Bookaholic

Doi frați, o singură tragedie. Două civilizații, o singură viață. Un trecut de coșmar, o revoluție, o iubire ce trece dincolo de moarte, un roman despre distanța dintre oameni și lumi și despre imposibila apropiere. Din anii ’60 și până în prezent, din India în America, de la o generație la alta, povestea unei familii se scrie într-o carte ce poartă amprenta inconfundabilă a scriitoarei Jhumpa Lahiri.

Explorând conflictele între civilizații și generații, angoasele omului contemporan, rupt între identitățile din care este alcătuit, precum și efectele globalizării, proza semnată de Jhumpa Lahiri se axează pe viața în exil, pe traumă, inadaptare și alienare, cercetând cu finețe viețile frânte ale unor personaje aflate în căutarea fericirii, care este niciodată acasă.

Distanța dintre noi, de Jhumpa Lahiri – fragment

Editura Nemira
Colecția Babel
Traducere de Adriana Voicu

În camera unde dormea bunica ei Bela lua masa de prânz. Era obişnuită să mănânce orez, dar acolo mirosul lui era mai înțepător şi boabele nu la fel de albe. Uneori muşca din câte o pietricică pe care Deepa nu o dăduse la o parte, iar zgomotul pe care îl făcea când o zdrobea între măsele parcă îi exploda în urechi.

Nu exista o masă de sufragerie. Pe podea era o bucată de țesătură brodată, ca un napron mare, pe care se aşeza. Bunica se ghemuia pe vine, cu umerii plecați, cuprinzându-şi genunchii cu brațele şi uitându-se la ea.

Sus, pe perete, atârnau cele două fotografii în fața cărora stătuse tatăl ei în timpul ceremoniei. Tabloul bunicului ei mort şi cel în care apărea adolescentul despre care bunica spunea că e tatăl ei, zâmbitor, cu fața uşor întoarsă într-o parte. Bela nu văzuse niciodată o imagine a tatălui ei la o vârstă atât de mică. În fotografie era destul de tânăr ca să fie fratele ei mai mare. Până atunci nu mai avusese nicio mărturie a felului cum arăta înainte să se nască ea.

Sub aceste tablouri, foşnind uşor în curentul de aer făcut de ventilator, era un teanc de facturi, chitanțe şi cartele pentru alimente, găurite şi prinse într-un cui. Deasupra hârtiilor țintuite în perete, chipul adolescentin al tatălui ei o privea amuzat cum mânca orezul cu lingura, pe când bunicul ei, privind drept înainte cu ochii obosiți, cu sprâncenele lui rare, parcă nici nu observa că e şi ea acolo.

În afară de cele două fotografii şi de teancul de chitanțe, nu mai era nimic de văzut pe pereți. Nici cărți, nici suveniruri din călătorii făcute cândva, niciun obiect care să indice cum îi plăcea bunicii ei să-şi petreacă timpul. Stătea ore întregi pe terasă, cu spatele la restul casei, uitându-se prin grilaj.

În fiecare zi, la o anumită oră, Deepa o ducea pe bunica în curte, unde aceasta rupea corolele câtorva flori care creşteau acolo în ghivece şi pe lângă plantele cățărătoare care se întindeau pe ziduri şi le punea într-o cofă mică de alamă.

Pleca de acasă, însoțită de Deepa, trecând de iazuri şi îndreptându-se spre marginea mlaştinii inundate. Se ducea la un loc anume, stătea puțin acolo şi după câteva minute se întorcea.
Ce faci acolo? a întrebat-o Bela într-o zi.

Bunica stătea pe scaunul ei pliant, cu degetele mâinilor încovoiate, ca şi când încerca să strângă pumnii, şi îşi studia suprafața bombată a unghiilor. Fără să ridice privirea a răspuns: Stau puțin de vorbă cu tatăl tău.

Tata e înăuntru.

A ridicat privirea şi ochii ei bleumarin s-au mărit. Zău?

S-a întors mai adineauri acasă.

Unde?

E în camera noastră, Dida.

Şi ce face?

Se odihneşte. Zicea că e obosit după drumul până la biroul celor de la American Express.
Aaa. Bunica şi-a întors din nou privirea.

Lumina a scăzut. Avea să plouă din nou. Deepa a dat fuga pe acoperiş să strângă rufele de pe frânghie. Bela a venit după ea s-o ajute.

Plouă tot aşa şi la voi, în Rhode Island? a întrebat Deepa.

Era prea mult de explicat în bengali. Dar una din primele ei amintiri era cea a unui uragan în Rhode Island. Nu-şi amintea furtuna propriu-zisă, doar pregătirile şi urmările. Îşi amintea cada umplută cu apă. Aglomerația din supermarket, rafturile goale. Îşi ajutase tatăl să lipească pe ferestre zigzaguri de bandă adezivă, a căror urmă a rămas mult timp după ce banda a fost îndepărtată.

A doua zi s-a dus cu tatăl ei în campus şi a văzut crengi rupte împrăştiate în curtea interioară, străzile verzi de frunze. Au dat peste un copac gros care se prăvălise şi îi ieşiseră afară rădăcinile încâlcite.

Au văzut pământul îmbibat de apă care cedase. Copacul parcă era mai uriaş aşa cum zăcea, doborât. Acum, că nu mai era viu, proporțiile lui păreau înfricoşătoare.

Tatăl ei adusese fotografii să le arate bunicii. Multe înfățişau casa în care locuiau acum Bela şi părinții ei. Se mutaseră cu doi ani în urmă, în vara când Bela împlinise zece ani. Casa era mai aproape de golf, la mică distanță de facultatea de oceanografie, unde studiase odată tatăl ei. Era convenabil de ajuns la laboratorul unde lucra el. Dar era mai departe de campusul principal, unde crescuse Bela şi unde mergea acum mama ei, două seri pe săptămână, ca să predea un curs de filosofie.

Bela fusese dezamăgită că, deşi marea era la mai puțin de doi kilometri distanță de casa lor, nu se zărea de la nicio fereastră. Doar câteodată, când stătea afară, o simțea în vreo adiere răzleață, iar concentrația sării era detectabilă în aer.

Erau fotografii cu masa din sufragerie, cu şemineul, cu terasa şi priveliştea care se deschidea de acolo. Toate lucrurile care îi erau cunoscute. Pietrele mari, care formau o barieră între proprietatea lor şi cea vecină şi pe care Bela se cățăra uneori. Fotografii făcute în fața casei toamna, când frunzele se colorau în roşu şi auriu, şi iarna, cu crengi golaşe căptuşite în gheață. O fotografie cu Bela stând lângă un arțar japonez pitic, pe care îl plantase tatăl ei în primăvară.

S-a văzut într-o poză stând pe plaja micuță, în formă de semilună, din Jamestown, unde le plăcea să meargă duminică dimineața. Tatăl ei aducea gogoşi şi cafea. În punctul acela se întâlneau cei doi lobi care formau insula; acolo o învățase să înoate, acolo vedea oi păscând pe o pajişte în timp ce ea plutea pe apă.

Se uita la bunica ei cum examina fotografiile de parcă arătau toate acelaşi lucru.

Dar Gauri unde e?

Nu-i place să fie fotografiată, a răspuns tatăl ei. E ocupată acum, că ține primul ei curs. Şi îşi termină şi disertația. Mai are puțin şi o predă.

Mama ei îşi petrecea zilele, chiar şi sâmbetele şi duminicile, în dormitorul pentru oaspeți care îi servea de birou, lucrând cu uşa închisă.

Era biroul ei, spunea, şi când era înăuntru Bela trebuia să se poarte ca şi cum mama ei nu ar fi fost acasă.

Asta nu o supăra. Era fericită să o ştie pe mama ei acasă, şi nu plecată la Boston câteva zile pe săptămână. Vreme de trei ani mama frecventase o universitate acolo, urmând cursuri pentru a putea să-şi ia titlul de master. Pleca dimineața devreme şi se întorcea după ce Bela se ducea la culcare.
Dar acum, în afară de serile când ținea ore, mama ei nu pleca mai deloc din casă. Orele treceau, uşa nu se deschidea, mama nu ieşea de acolo. La răstimpuri o auzea tuşind, auzea scârțâitul unui scaun, o carte căzând pe podea.

Câteodată mama ei o întreba dacă aude noaptea maşina de scris, dacă o deranjează zgomotul, iar Bela spunea că nu, deşi o auzea foarte bine. Uneori Bela juca un joc cu ea însăşi când stătea întinsă în pat, încercând să anticipeze când va fi iar tulburată liniştea de clănțănitul tastelor.

Cu mama îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în cursul săptămânii, dar nu era nicio fotografie făcută în intervalele când erau doar ele două. Nicio imagine care s-o înfățişeze pe Bela uitându-se la televizor după-amiaza sau lucrând la vreun proiect pentru şcoală la masa din bucătărie, în timp ce mama ei pregătea cina sau citea, cu un pix în mână, dintr-un teanc de lucrări de examen. Nicio mărturie că mergeau din când în când la biblioteca cea mare a universității, lăsând în coşuri cărțile împrumutate.

Nu era nimic care să amintească de drumurile la Boston pe care le făcea cu mama ei din când în când, în vacanțele ei şcolare. Călătoreau până acolo cu autobuzul, apoi luau un troleibuz care le ducea în campusul din mijlocul oraşului, înghesuit între râul Charles şi o şosea lungă şi aglomerată. Nicio dovadă a zilelor pe care Bela le petrecuse ținându-se după mama ei prin diverse clădiri unde se întâlnea cu profesori de-ai ei sau de atunci când o dusese în Quincy Market ca s-o răsfețe puțin.
Uite-o, a strigat Bela când bunica ei a trecut la poza următoare.

Mama ei apărea în ea întâmplător. Era o poză a Belei, făcută cu câțiva ani înainte, în care ea stătea în fața aparatului de fotografiat în apartamentul lor vechi, cu linoleum pe jos. Era îmbrăcată în Scufița Roşie pentru sărbătoarea de Halloween şi ținea un bol plin de bomboane de oferit copiilor.

Dar în fundal se vedea mama ei, uşor aplecată peste masa din bucătărie, în timp ce strângea farfuriile după cină; purta pantaloni şi o tunică maro.

Ce stilată e, a exclamat Deepa, privind peste umărul bunicii. Bunica i-a întins tatei fotografiile.

Păstrează-le, Ma. Le-am făcut pentru tine.

Dar bunica i le-a înapoiat, slăbind puțin strânsoarea, iar câteva din ele au căzut pe jos.

Gata, le-am văzut, a zis ea.

Despre Jhumpa Lahiri

Jhumpa Lahiri s-a născut la Londra în 1967, numele său real fiind Nilanjana Sudeshna. Și-a petrecut copilăria în South Kingstown, Rhode Island. Crescută în America printre cărți, de un tată bibliotecar și de o mamă care a dorit să-și educe copiii în spiritul identității lor indiene, și-a descoperit încă de mică moștenirea culturală bengaleză. În anul 1989 a absolvit Barnard College, specializându-se în literatură engleză, după care și-a aprofundat studiile la mai multe universități, obținând titlul de doctor cu o teză despre Renaștere. În anul 2001 s-a căsătorit cu Alberto Vourvoulias-Bush, coordonator al ediției din America Latină a revistei TIME. Au doi copii, pe care i-au crescut în Brooklyn, înainte de a se muta la Roma.

Interpreter of Maladies, volumul de proză scurtă cu care a debutat, atrăgând imediat atenția lumii literare, a câștigat Premiul PEN/ Hemingway Award (Best Fiction Debut of the Year). Un an mai târziu, tinerei scriitoare i-a revenit Premiul Pulizer pentru ficțiune și premiul pentru debut al revistei The New Yorker pentru aceeași carte. În 2003, a publical romanul The Namesake, ecranizat în 2006. A urmat în 2008 volumul de povestiri Unaccustomed Earth, recompensat cu Frank O’Connor International Short Story Award. Distanța dintre noi (The Lowland, 2012) este cea mai recentă carte a sa, editată în 2012 și nominalizată la Premiul Man Booker și la National Book Award for Fiction. În același an, scriitoarea a devenit membră a American Academy of Arts and Letters. Președintele SUA Barack Obama a desemnat-o membră a comisiei sale pentru artă și umanioare.