ancheta destinații preferate de vacanță

După baruri și cafenele, locuri și obiceiuri de scris, am ajuns la destinații preferate de vacanță, că tot e sfârșitul verii și, implicit, al „vacanței”. Așa că am adresat, în stânga și-n dreapta, printre scriitorii români, următoarele întrebări: „Ce destinații preferate de vacanță aveți? Sunt ele legate de cărți și scris?”. 

Răspunsurile sunt ba jucăușe, ba serioase, amuzante, puțin ironice, puțin poetice, dar toate sunt povești în toată regula, care abia așteaptă să fie citite. Așadar, vă invităm să vedeți ce destinații preferate de vacanță au (dacă au) unsprezece scriitori români – Radu ParaschivescuBogdan-Alexandru StănescuGabriela Adameșteanu, Marin Mălaicu-Hondrari, Cosmin Perța, Florin Bican, Lavinia Bălulescu, Alex Tocilescu, Adrian Schiop, Adrian Buz, Simona Sora – și dacă acestea sunt legate, în vreun fel, de scris și de cărți.

Radu Paraschivescu

Radu ParaschivescuVeţi fi de acord, sper, că mă invitaţi să comit aceeaşi nedreptate pe care-o fac când trebuie să vorbesc despre cartea, melodia, actriţa sau mâncarea preferată. Dar fie. Dacă mi-aţi fi spus întrebarea asta cu un deceniu în urmă, aş fi enumerat doar locuri din ţară – nu ştiam despre străinătate decât că exista şi că-mi doream s-o văd. Acum, răsfăţat de soartă şi de bunul Dumnezeu, pot spune că am un clasor cu timbre de vacanţă. Însă tot mi-e greu să alcătuiesc un clasament, să dau premiu unui loc şi doar menţiune altuia. Dixit et salvavit.

Ca regiuni/provincii/zone, Toscana şi Provence mi se par superlativul farmecului. Am stat cu şase ani în urmă într-un turn medieval din secolul al XII-lea, aproape de Rignano sull’Arno, de unde nu-ţi venea să pleci. În prima dimineaţă petrecută acolo, când am deschis geamul, mi-au dat lacrimile. Am plâns singur şi bucuros. Eram faţă în faţă chiar cu dealurile toscane pe care, mi-a spus proprietarul turnului transformat în set de apartamente, le pictase da Vinci în spatele Monei Lisa. Sigur, după ce pleci de-acolo, ai gama de opţiuni pe care-o ştie toată lumea: Florenţa, Siena (un giuvaier), Arezzo, Volterra, Pisa, Lucca, Montepulciano, Pienza, Monterchi, San Gimignano şi, fireşte, Via Chiantigiana, care şerpuieşte aproape ireal printre vii şi dealuri. Te ia cu ameţeală, simţi la propriu cum te sufocă frumuseţea.

Provence e un loc unde cine n-a aflat ce înseamnă savoir vivre sau joie de vie, dar şi laissez faire, poate lua meditaţii non-stop pe gratis. Sunt de neratat pieţele rurale în care jupâni şi jupâniţe te poftesc să te-nfrupţi din toată marfa până te hotărăşti. Trebuie să stai la o bârfă cu pensionarii sau gospodinele care vin să-şi ia sfânta baghetă şi croissantele de la brutăria din centru, cu ziarul sub braţ. N-ai voie să nu intri, la nimereală, în cârciumioarele lor care te confiscă din secunda păşirii înăuntru. Şi, desigur, te poţi plimba prin decoruri de poveste: Vaison-la-Romaine şi Orange, Avignon şi Nîmes, Arles şi Marseille, Aix-en-Provence şi Chateauneuf du Pape, plus încă o sută.

Dacă vorbim de oraşe, nici aici nu e simplu să clasifici, să califici şi să clarifici. Pentru mine, Roma e de neegalat şi de neimitat, indiferent de eleganţa, oferta culturală, bucătăria sau stilul de viaţă al altor oraşe mari sau mici. Abia în urma ei stau celelalte perle care sclipesc sub soare sau ploaie, sub vânt sau arşiţă. Perle din care poţi să-i faci memoriei colier. Iar colierul meu de zece perle (fără regina Roma) se compune din Sevilla, Florenţa, Praga, Bruges, Colmar, Siena, Lisabona, Nürnberg, Strasbourg şi Sintra. Scriu şi regret deja c-au rămas pe din afară Istanbul şi Canterbury, Lucca şi Innsbruck, Paris şi Dresda, Regensburg şi Verona, Budapesta şi München (hait, am mai făcut un colier).

Au existat până acum trei cazuri când drumurile făcute afară au rodit în cărţi. În 2008 am publicat Cu inima smulsă din piept după ce-am văzut Coimbra şi-am citit despre Inès de Castro şi prinţul Pedro al Portugaliei. Doi ani mai târziu, o săptămână romană şi o şedere în biserica San Luigi dei Francesi m-au electrizat suficient ca să scriu Fluturele negru, o carte despre Roma lui Caravaggio. În fine, în 2012, am mers la Athenry (şi, evident, la Dublin) pentru o documentare legată de Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri. Nu exclud ca anul viitor să ies cu următorul roman, de data aceasta pornind de la nişte întâmplări şi aşezări franceze.

Bogdan-Alexandru STĂNESCU

foto-Bogdan-Alexandru-StanescuPentru mine e cea mai simplă întrebare din istoria întrebărilor, pentru că merg de 7 ani în aceeași zonă, adică în Deltă. Sunt un om destul de chinuit, profesional vorbind – cele două săptămâni din iulie-august sunt, din păcate, scopul muncii unui an întreg. Din 2007, când am descoperit Sulina, am creat spațiul ăsta magic unde încerc să uit cine sunt – treptat, am corupt toată familia, pe măsură ce s-a mărit. Fiul meu a mers la Sulina când avea cinci luni, fiica mea când avea un an, tatăl meu 🙂 a venit ultimul. Tot pe parcurs am corupt și familia Ernu. Acolo (la terasa Tip Top) mi-am scris primul volum de poezie. Acum doi ani aș fi jurat că nu o să calc în altă parte, asta până când au început reportajele Pro și a devenit și Sulina extrem de hip. Drept care m-am mutat pe alt braț al Dunării, la Sfântu, mai ales că s-a cărat Sorin Marin de acolo, cu tot cu intelighenția cinefilă. Probabil că va reveni și Sfântu în atenția mulțimii, așa că mi-a mai rămas un braț de explorat… Nu e nimic livresc la mijloc, de fapt, ironia face ca obsesia numită Sulina să plece de la un text imbecil de pe site-ul primăriei unde cineva încerca să povestească chestii mișto din istoria orașului, ajungând – bineînțeles – la legenda lui Romeo și Julieta de Sulina, Julieta fiind „neagră la pielea sa”. Mi s-a părut genial (încă mi se pare).

Un alt loc absolut fantastic e Cota 1400 – am stat acolo cu fiul meu, în martie, într-un hotel decupat din The Shining – eram singurii turiști, noaptea se oprea curentul, pârâiau dulapurile, încercam să fiu un exemplu de curaj, dar îmi veneau în minte numai imagini din film, pe holuri trecea câte un angajat cocoșat, oarecum Igor, ajutorul lui Dracula… în balcon poposea câte un corb cu privirea inteligentă. Mi-am jurat că o să revin.

Gabriela ADAMEȘTEANU

Cronica Anii romantici de Gabriela AdameșteanuÎntrebarea dumneavoastrムm-a întristat un pic. Mi-am dat seama că vacanțele mele nu au fost niciodată dirijate de preferințele mele. Este drept că ele sunt fluctuante (statornic rămâne, de pildă, visul unei vacanțe în India).

Vacanțele mele au fost numai în România și de obicei cam în aceleași locuri, determinate mereu de obligații de familie (Casa scriitorilor de la Neptun, Sinaia, Brașov, zona Rucar-Bran, acum). În tinerețe am mers pe munte cu cortul în Făgăraș, Parâng, Rodna, și, firește, Bucegi. Au fost cred cele mai aproape de ideea de vacanță, fiindcă mă îndepărtau complet de viața obișnuită. Nici gând de scris.

Vacanțele nu sunt momentul și locul ideal pentru scris, eu mai încerc câte ceva, rezultate aproape de zero.

Marin MĂLAICU-HONDRARI

Marin_Malaicu-HondrariCred că nu am mai avut o vacanță de pe vremea când eram elev. Atunci, da, simțeam că vacanța e cu adevărat vacanță, adică o perioadă de timp în care nu făceam nimic din ceea ce nu aveam chef. Acum, îmi folosesc zilele libere pentru a scrie. Nu vreau să mă duc nicăieri, nu-mi place să merg în concediu. Prefer să stau acasă, dacă pot să scriu e foarte bine, dacă nu încerc să mă întâlnesc cât mai mult cu prietenii mei. Citesc, beau cafea, mă uit pe fereastră, mă învârt prin casă, nici nu știu cum trec zilele. M-am tot gândit, dar încă nu am găsit un loc unde să fug de mine. Cred că pentru a te bucura de o vacanță, trebuie ca în timpul ei să faci altceva decât faci de-a lungul anului. Dar eu nu pot să fac altceva, de aceea pentru mine ideea de vacanță nu există. Am uneori o zi sau două din lună când nu lucrez, sau lucrez dar fără nicio presiune. La mare nu mă duc pentru că nu-mi plac oamenii de la malul mării. Nu mă interesează să văd niciun oraș din străinătate. Uneori, mi-e dor de Córdoba, e drept. E singurul oraș din afara României unde aș vrea să mai trăiesc câțiva ani.

De asta îmi place vara: toți oamenii pleacă în vacanță. Cărțile rămân.

Cosmin PERȚA

Cosmin PertaVara mă duc la mare și înot sute de metri în apa rece din adânc, mă duc la munte și urc pe munți și tot urc până când gâfâi și gâfâi și văd vârful sub picioare și tot ce există dedesubt. Mă duc acasă când sunt 40 de grade în București și acasă sunt 16 și vorbesc cu ai mei, vizitez mormintele bunicilor, urc pe dealurile unde am crescut și beau horincă și vin alb cu părintele Ion și vorbim despre Iele și fata pădurii. Mă duc în biblioteca răcoroasă a părinților mei și recitesc cărți din copilărie. Mă duc la Sighișoara și ies noaptea pe străzi ca o umbră a adolescentului de odinioară. Mă duc la Cluj în ascuns și tot în ascuns revăd locurile unde am făcut prima dată dragoste, unde am făcut jurăminte, unde nu pot reveni. Mă duc în unghere, în obscuritate, în amintiri și obsesii. Mă duc să văd ce e cu mine, ce a mai rămas din mine, mă duc vara să văd cine mai sunt. Pentru că vara este cel mai trist dintre anotimpuri, cel mai compact, mai apăsător, mai sufocant. Anotimpul în care sunt o cârtiță sentimentală, un claustrofob, timpul în care nu pot gândi, nu pot scrie, nu pot respira. Vara mă duc spre lumină, vârf de munte sau adânc de mare, șinupotrespira. Cam acolo mă duc eu vara, în locuri locuite de mine, în timpuri pe care le-am pierdut. Vara mă duc acasă și aripsertopuniș.

Florin BICAN

Florin BicanVara vrajbei noastre

Nefiind un împătimit al activităţilor care presupun zăpadă şi temperaturi sub zero, sintagma „vacanţă de iarnă” mi s-a părut totdeauna nu doar o juxtapunere nefericită, ci de-a dreptul un oximoron. Acest oximoron ameninţa să atingă dimensiuni catastrofale pentru mine când, pe la jumătatea anilor ’80, am fost anunţat, împreună cu colegii din institutul în care lucram, că, la indicaţiile liderului maxim din acea vreme, va trebui să ne luăm concediul de vară în timpul iernii – ca să economisim, chipurile, energie electrică.

Aşa se face că pe la sfârşitul lui ianuarie – un ianuarie cum nu se poate mai geros – m-am trezit în vacanţă de vară. Cum să fac, m-am întrebat, să nu le dau comuniştilor satisfacţia că au reuşit să-mi deturneze vacanţa pe un gheţar. Evadând în ţările calde, desigur… Mi-am făcut, aşadar, paşaport şi bilet de călătorie dintr-o carte. Da’ ce carte! Lewis Carroll, The Hunting of the Snark, pe care m-am hotărât s-o traduc, numa’şa, să crape liderul maxim de ciudă.

Pentru a sfida temperatura inclementă din apartamentul în care locuiam, mi-am stabilit cartierul general în pat. Curând, patul a devenit însăşi nava pe care pestriţul echipaj al lui Carroll pornise în căutarea inefabilei vietăţi zise Snark. Vacanţa şi-a configurat rapid o dinamică proprie, dictată de evoluţia textului. Prin traducere, mă teleportam în carte şi îmi apropriam momentele acţiunii. Voiajul personajelor devenise propriul meu voiaj, aventura lor – propria mea aventură, generatoare de senzaţii de vacanţă cât se poate de autentice.

Din afară, eram vag conştient, nu părea cine ştie ce: traduceam până pe la două – trei noaptea, mă trezeam – îmboldit de text – pe la şase dimineaţa şi reluam traducerea cu aceeaşi intensă delectare, mirându-mă necontenit că-mi „iese”. Singurul „lux” care-mi colora exteriorul era borcanul de ness procurat din timp pe sub mână. Numai că eu nu mai vedeam lucrurile din afară – pătrunsesem în „ţara oglinzii”. De acolo se vedea cu totul altfel – de-acolo, lucrurile căpătau gust şi aureolă de vacanţă, iar perspectiva era, inevitabil, festiv-exotică.

Revenirea la „realitate” a fost, la fel ca revenirea din orice vacanţă, adumbrită de regretele difuze care însoţesc reajustarea la cotidian… Şi de sentimentul jenant că această vacanţă forţată bătea, prin coeficientul său de inedit, tradiţionala preumblare prin Apuseni la care altminteri m-aş fi dedat dacă mi s-ar fi îngăduit să-mi iau vacanţa de vară vara.

Lavinia BĂLULESCU

Lavinia BalulescuDe obicei, când îmi aleg o destinație nu are legătură cu scrisul. De fiecare dată, însă, am o anumită așteptare în ceea ce privește un loc perfect în care aș putea citi. Practic, mă și văd citind acolo. De scris nu scriu în vacanță, dar îmi notez tot felul de lucruri, în mare parte fragmente din discuții pe care le aud pe stradă sau imagini care îmi rămân în minte. În rest, mi se mai întâmplă să ajung într-un oraș și să încep să caut o casă în care a locuit cine știe ce scriitor mai mult sau mai puțin celebru. De exemplu, în Praga am fost de două ori până acum și de fiecare dată am fost pe urmele lui Kafka. Se mai poate întâmpla să vreau să mă întorc într-un oraș doar pentru că am dibuit acolo o librărie frumoasă (iar aici sunt valabile și Praga, dar și Viena sau Budapesta). Oricum, adevărul este că cel mai bine citesc și scriu acasă.

 

Alex TOCILESCU

Alex TocilescuCe destinații preferate de vacanță aveți?

De când mă știu, nu am decât o singură destinație de vacanță: satul 2 Mai. Prima dată am fost acolo probabil în 1978; nu știu sigur, pentru că nu aveam încă un an la vremea aia. Și de-atunci m-am tot dus – mereu la aceeași gazdă, Mița, care îmi este un fel de a treia bunică. De fapt, nu m-am dus niciodată în altă parte, pentru că n-am de ce; pentru mine, vacanțele există nu ca să fac ceva în ele, ci ca să nu fac nimic. Ca să mă scol când vreau eu, să răsfoiesc o carte pe terasă, să vorbesc cu cine se nimerește să fie pe-acolo sau să nu vorbesc cu nimeni dacă nu e nimeni, să mă duc într-un târziu la plajă, când soarele stă să apună, să lenevesc, să n-am nici o responsabilitate, să îmi golesc creierul și să îmi umplu bateriile. În plus, probabil că mă duc mereu la 2 Mai pentru că asta mă face să mă simt copil – și îmi place destul de mult să mă simt așa.

Sunt ele legate de cărți și scris?

Pentru că 2 Maiul este o parte atât de mare din viața mea, am scris cel puțin 10 povestiri a căror acțiune se petrece acolo, pe plajă sau în curtea sau casa gazdei mele. O parte din prozele respective chiar în 2 Mai le-am și scris, de altfel. Și o să mai scriu și altele, mereu pe aceeași terasă, în aceeași curte, pe aceeași plajă. Pentru că se pare că atât mă duce mintea.

Adrian SCHIOP

Adrian SchiopSunt un tip inerțios, nu-mi plac dizlocările și încerc să mă mișc pe traiectorii cât mai fixe. Așa încât destinațiile mele de vacanță concid cu locurile unde îmi duc viața – București și satul meu din Țara Făgărașului. Când căldura devine o problemă în București (iulie, de obicei, deși nu a fost cazul anul ăsta), mă car acasă la țară. Acolo stau pe banii alor mei și seara ies la un magazin alimentar cu terasă în curte să beau o bere-două. După berea nr. 4 mi se face jenă, că-mi fac renume de bețiv, și mă duc la altă crâșmă, din centrul satului, unde mai beau 2-3 beri. La întoarcere mai iau un pet de un litru, să fiu sigur că-mi ajunge – însă ajuns acasă mănânc și după masă nu mai intră berea. Deși se întâmplă uneori să mai intre, totuși. A doua zi sunt mahmur rău și nu mai beau.

La București traiectoria e asemănătoare – beau în apropierea locului unde stau, în crâșmele ieftine de lângă o piață cu legume și chinezării. Pornesc de obicei de la o terasă cu o enormă copertină galbenă, cu patru plasme enorme care rulează pe canale de fotbal. Problema e că terasa nu are WC și oamenii se ușurează la buda pieței, care-i cu taxă (50 de bani). Or, după două plimbări la budă mă apucă meschinăria și decid că e absurd să dau bani, așa că schimb locul în favoarea unei crâșme cu o terasă betonată care pe căldură exală un miros de urină și deodorant ieftin de baie. Dacă nu mă duc acolo, mă împlânt într-o crâșmă care e mai mult sală de păcănele. Asta n-are terasă și-mi place mai puțin. Astea sunt destinațiile mele favorite de vacanță.

Adrian BUZ

Adrian BuzModelul meu de vacanță funcționează pe baza unui motor foarte simplu. Mare. Mare cu tălpi arse de nisip incandescent în căutarea unei anume plăji, cu umbrelă albă de soare, cu valuri care-ți scot din cap lumea din care ai fugit, cu o lumină a cărei intensitate și temperatură topesc toate contururile într-un soi de nălucire. E o nevoie simplă și organică, care-mi dirijează drumurile estivale de cînd eram adolescent. Asta vine înainte de orice altceva. Partea cu safari, cu skydiving, cu shopping în Dubai, sau cafenele pariziene… sau cu un sejur pe stația orbitală, neavînd un ecou la nivel molecular, nu se menționează pe lista scurtă de opțiuni. În ultimii ani, toată povestea asta s-a îmbogățit cu o grămadă de detalii neașteptate. O livadă de portocali și mandarini din care uneori seara, un tip slăbănog și chel, în șalvari maro și maieu roșu își înalță fumul albăstrui de ceai, ibiscuși aproape rupți de greutatea florilor, palmieri de care stau sprijiniți cactuși plini de cochilii de melci minusculi, leandri explodați acoperind aleile, cameleoni striviți pe drumuri de piatră galbenă și ceruri în căror adîncime e bine să nu-ți uiți prea mult privirea, te fac țăndări.

Asta e vacanța. Turismul e altă poveste, mai ales cel dictat de nevoi culturale. Cred că cel mai simplu e să mă slujesc spre exemplificare de o poveste. Acum un număr de ani, partenera mea, a ținut foarte mult să ajungem la Roma, la Villa Adriana mai precis. Se găsea sub hipnoza personalității împăratului roman, via Marguerite Yourcenar. Cum Italia, chiar și în februarie, poate să fie o destinație de călătorie plăcută, ne-am trezit într-un avion, și apoi, pe o ploaie fină, la Tivoli, la porțile celebrei reședințe. Mărturie a acestei incursiuni stă un set de fotografii în care apar, pe rînd, niște personaje solitare, printre pinii umbrelați și ruinele albe, privind cu uimire cerul închis și ud sau pîlcurile de ciori deranjate de prezența lor neașteptată sau fantomele unui trecut ilustru. Se pare că împăratul Hadrian a ajuns în cîteva din notațiile partenerei mele, pus la păstrare pentru un proiect mai amplu. În notațiile mele au ajuns pățaniile unui cuplu care, din prea multă pasiune născută de consum de cozonac italian și vin au reușit să piardă avionul de întoarcere spre casă.

Simona SORA

(Disclaimer: Simona Sora era pe picior de plecare când i-am scris. Nu a vrut să ne lase fără un răspuns, așa că ne-a dat un text de-ale ei de anul trecut, publicat în „Dilema Veche”, care, spune scriitoarea, este o replică indirectă la ancheta noastră.)

simona soraOraşul K.

Dacă, întorcîndu-te din Austria spre România, te abaţi de la autostrada clasică, o iei puţin spre Graz şi apoi, prin sate, spre graniţa cu Ungaria, dai de un orăşel ciudat care, la prima vedere, pare o butaforie, un studio pregătit pentru un film cu scene medievale, aflat între dealuri pline de struguri, într-un fel de căldare ce te transpune brusc într-un climat subtropical, nu într-unul subalpin. De aici, poate, şi senzaţia de irealitate. Dacă citiţi pe undeva despre aerul de munte din Köszeg – căci aşa se numeşte fantomaticul oraş maghiar de la graniţa austriacă – să vă îndoiţi! Cînd am ajuns acolo – în primele zile din septembrie – aerul era ca la malul mării înainte de furtună: înăbuşitor şi cald, irespirabil pînă la comoţie. Abia cînd s-a pornit ploaia – şi nu s-a mai oprit toată noaptea – atmosfera s-a rarefiat, piaţa Jurisics (numită aşa, ca şi Cetatea cu patru turnuri, după căpitanul Miklós Jurisics care le-a ţinut piept turcilor lui Suleiman Magnificul la 1532) s-a curăţat şi am putut vedea vechiul oraş regal în deplina-i splendoare trecută: Turnul bătrîn, Casa cu steme (unde funcţionează, de 500 de ani neîntrerupt, Primăria din Köszeg), Casa cu picioare, Casa Generalului, Muzeul Farmaciei şi mai ales Poşta veche, care mai funcţiona sigur pe vremea cînd în „Micul Oraş“ de la frontiera vestică a Ungariei mai trăia încă Agota Kristof.

Înainte de a fugi (à contrecoeur) în Elveţia şi înainte cu mult de a deveni una dintre inovatoarele romanului de la sfîrşitul secolului trecut, Agota Kristof a locuit în acest oraş insolit, a făcut aici şcoala (una excelentă, se pare), a citit cîteva biblioteci, s-a îndrăgostit şi a născut primul său copil. Dar toate astea n-ar avea prea multă importanţă dacă „oraşul K.“ (cum îl numeşte scriitoarea în autobiografia sa) – cu atmosfera lui apăsătoare, cu istoria sa regală anihilată de ideologia comunistă, cu cele şapte izvoare (Almos, Elod, Ond, Kond, Tas, Huba, Töhötöm) din care toamna te aştepţi să curgă vin – n-ar fi locul în care se petrece prima parte a Trilogiei gemenilor.

Oraşul K., Köszeg-ul regal, este aşadar „Micul Oraş“ din trilogia Agotei Kristof, locul în care Claus şi Lucas – spiritele locului – îşi trăiesc istoria simbiotică şi crudă, supravieţuiesc nenumăratelor demenţe şi promiscuităţii adulţilor, ucid şi sînt (pe rînd) anihilaţi de ferocitatea oamenilor şi timpurilor. Cînd treci graniţa, nu poţi să nu întorci capul după ghereta grănicerului, care nu mai există de zeci de ani – cum, desigur, nu mai sînt nici „casa bunicii“, grădina cu fructe şi piaţa. Trebuie să existe şi azi, în oraşul K., vreo piaţă de legume şi fructe, dar micul comerţ se face într-un fel insolit. Oamenii îşi lasă „produsele“ la poartă, sortate şi frumos aliniate în lădiţe, alături de un borcan cu deschidere în capac, o puşculiţă. Cumpărătorii îşi iau ce vor şi lasă banii în puşculiţa închisă cu lacăt, căci banii sînt, totuşi, ochiul dracului. Aş fi luat şi eu nişte piersici pitice, a căror aromă se simţea de la capătul străzii, dar habar n-aveam cît or mai fi piersicile la Köszeg.

Cîrciumile, în schimb, trebuie să fi rămas la fel de multe ca după război, cînd cei doi gemeni cruzi, scriitori în devenire, cîntau la armonică pentru un ban, jonglau cu fructe şi făceau acrobaţii. Am şi intrat în cîteva, deşi vinul nou nu se făcuse încă: terase în fundul curţii sau birturi întunecoase cu podele negre şi cu pompă de apă în faţă, unde clienţii mai ieşeau să se spele pe picioare. Cel mai mult mi-a plăcut o cîrciumă apaşă cu două bătrîne (indience?) mumificate la intrare, sorbind vin negru din pahare de sticlă groasă. Cine-a făcut cîrciumă apaşă la Köszeg trebuie s-o fi citit pe Agota Kristof sau măcar să împărtăşească acelaşi spirit al locului, amestec de dans expresionist şi demenţă pură.

Ce să zic, am văzut în oraşul K. „strada dreaptă şi lungă“ pe care copiii părăsiţi se întorceau de la casa parohială, am vorbit (în limba köszegheză) cu poştaşul care le aducea bani „din Marele Oraş“ copiilor identici, am găsit pînă şi cimitirul unde bunica gemenilor îşi îngropase atît bărbatul otrăvit de ea însăşi, cît şi bijuteriile subtilizate de la o fetiţă (evreică) orfană. N-am mai dat însă de lagărul de tranzit nazist care-a funcţionat şi după război, ca refugiu pentru fugarii returnaţi de austrieci; nu ştiu care era „singurul hotel din K.“ (poate Irrötko – noi am stat la Portré, un hotel decorat ca un templu budist, în care existau fotografiile tuturor personalităţilor importante din secolul trecut, mai puţin cea a Agotei Kristof); n-am putut localiza vechea biserică printre zecile de vechi biserici neogotice care, la ora 5 dimineaţa, îşi unesc clopotele ca să te scoale şi din morţi. Mi s-a spus, înainte de a ajunge la Köszeg, că acolo, la ora 11 a fiecărei zile, bat clopotele în amintirea victoriei asupra turcilor din august 1532. N-am priceput în ruptul capului de ce bat însă toate clopotele la ora 5 dimineaţa, cînd afară abia se luminează! Dacă te uiţi totuşi spre piaţa centrală, poţi vedea – cam ca într-o piesă de teatru suprarealistă – un bătrîn plimbînd doi copii într-un landou, o fetiţă cu un ghiozdan enorm, un cal, un scamator ambulant, o trecătoare voalată şi doi puşti de aceeaşi înălţime îndepărtîndu-se spre ultima casă din oraşul K.

 

Sursă imagine principală

5 comentarii
  1. Cristina Bogdan

    F faine raspunsurile, cel mai mult m-am regasit in randurile lui Cosmin Perta. Nu stiu exact de ce, dar au rezonat pana-n adanc. Poate fiindca si eu, la Sirnea, caut cam aceleasi lucruri, chiar daca bem tuica si nu horinca 🙂 Si, in general, cred ca in toate calatoriile noastre ne cautam umbra celor ce am fost si a celor ce am fi putut ajunge sa fim, daca viata nu ar fi luat-o pe alte carari.

    Reply
  2. Eli BădicăEli Bădică Post author

    Într-adevăr, Cristina, toate răspunsurile sunt foarte faine. Și eu m-am regăsit în rândurile unora și m-am bucurat.

    Ce frumos, așa este, și eu cred că ne căutăm în permanență, în toate călătoriile pe care le întreprindem…

    Reply
  3. Cristina - Irina

    Nu ma pot satura de site-ul vostru.Totdeauna gasesc texte interesante ! Va citesc zilnic, cu la fel de mare placere ca la-nceput ! <3

    Reply
  4. Curios

    Tare Baluleasca…cine a dus-o prin lume – ca pe banii ei putin probabil sa fi trecut de – stiu si eu, Dragasani…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *