Nu vedeţi nimic, pentru că nu ştiţi să priviţi cum trebuie. Pentru că subinterpretați sau suprainterpretaţi, dar pierdeţi din vedere tocmai detaliile care schimbă sensul. E ceea ce spune, cu şarm, inteligenţă şi umor, Daniel Arasse în volumul cu un excelent aspect grafic (conţine 24 de reproduceri color ale unor picturi faimoase) intitulat Nu vedeţi nimic. Autorul e un reputat istoric de artă, născut la Oran, în Alegeria, în 1944 (din păcate, a murit la Paris, în 2003, din cauza unei cumplite boli degenerative), absolvent de Filologie clasică, dar preocupat ulterior de artă.

A început un doctorat la Sorbona, dar – în urma unui incident pe care îl povestește în Histoires de peintures – își schimbă și subiectul tezei, și coordonatorul (a doua oară îl alege pe Louis Marin), și susține teza la EHESS, instituție  pe care o va și conduce începând cu anul 1993. De altfel, Arasse va ajunge unul dintre cei mai apreciați specialiști în perioada Renașterii și în arta italiană care a predat istoria artei la Sorbona şi a scris câteva cărţi revoluţionare în domeniu: La Guillotine et l’Imaginaire de la terreur (1978), Le Détail. Pour une histoire rapprochée de la peinture (1992), L’Ambition de Vermeer (1993), Le Sujet dans le tableau (1997), L’Annonciation italienne (1999), Histoires de peintures (2004).

 

Însă, în afara mediilor de specialiști, Arasse a fost şi un minunat promoter al artei (privitului) printre cei care sunt doar amatori. Pentru aceştia din urmă, cărora le e inaccesibil discursul științific, greoi și doldora de referințe și de termeni specializați, volumul lui Arasse e o adevărată binecuvântare. E aproape un roman-mozaic despre lucrurile ascunse, nebănuite, existente în şase picturi celebre, pe care, în mod sigur, le-am văzut măcar o dată în viață, în reproduceri prezente în albume de artă, pe internet sau chiar în muzee: Marte şi Venus surprinşi de Vulcan de Tintoretto, Bunavestire a lui Francesco de la Cosa, Adoraţia Magilor a lui Pieter Bruegel cel Bătrân, Venus din Urbino de Tiziano, Olympia lui Edourad Manet şi Meninele sau Familia lui Filip al IV-lea a lui Velázquez. Ce e foarte important – și acest lucru i-a asigurat, cred, lui Arasse succesul fulminant de public pe care l-a avut în toată lumea – e că Nu vedeți nimic e o carte scrisă cu real talent scriitoricesc, cu mult nerv și o bună balansare a tonalităților în funcție de context. Și, nu în ultimul rând, cu lejeritate și mult haz. Zonele prin care autorul se mişcă natural depăşesc graniţele istoriei artei şi variază înspre istoria mentalităţilor, filozofia imaginii, antropologia simțurilor.

De la Adoraţia Magilor, de Bruegel cel Bătrân ajungeţi la Meninele lui Velasquez, trecând, ameţiţi de ritmul argumentaţiei personale a autorului, care produce suspans, ca orice romancier cu acte în regulă, şi printr-un Tintoretto sau printr-un Tiţian. Poate vreţi să ştiţi ce reprezintă melcul din Bunavestire a lui Francesco del Cossa. Sau poate nu v-aţi gândit niciodată că sexul copilului Iisus din Adoraţia Magilor sau felul în care e reprezentat regele african în respectiva lucrare au vreo semnificaţie aparte. Sau de ce darul magnificului rege din aceeaşi pictură e cel mai valoros şi mai plin de taine. Ori poate nu ştiaţi că celebra pictură a lui Velasquez, Meninele, căreia Michel Foucault i-a dedicat prefaţa cărţii sale Cuvintele şi lucrurile (1966), aducând astfel elemente indispensabile unei lecturi inedite a lucrării, s-a numit până în 1843 Tablou de familie.

Stilul cărţii, atât de neobişnuit pentru un domeniu asociat mai degrabă rigorii încruntate, e cel care susţine întreaga armătură teoretică, argumentativă a cărţii, deloc de neglijat. Volumul lui Arasse e pertinent şi demonstraţiile sale sunt puneri în scenă sclipitoare ale unor „lecţii” de privit, dar fără acest stil literar, spumos şi plin de interactivitate (ca un spectacol live, ca o conferinţă pe care o urmăreşti în timp real, cu sufletul la gură), impactul ar fi fost, mai mult ca sigur, de o altă intensitate. Iată o mostră sugestivă pentru atmosfera vie şi clocotitoare a cărţii: „… cu părul lor lung, soios, neglijent, arată (regii din Adoraţia Magilor, n.m., F.P.) mai degrabă ca nişte bătrâni hipioţi ofiliţi, ca nişte babaci ştirbi, vrând să fie cool. Ei par ceea ce sunt: nişte moşi ramoliţi. Văzând rigiditatea penibilă a celui care se apleacă (lumbago? artrită? sciatică?), ajungem să ne întrebăm cum a reuşit al său confrate, încă şi mai bătrân, să îngenuncheze şi cum se va mai ridica” (p. 48).

E interesant că autorul optează, de dragul dinamismului, pentru diverse modalităţi de expunere, jonglând cu speciile literare, de la un text la altul: cel dedicat picturii lui Tintoretto e conceput sub forma unei epistole (destinate Giuliei), în vreme ce ultimul, cel despre Menine, este un monolog. Tensiunea, per ansamblu, e de policier, toate picturile analizate fiind, în fond, nişte cazuri ce trebuie rezolvate, și acesta cred că e punctul forte al demersului lui Arasse, care e unul mult mai subtil decât acela de a vulgariza arta sau de a educa gustul obtuz al maselor. O carte frumoasă, amuzantă, deşteaptă, scrisă cu o pasiune molipsitoare. Cam cât un roman şi un album de artă la un loc.

Florina Pîrjol

Florina Pîrjol e critic literar (amator, zice ea!) și jurnalist cultural. A scris „Carte de identități” (Cartea Românească, 2014) și are în pregărire un volum despre intersecția dintre literatură și gastronomie. A publicat recenzii, cronici literare, interviuri, anchete, eseuri și articole de opinie în cele mai importante publicații culturale autohtone: „Cultura”, „Observator cultural”, „România literară”, „Dilema veche”, „Dilemateca”, „Cuvântul”, „Suplimentul de cultură” etc.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *