Trilogia Corso este o incursiune fabuloasă în peste o jumătate de secol de istorie a Timişoarei, de la anii de început ai dictaturii comuniste pînă la dezlănţuirea tarantelei întemeierii capitalismului din deceniul nouă, prin invazia micilor întreprinzători italieni.
Cel dintîi roman, Operaţiunea Aubade, care poartă numele de cod al unor servicii secrete descrise în manieră fantasy, este un music-hall epic cu paranormali şi securişti. Al doilea, Podoabe, şi pălării, şi poncho, şi păr lung, şi mărgele, prezintă tentativa unor rockeri liceeni de trecere frauduloasă a frontierei pentru a ajunge la mormintele idolilor lor – Janis Joplin şi Jimi Hendrix. Ultima carte a trilogiei, Minunatele afaceri ale capitalistului Ilie Şfeic, este o frescă, în maniera lui Hašek, a lumii noi postdecembriste şi urmăreşte aventurile capitaliste (eşuate prin faliment) ale personajului central – un dublu al autorului cărţii trăind aventurile unui ageamiu rătăcit în Lumea Nouă a patronilor de toate felurile, ilegalităţile şi gusturile.
Toate cele trei romane ale lui Daniel Vighi ilustrează formula magică unitate în diversitate, asigurînd în felul acesta o lectură polifonică, alături de o călătorie ameţitoare în timp şi spaţiu.
„La Daniel Vighi descoperi cu uşurinţă acea pornire împotriva textului, care nu mai este joc estetic provenind din saturaţia estetică, ci repulsie morală, chiar ură – şi care nu mai răsfrînge inconfortul metafizic sau jena existenţială, ci numai oroarea de real şi realitate.” (Ion Negoiţescu)
Trilogia Corso, de Daniel Vighi – fragment
Editura Cartea Românească
Colecția „Proză”
592 p.
Proiect editorial co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional
Operaţiunea Aubade – Cartea a IV-a
Îşi făcuse, în dreptul lucarnei, între ţigle, un loc de unde putea să supravegheze o fâşie îngustă şi lungă din boltă şi un colţ din curtea casei de peste drum. Stătea de veghe ore în şir. Treceau nori, uneori era senin. Dimineaţa era mai bine. Prin preajmă îşi aveau cuib nişte turturele şi trei vrăbii pe care le hrănea pe ţiglă cu firimituri de pâine. Îl ştiau şi se prezentau la el în fiecare dimineaţă. Şi ele, şi turturicile din castanul de la stradă. A îndrăznit să ridice o ţiglă, o jumătate de palmă spre stradă. Era aşa ca şi când cineva ar fi ridicat-o pentru aerisire în pod. De la ora unsprezece până după ora şase seara, în lunile iulie şi august, era o căldură insuportabilă. Stătea despuiat ca în cazanele cu smoală ale iadului. Pe strunga îngustă dintre ţigle venea un curent de aer. Lipit de cornul casei privegheau un colţ de trotuar, o jumătate de coroană a unui castan şi o fâşie scurtă din drum. Rar dacă putea să surprindă vreun trecător pe uliţa lor mai tot timpul pustie. Ajunsese să se obişnuiască cu imaginea aceea. Un colţ din fundaţia casei vecine era şi el inundat de lumină şi torpoare în arşiţa verii. Şi-l închipuia posac şi umed prin luna octombrie şi noiembrie. Îmbrăcat în sărbătoare la Crăciun, când zilele erau scurte de tot şi apăsătoare. Acum era vară. Strada era pustie, curţile stăteau toropite în umbra castanilor şi a nucilor. Se simţea miros de iarbă pălită şi de smoală de traverse de cale ferată în aer, peste acoperişuri, printre hornurile pe care le putea vedea din partea cealaltă, spre curtea interioară unde avea Luminatorul, un geam pe care îl putea ridica fără primejdia de a fi văzut. Dacă vecinii s-ar fi cocoţat pe scări ca să ajungă la gemuleţele înguste care dădeau înspre curtea lor, l-ar fi putut dibui. Podul în care stătea Neiss se afla în casa de la stradă, gemuleţele de la casele vecine erau aşezate de o parte şi de cealaltă a curţii interioare, de-a latul fâşiei cu grădină, trotuar şi veranda îmbrăcată în vrejurile zorelelor şi în tulpinile cu spini ale trandafirilor agăţători. Privea zilnic, de dimineaţa până seara prin crăpătura ţiglelor colţul îngust al fundaţiei de la casa de peste drum, trotuarul din dale de beton. Mai putea scruta şi o fâşie triunghiulară, de la ţigla de sus până la nivelul leaţului deasupra căruia aşezase un capăt de scândură care asigura deschiderea celor două ţigle producţie Jimbolia, cu binecunoscuta marcă în tot Banatul: leul întipărit în argila ţiglei. S-a tot uitat ore, zile, la vreme de dimineaţă cu ploaie ceţoasă de toamnă, în lumina posacă şi geroasă a iernii, în larma primăvăratecă pe care o făceau cele trei vrăbii şi cele două perechi de turturele din castanul aflat în stânga vizorului său, între casa lor şi aceea a familiei Bercovici, pe care îi vedea din când în când mergând spre sinagogă, vineri seara. După asta ştia că e vineri. Mai era şi Luminatorul. Numai că el aparţinea unei alte lumi: aceea a curţii interioare. Luminatorul dădea spre curtea interioră şi acolo era mult mai liber, se putea desfăşura mai în voie, putea privi cerul, noaptea urmărea stelele, câteodată răsărea Luna între cornişa casei sârbului Borko şi Slauca, nevasta lui. Vecinii din stânga, dacă stătea la strunga din acoperiş care dădea spre stradă, şi din dreapta dacă era la Luminator – un geam cu cercevele şi rame pe care îl putea deschide. Se simţea în adierea vântului cam ca pe o faleză, pe o plajă. Acolo hrănea vrăbiile şi turturele. Răsfira firimituri de pâine în fiecare dimineaţă şi păsările veneau punctual. Nu lipseau niciodată. Le-a hrănit toată vara. Nu departe de Luminator, chiar sub streşina de sub zidurile casei vecinilor Bercovici, era şi un cuib de rândunele. Şi pe astea le urmărea să vadă ce fac, de câte ori pe zi aduc de mâncare puilor. Brăzdau spaţiul curţii printre acareturi, printre şoproane în zborul lor în zig-zag. Tot acolo s-a arătat într-una din zile un pisoi uriaş, ivit dinspre podurile vecine. Păşea încet pe coama cărămizilor de la casa familiei Bercovici. S-a oprit nu departe de Luminator, l-a chemat încet, şi pisoiul i-a întors spatele. „Dacă aş fi o vrabie sau turturică, precis m-ai băga în seamă”, a bolborosit proptit în cercevelele Luminatorului. Avea momente în care simţea un imbold să plece, să iasă din curte direct în strada pietruită şi să o apuce spre miliţie şi să se predea. „Am minţit, m-am sustras deportării şi sunt vinovat”, ar putea spune şi poate că ar putea să aibă înţelegere.
Nu e vremea să mă predau, îşi spunea pe când stătea cu ochii pironiţi în leul de pe ţiglele de Jimbolia. Poate se va întâmpla totuşi ceva, se tot vorbea că anglo-americanii vor intra peste ruşi. Poate cu ei se va putea aranja mai bine. Au mai multă înţelegere, stau să judece ficare caz mai atent, nu te iau aşa la grămadă.
Despre Daniel Vighi
Daniel Vighi (născut pe 9 octombrie 1956) este prozator din generaţia literară a anilor ’80, eseist şi profesor de literatură română contemporană la Universitatea de Vest din Timişoara.
Dintre volumele de proză scurtă publicate amintim: Povestiri cu strada depozitului (1985), Valahia de mucava (1996), Apocalipsa 9 (1999), Cometa Hale-Bopp (2007), Comisia de împăciuire (2009), Istoria din cutia de pantofi (2013). Lor li se adaugă romanele Însemnare despre anii din urmă (1989), Decembrie, ora 10 (1997), Insula de vară (1999), Misterele Castelului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă (2004), precum şi volumele de eseuri Tentaţia Orientului (1998), Sorin Titel. Monografie (2000), Onoarea şi onorariul (2007), Graffiti cu Ţuţea. Eseu despre nesemnificativ (2014).
Are colaborări permanente cu revistele Vatra, Dilema Veche, Observator cultural, 22, Orizont, Familia ş.a.
Este laureat a numeroase premii naţionale şi internaţionale. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.