Începând ca o temă normală de vacanță scrisă de un puști de clasa a IV-a, Cum mi-am petrecut vacanța de vară a lui T.O. Bobe se transformă într-un roman polițist de toată frumusețea. Știm prea bine ce imaginație au copiii, dar, dacă mai au și o bază reală de la care să pornească, aceștia pot face mai ușor decât oricine altcineva dintr-un țânțar mare armăsar. Ceea ce se și întâmplă în volumul despre care vorbim.

Jocul subtil între realitate și imaginația de care naratorul, un puști de 11 ani, dă dovadă în exces îi asigură romanului savoarea care îi face pe cititori să nu lase cartea din mână. Cu toții ne amintim prostiile pe care eram în stare să le inventăm în copilărie, însă narațiunea pe care ne-o propune Luca este fascinantă pentru că adeseori este greu să faci diferența, citind, între ceea ce este integral inventat și ceea ce are o bază reală. Tocmai această permanentă pendulare între imaginație și realitate face ca volumul să fie interesant mai ales pentru adulți. De asemenea, faptul că toate lucrurile sunt povestite utilizându-se limbajul unui copil care nu se sfiește să folosească argoul specific puștilor, având astfel un stil aparte, este savuros pentru cititor.

Luca este un băiat conștiincios, deși nu foarte silitor. Așa că se apucă să-și facă tema de vacanță cu meticulozitate, scriind în fiecare zi câte ceva în caiet. Desigur, fără a se feri de greșelile gramaticale și a se-ncurca-n ortografie, toate lucruri mult prea plictisitoare pentru copii. Luca se concentrează să ne explice ce se întâmplă în viața lui și ce jocuri mai inventează cu prietenii de pe strada lui. Cu ironie și umor ne apar în fața ochilor jocurile copilăriei, o lume cu care mulți ne identificăm. Însă perspectiva pe care naratorul reușește să ne-o impună este una postmodernă, din care nu lipsesc vocile ironice, fabulațiile atât de detaliate, încât par baroce, jocurile intertextuale și referințele multiple.

Narațiunea curge firesc, Luca povestind de-a fir a păr, cu aceeași intensitate și implicare, toate lucrurile care i se întâmplă. De la pofta cu care poate mânca un sandviș și de la repulsia adulților pentru anumite meserii, cum ar fi cea de jurnalist, pe care piciul nu o poate pricepe, până la aventurile în care se trezește în momentul în care apare Onedin în peisaj.

Lumea copiilor este, înainte de toate, o lume a cruzimii și a răzbunărilor, în care dreptatea ar putea fi făcută de adulți, însă aceasta este arma celor lipsiți de curaj. Puștii neînfricați, asemenea lui Luca, se zbat să rezolve singuri problemele, chiar dacă acest lucru înseamnă, în mintea lui, că se află în pericol de a fi omorât. Căci, după moartea bunicii, probabil prima confruntare cu moartea a copilului, întreaga sa imaginație se canalizează asupra scenariilor sângeroase. Crimele par să apară peste tot, vieților tuturor celor din preajmă fiind în pericol. Suspansul apare ca o consecință a entuziasmului băiatului, care povestește prin ce trece cu asemenea înflăcărare, încât îl face pe cititor să cadă pradă fanteziei lui. Scenariile se înlănțuie unele după altele, realitatea preschimbându-se în ficțiune și invers.

De altfel, acesta este și lucrul pe care i-l putem reproșa romanului, a cărui întindere este, poate, prea mare. Povestea începe să-și piardă din amuzament către final, când același scenariu, pus într-o altă formă, este repetat. Narațiunea ar fi fost mult mai captivantă dacă compunerea ar fi fost puțin mai scurtă sau dacă naratorul s-ar fi concentrat și asupra inventării unei alte povești.

Ceea ce salvează cartea este umorul involuntar, pe care Luca îl generează fără a-și da seama de el. Tocmai din pricina frumuseții înflăcărate a discursului său cartea aceasta poate fi citită și de adulți, nu numai de copii. Mai mult, câteva niveluri ale receptării le vor fi disponibile oricum doar marilor cititori, valențele postmoderne ale cărții fiind prea complicate pentru a putea fi înțelese de puștii cărora romanul pare să li se adreseze. Fie că este vorba despre găselnița prin intermediul căreia T.O. Bobe se apropie de lumea copiilor, scriind o poveste de-a dreptul plauzibilă, cea a limbajului afectat și plin de stereotipii pe care îl folosesc cei mici, fie că este vorba de alunecarea permanentă din realitatea brută, resimțită ca atare de cititor, către o imaginație extrem de bogată, însă care nu se dă de gol decât prin amploarea scenariului imaginat, căci stilul rămâne identic de la început până la sfârșit, dovedind că Luca trăiește asumat și plin de convingere fiecare eveniment, un lucru este cert – acest roman este, în primul rând, un foarte bun exercițiu de stil, iar T.O. Bobe îl duce cu măiestrie până la capăt.

Pe de altă parte, tot la fel de important este faptul că niciun cititor nu va putea lăsa din mână cartea, chiar și în momentul în care povestea devine un pic prea exagerată, tocmai pentru că ne dorim cu toții să aflăm până unde poate merge imaginația unui copil care, la prima vedere, nu se deosebește de ceilalți prin nimic, ajutându-ne astfel să facem lectură de identificare, cu atât mai mult cu cât toți cei năcuți în comunism au făcut sau au gândit, cel puțin o dată, măcar una din năzbâtiile relatate de Luca.  De ce să nu ratați acest volum al lui T.O. Bobe? Pentru că ne întâlnim mai rar cu autori a căror scriitură să fie atât de rafinată, fascinantă de la primul și până la ultimul rând.

Evelina Bidea

jurnalist cultural, specialist comunicare culturală, PR la Editura Art


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *