Bookaholic

Portretul viu al unui oraş complex şi fascinant, lipsit de clişeele care reduc islamul la război şi atentate.

Abia ieşită de pe băncile liceului, Asma Abdelkarim părăseşte Tunisia, unde a crescut, pentru a se întoarce în Liban, ţara strămoşilor ei. Este captivată de Beirut, o mică lume fascinantă şi agitată, în care imigranţii sirieni se intersectează cu refugiaţii palestinieni. Studentă, se îndrăgosteşte de un tînăr francez, alături de care ia parte la manifestaţiile din zilele zbuciumate ale Revoluţiei Cedrilor. Seducătoare prin pasiune şi lipsa de prejudecăţi, cartea ei dezvăluie realitatea complexă a Libanului, ţară cu aparenţe libertine şi mentalităţi tradiţionaliste. Povestire, eseu şi poveste de dragoste, mărturia ei are şi o dimensiune iniţiatică: în Beirut, Asma descoperă cu adevărat iubirea, legîndu-se de Liban şi de Maxime „aşa cum se leagă viţa sălbatică şi iedera, cu toate fibrele trupului şi sufletului”. Întîlnirea dintre cei doi condensează întîlnirea dintre Orient şi Occident într-un Liban care, deşi sfîşiat de conflicte, renaşte mereu din propria cenuşă.

Povestește-mi despre Beirut, de Asma Abdelkarim (fragment)

Traducere de Nicolae Constantinescu
Colecţie: Hexagon
Domeniu: Memorii, jurnale, corespondenţă / Istorie
Editura Polirom
192 p.

Într‑o dimineaţă de ianuarie, mama îmi sugerează să vizitez Siria împreună cu ea. Hotărâm să mergem la Damasc. E frig în ziua aceea. Un frig pătrunzător. Cerul e acoperit de nori. Se anunţă zăpadă la munte, dar suntem hotărâte să facem această călătorie.

Plecăm dimineaţa spre autogara Charles‑Helou, care se află în apropiere de portul Beirut. Când ajungem acolo, ne îndreptăm spre ghişee ca să cumpărăm bilete de autobuz. Agentul ne cere paşapoartele şi‑şi notează datele noastre personale. Aşteptăm pe peron ca să aflăm care va fi următorul autobuz spre Damasc, dar suntem informate că drumul spre Dahr al‑Baydar este blocat de zăpadă şi, în consecinţă, nu putem ajunge în Siria cu autobuzul. Ne rămâne posibilitatea de a lua un taxi colectiv. Şoferii de taxi pândesc pasagerii. Dăm înapoi biletele de autobuz şi un şofer se şi repede la bagajele noastre ca să ne conducă la automobilul lui. Dar, înainte de plecare, trebuie să aşteptăm ca maşina să se umple. Vrând să ne liniştească, şoferul ne informează că, oricum, nu va aştepta mai mult de o jumătate de oră. După trei sferturi de oră de aşteptare, ne dăm seama că are altă noţiune a timpului decât noi. Îi amintim de pro­misiunea pe care a făcut‑o. Urcă imediat în maşină, ne plimbă în jurul autogării şi revine în punctul de unde a plecat. Apoi coboară şi se alătură colegilor săi ca să fumeze şi să discute, fără să ne dea vreo explicaţie. Uluite de această lipsă de respect şi exasperate de aştep­tare, luăm hotărârea să schimbăm taxiul, ceea ce şofe­rului îi displace foarte mult. Când coborâm din maşina lui, ni se anunţă că drumul spre Damasc a fost desză­pezit şi autobuzele pot să circule normal!

Trecătoarea Dahr al‑Baydar se străbate cu greu. Drumul de munte, îngust şi sinuos, este acoperit de zăpadă proaspătă şi uşoară. Nu se vede nimic. Înaintăm în neant. Chiar şi astăzi, când mă gândesc la această călă­torie, mă întreb ce anume ne‑a salvat, dexteritatea şofe­rului sau Providenţa? În orice caz, e un miracol că am supravieţuit pericolelor drumului, poleiului, virajelor primejdioase şi că nu ne‑am încheiat călătoria în fundul unei râpe. Autobuzul se opreşte la un snack‑bar ca să ne tragem sufletul. Puţini călători. În afară de mine şi de mama, mai sunt o femeie cu văl şi patru muncitori sirieni care se întorc acasă. Ne continuăm curând dru­mul spre postul de frontieră Masnaa. Trecerea frontie­rei libaneze se face lin şi rapid. Traversăm apoi acel no man’s land care desparte cele două posturi de frontieră. La Jdaidet Yabous, pe teritoriul sirian, ne pomenim în faţa unui edificiu enorm, ivit nu se ştie de unde, care, spre deosebire de vechile clădiri de la Masnaa, pare construit recent. Autobuzul garează şi coborâm pentru controlul paşapoartelor.

Se formează o coadă scurtă în faţa singurului ghişeu deschis. Deodată, în spatele agentului în civil apare un ofiţer cu stele. În timp ce mă aflu la capătul cozii, mă fixează cu privirea şi mă întreabă cu voce puternică dacă sunt libaneză. Îi răspund că nu. Într‑adevăr, la vremea aceea încă nu începusem demersurile ca să obţin naţi­onalitatea libaneză. Aveam să‑mi dau seama curând că era o decizie înţeleaptă.

Ofiţerul pleacă spre biroul lui şi se întoarce imediat. De data asta, mi se adresează pe nume şi îmi cere să‑l urmez, tot pe un ton poruncitor şi arogant. Ajung într‑un birou unde tronează maiestuos fotografiile Sfintei Treimi assadiene: Bashar al‑Assad şi răposaţii lui tată şi frate. Decorul şi mobila din încăpere, prea încărcată cu poleieli false şi stângaci aplicate, sunt desi­gur de prost‑gust, dar spun multe despre gradul ofiţe­rului. Un bărbat înalt şi brunet, cu tenul închis, cu o expresie ameninţătoare şi încremenită. Are o mustaţă groasă, care îi face trăsăturile sinistre şi mai dure, iar faţa colţuroasă, şi mai severă. Se ridică şi mi se adre­sează pe un ton ferm:

— Ai insultat statul sirian. De ce‑ai făcut asta?

Mă uit la el stupefiată. Şoferul de taxi de la Charles‑Helou s‑a supărat că m‑am răzgândit şi n‑a ezitat să mă denunţe, inventând un pretext ca să fiu arestată de poliţia siriană. Încerc să‑i explic cu calm că nu făcusem aşa ceva şi povestesc cum renunţasem la călătoria cu respectivul şofer. Pare să se îndoiască de adevărul decla­raţiilor mele şi‑i ordonă subordonatului său să mă per­cheziţioneze. Încerc să mă zbat, refuzând să mă las atinsă de un necunoscut şi cerând respectarea integri­tăţii mele fizice. Ofiţerul loveşte violent cu pumnul în birou şi‑i ordonă subalternului, cu un gest al mâinii, să se oprească, apoi îmi întinde paşaportul şi adaugă:

— Îţi datorezi libertatea paşaportului tău tunisian!

Este una dintre puţinele ocazii când am mulţumit Providenţei că m‑a privat de paşaportul libanez. Dacă l‑aş fi avut, şederea mea în Siria s‑ar fi prelungit în cel mai bun caz cu câteva ore; în cel mai rău, povestea mea s‑ar fi oprit acolo. La începutul anului 2011, nişte copii sirieni care mâzgăliseră slogane împotriva regi­mului pe zidul şcolii lor au suferit cele mai rele supli­cii. Zbirii lui Bashar al‑Assad le‑au smuls unghiile înainte de a‑i asasina cu sânge‑rece. În vara lui 2011, cadavrul lui Ibrahim Kachouch, celebru în Hama pen­tru frumoasele sale melodii antiregim, a fost găsit în apele fluviului Orontes. Avea gâtul tăiat şi corzile vocale smulse. În 2013, rachete Scud sunt folosite pentru prima dată de un regim contra propriului popor, iar asta s‑a întâmplat în Siria. În vara lui 2013, Bashar al‑Assad lansează un atac chimic împotriva civililor, în urma căruia pier 1 300 de sirieni, printre care copii, nou‑născuţi, femei şi persoane în vârstă. În 2014, drama siriană se împotmoleşte sub privirea „binevoi­toare” a comunităţii internaţionale. O mlaştină din care nu se poate ieşi!

Despre Asma Abdelkarim

Asma Abdelkarim, absolventă a universităţilor Saint‑Joseph din Beirut şi Sorbona, este traducătoare şi jurnalistă specializată în Orientul Mijlociu.