistă la înmormântarea celui care le-a fost tată („tatăl nereușit”), frate („fratele invidios”), soț („soțul duplicitar”) sau coleg. Pentru a păstra specificul piesei, nu aflăm numele protagonistului care poate fi, evident, orișicine. Scena înmormântării se continuă cu descrierea serii dinaintea unei operații importante (evident, nereușită), un timp pe care protagonistul îl petrece în singurătate, pe un pat de spital. Așteptarea este propice rememorărilor, grijilor, întrebărilor existențiale și bilanțurilor.
Spre deosebire de corespondentul său medieval, povestea lui Roth pare a avea o morală inversă: de moarte avem parte cu toții, mai important e cum ne trăim viața. Artes (bene) moriendi devine, în lumea contemporană, Artes (bene) vivendi: nu mai e important să știm cum să murim bine (ce garanție avem că după moarte mai are rost să sperăm și la o altă viață?), ci să acceptăm miracolul vieții, să ne bucurăm de fiecare clipă, să apreciem oamenii pe care îi avem lângă noi, iubirea, prietenia, o zi frumoasă la malul mării… Ar fi greu de spus ce perioadă e mai optimistă: Evul Mediu cu puternica lui credință în viața de apoi sau modernitatea cu dorința de a profita cât mai mult de ce are de oferit viața de acum?
Micul roman al lui Philip Roth (cu numeroase coincidențe autobiografice, se pare) nu spune, la fel ca și Everyman, nimic nou. Viața e grea, moartea e inevitabilă, nimeni nu știe care e sensul existenței, divinitatea e o noțiune tot mai abstractă, suntem cu toții, în cele din urmă, singuri, alegerile greșite rămân alegeri greșite, și, oricât de mari ar fi regretele, viața nu poate fi niciodată luată de la capăt. Așadar, qui bono?
Părerea mea e că Povestea lui Orișicine este, mai degrabă, o confruntare a scriitorului cu moartea, justificată oarecum și de dorința de a reînvia o tradiție literară medievală prea puțin pe gustul contemporanilor. Ca și Julian Barnes în Nimicul de temut, și Philip Roth încearcă să deschidă discuția despre moarte, prea des ocultată în prezent. Din punct de vedere stilistic, provocarea îi reușește. Protagonistul său este omul banal care ar putea fi Orișicine, viața lui e la fel de obișnuită ca a oricăruia dintre noi, iar moartea la fel de tristă și de banală deopotrivă. Tristă pentru acei câțiva care au apucat să-l cunoască și să-l iubească, banală și indiferentă pentru tot restul lumii.
Scris într-un stil voit simplu și nepretențios, mi se pare că romanul este reușit mai degrabă tocmai ca exercițiu stilistic. Nu zice, și nici nu-și propune, să aducă ceva nou în încercarea de înțelegere a morții (până la urmă, ce ar fi de zis?), se mulțumește doar să o aducă în discuție și, eventual, să ne mai trezească puțin din amorțeală. Ca și în Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi, această simplitate a scriiturii scoate moartea din sfera excepționalului (unde o plasăm de obicei) și o aduce în cea a naturalului (unde se află, de drept). Întrucât dezbate chestiuni umane fundamentale (sensul lumii, conștiința propriei finitudini, deșertăciunea vieții), cred că receptarea cărții depinde foarte mult de disponibilitatea cititorului de a-și pune astfel de întrebări.
Povestea lui Orișicine poate părea o carte absolut banală, fără nimic nou de zis, sau, din contră, poate fi o invitație ca viața să nu mai fie banală și existența fiecăruia să nu se transforme într-un șir de întâmplări fără sens. Nu-i vorba de optimism sau de pesimism, cât mai degrabă de o asumare a morții și de acceptarea responsabilității asupra propriei vieți. Pentru că, de fapt, nu există un sens generic al vieții, ci doar unul particular pe care fiecare om îl găsește pentru sine. Iar Povestea lui Orișicine nu trebuie să fie povestea morții, ci povestea vieții. De asta Roth începe cu moartea personajului (să nu mai avem motive să fim șocați că oamenii sunt muritori) și apoi se întoarce spre viață. Important nu este faptul că un om a murit, ci că un om a trăit.
Povestea lui Orișicine, de Philip Roth, Editura Polirom, 2007, traducere din limba engleză Fraga Cusin
