De curând, Bogdan Varvari a publicat volumul de proză scurtă nu uita să arunci viermii (Editura Tracus Arte). O primă lansare a acestui volum va avea loc în curând, la librăria La Două Bufnițe, în Timișoara, unde va dialoga cu Robert Șerban. O carte care își lasă cititorul să călătorească nestingherit în spații aparent confortabile, care nu de multe ori se dovedesc mai labirintice decât par.

Prozele tale sunt populate de personaje cu care majoritatea cititorilor se pot identifica. Care sunt dificultățile acestui mod natural de a reda unele realități?

Miza literaturii nu e realismul, ci veridicitatea. Realismul (ca şi idealismul) e un construct ideologic, o ficţiune pe placul filosofilor şi al teoreticienilor de tot felul. În schimb, veridicitatea, adică senzaţia realităţii, e un efect al coerenţei textului. Dificultatea e să obţii această coerenţă. Ea e cea care îi îngăduie cititorului să se identifice cu un personaj sau altul, indiferent dacă acel personaj aparţine sau nu domeniului pe care îl numim în mod convenţional „realitate”. Am, de pildă, o povestire în care personajul principal discută cu o statuie. Ai zice că e vorba de o ţicneală, nu? Sau de o fantezie. Ei bine, dacă dialogul e coerent, atunci ţicneala asta devine brusc veridică şi oricare dintre cititori se poate imagina în situaţia de a conversa cu o statuie. E unul dintre miracolele pe care le permite literatura.

Cât contează finalul pentru o proză scurtă? Uneori nucleul explodează la final și lasă cititorul în expectativă.

Finalul, ca şi începutul, contează enorm. Aş zice că o povestire curge deopotrivă dinspre începutul şi dinspre finalul ei, că începutul poate fi un final, iar finalul un început. De asta, când începi o povestire, se întâmplă să ai impresia că ai spus deja totul din prima frază, aşa cum, atunci când o termini, simţi că nu ai spus încă nimic, că abia atunci urmează să începi.

Ce ai împrumutat, ce te-a influențat, ce ți se pare mereu nou în ceea ce faci?

Există câţiva autori pe care îi citesc cu plăcere şi de la care învăţ mereu. Cel dintâi e Cehov. Nu-mi vine să cred ce mână formată avea încă de la douăzeci de ani, cât era matur din punct de vedere stilistic. Apoi ar fi Raymond Carver: melancolic, sobru, apăsător. John Cheever, deşi la fel de grav ca tematică, se salvează prin inteligenţă şi un rafinament superior al scriiturii. Multă vreme am citit Charles Bukowski, pe care îl consider un spirit candid, în ciuda aparentei lui vulgarităţi. Din literatura română, îi admir enorm pe Răzvan Petrescu şi pe Adriana Bittel.
Dar spiritul meu tutelar, ca să zic aşa, e poetul Ioan Es Pop. Poezia lui e cea mai bună proză scurtă pe care am citit-o vreodată.

Ai avut până acum problema blocajului auctorial? Cum depășești perioadele de „secetă”?

Au existat lungi perioade în care nu am scris, dar e în regulă, nu ţin să fiu scriitor. Marea mea plăcere e cititul. Dacă nu voi mai scrie nimic de aici înainte, nu am de gând să fac o dramă din asta. Există destui autori care scriu bine şi pe care ne putem bucura să-i citim.

Odată ce află că ești scriitor, se tem oamenii de tine? Le e teamă că vor deveni personaje în cărțile tale, că le vor fi expuse viețile/fragmente din viață?

Nu prea află că sunt scriitor (cel puţin nu de la mine). Iar dacă află, sper din toată inima că nu se tem. Glumind un pic, i-am zis odată unui prieten: „La Judecata de Apoi, voi aduce un singur argument în favoarea mea: că nimănui nu i-a fost vreodată frică de mine”.

Revenind, îmi dau seama că problema e reală. Cehov a păţit-o rău după premiera Pescăruşului, când o mulţime dintre prietenii lui, recunoscându-se în personajele piesei, s-au supărat îngrozitor. În ce mă priveşte, am scăpat deocamdată de neplăcerea asta. E drept că, tocmai pentru a evita să rănesc o anumită persoană, am renunţat să includ una dintre povestiri în varianta finală a manuscrisului.

Ai uneori senzația că trăiești într-o altă lume, străină celorlalți?

Nu neapărat că trăiesc în altă lume, ci că lumea în care trăim cu toţii are pentru mine un surplus de stranietate. Pesemne că aici e de găsit originea nevoii de a crea. Când lucrurile ţi se par fireşti şi de la sine înţelese, nu ai nici de ce să le modifici, nici de ce să le analizezi. În schimb, când existenţa lor ţi se înfăţişează drept stranie şi neverosimilă, impulsul nostru ca oameni e să le reconfigurăm în aşa fel încât să ne devină familiare şi inteligibile. Mă întorc astfel la răspunsul pe care l-am dat primei întrebări: arta e strădania de a obţine veridicitatea, adică de a reinterpreta coerent o lume a cărei neverosimilitate ameninţă altfel să ne devină intolerabilă.


Bogdan Varvari (n. 1981, Timișoara) a absolvit Universitatea de Vest din Timișoara, specializarea Filosofie. Lucrează patru ani ca profesor de Științe Socio-Umane la diverse licee timișorene. Ulterior, renunță la învățământ și se angajează ca administrator de cont într-o companie din domeniul asigurărilor imobiliare. Debutează editorial în anul 2010 cu volumul de fragmente filosofice Iluzii și truisme, Editura Curtea Veche.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *