Bookaholic

Întotdeauna mi-au plăcut mărturisirile scriitorilor despre stările prin care trec atunci când scriu, despre paginile nereușite, lipsa de inspirație, momentele de extaz, fobiile, viziunile lor – adică, despre miile de aspecte care definesc incredibila, continua lor trudă de a concepe o carte. Jurnale de John Fowles (1926-2005) – autorul romanelor “Magicianul“, “Iubita locotenentului francez“, “Colecționarul” (toate ecranizate) – este una din cărțile care îți satisfic aceste curiozități cu vârf și îndesat.

Editat de Polirom, Jurnale de John Fowles, un volum intimidant, care se întinde pe aproximativ 730 de pagini, reprezintă o selecție a volumelor I și II din “The Journals” (2003, 2006) și este împărțit în două categorii. Prima acoperă perioada 1949-1965, cu însemnări despre ultimul an de studenție a lui Fowles la Oxford, un an ca profesor de engleză la universitatea din Poitiers (Franța), un altul (tot ca profesor) pe insula Spetses, din Grecia; despre revenirea în Anglia și traiul la Londra – Urăsc Londra și urăsc să fiu sărac la Londra. Poți să fii sărac în Paris, în Edinburgh, în alte orașe – dar nu în Londra -; despre lupta lui de cucerire a Parnasului (cum numește Fowels succesul). Cea de-a doua, cuprinde însemnări din perioada 1965-1990 despre viața lui retrasă în Lyme, un oraș de oameni storși de vlagă…, de pensionari, rămași ca un fel de depunere de pietriș după flux, despre viața de cuplu cu Elizabeth Christy, femeia de care s-a îndrăgostit pe când aceasta era căsătorită, despre succesul pe care l-a așteptat atâta (Fowles a debutat pe la vreo 37 de ani).

Fowles, îndrăgostit mai mult de Franța și Grecia decât de Anglia, țara lui natală – Nu suport mediocritatea și uniformitatea, adaptabilitatea universală – care există aici (Anglia) -. Fowles, temător să trimită la edituri primele manuscrise – Toate cărțile mele implică o dezvăluire a propriului meu sine. Dacă această dezvăluire ar avea succes nu m-ar deranja. Dar dacă nu, atunci rușinea ar fi cumva dublă -. Fowles, ars de fantezii sexuale – cea cu fata ținută prizonieră la subsol devenind sursă pentru romanul “Colecționarul” -. Fowles, depresiv. Fowles, uluit de propria lui complexitate. Fowles, iubăreț, distant, pasional, impotent, plictisit de lume. Fowles, călătorind, predând engleza, calculând bani, grădinărind.

Sunt câteva din sutele de detalii interesante ce alcătuiesc “Jurnale”, o  carte ca un roman – nu-i de mirare, atâta timp cât însuși scriitorul a considerat jurnalul său ca fiind un “ultim roman” -, fascinantă prin sinceritatea, uneori crudă, dar mai ales prin felul lui Fowles de a scrie – nu, nu scrie ca și cum ar vorbi, scrie pur și simplu: uneori în cuvinte care aduc a poezie, alteori în propoziții scurte, enunțiative, ca în piesele de teatru, și, de cele mai multe ori, în fraze inteligent construite, pline de metafore, umor, cuvinte simple dar și sofisticate, judecăți de valoare pertinente. Cu fiecare pagină citită îl adori și mai mult, chiar dacă de cele mai multe ori sinceritatea lui abruptă taie-n carne vie, nu doar prorpiul eu, ci și personalitatea unor oameni dragi (soția lui, spre exemplu, pe care o descrie uneori ca pe un înger și alte ori ca pe cea mai stricată dintre stricăciuni), romancieri, regizori sau simple cunoștințe. Iar dacă ajungi să compari primele pagini ale jurnalului, scrise pe când Fowles era student, cu cele scrise la maturitate, nu prea există diferențe, stilistic vorbind. Același curaj, aceași siguranță cu care îl bănuiești că a scris fiecare rând din cărțile lui (în ciuda faptului că se îndoia adesea de calitatea scrisului său), par a fi fost farurile lui călăuzitoare tot timpul.

Ca și în cazul lui Jack Kerouac, spre exemplu, stilul lui de a scrie pe când era doar un puști pare unul extrem de matur, lucrat, fără nici o urmă de șovăieli în exprimare. Un stil curat și sumbru. Exact cum sugerează chiar el la un moment dat, mărturisind că îi plac “stiluri precum sticla gravată (Woolf, James), vitraliul (Faulkner, Joyce, Lawrence)”, dar recunoscând în același timp că se simte mai atras de “tradiția sticlei clare” (Greene, Waugh, Forster). Fowles e un introvertit pe care aproape orice interacțiune cu exteriorul îl tulbură – urăște întâlnirile, prelegerile, conferințele, pe care le refuză de cele mai multe ori, titlurile onorifice, mai ales dacă sunt propuse de specialiști în arici-de-mare (așa cum s-a întâmplat la nu știu ce universitate) -; urăște vizitele – în casa lor nu prea se perindă oameni, în afară de fiica soției din prima căsătorie, Anna, și câțiva amici; urăște Crăciunurile, pe care le petrece, aproape fără excepție, într-o plictiseală copleșitoare.

Sufletul lui trăiește cu adevărat doar în natură – locuiește la o fermă din Dorset, iubește fluturii, face drumeții, se ocupă de grădinărit, administrează chiar și un muzeu de geologie – precum și în preajma cărților și a manuscriselor sale. Iată ce spune la un moment dat despre asta: Ieri, în timpul acelei întâmplări sinistre, m-am gândit la un subiect de povestire. Începe așa: “În după-amiaza asta am hotărât să mă sinucid”. În seara aceea, ceva mai târziu, abia dacă am scris o pagină, nu mai mult de o schiță a unui posibil început, dar, lucru ciudat, a fost ceva foarte liniștitor – faptul că, spus așa, pe scurt, în ciuda zilei mizerabile, n-am vrut să mă sinucid și că literatura, scrisul, va fi întotdeuna salvarea mea.

Secvență din filmul “Colecționarul”

Salvarea pentru Fowles nu vine însă întotdeauna atunci când și-o dorește. Perioade mai scurte sau mai lungi de timp în care pur și simplu nu poate crea sunt adevărate torturi pentru scriitor – Mintea mea suferă de o anumită constipație care îmi afectează toate acțiunile. Un perfecționist prin definiție, Fowles visa să scrie cărți care să fie recunoscute imediat ca fiind valoroase, reușite din punct de vedere tehnic dar care și să exprime întru totul ființa umană.

Una din copertele cărții “Colecționarul”

Acest magnific vis îi dădea întotdeauna forța și răbdarea să lucreze în mod repetat la un manuscris sau să aștepte luni, poate chiar ani, ca să termine o carte (deși scria destul de rapid, Fowles simțea nevoia să revizuiască la sânge tot ce lucra). Genul acesta de dificultate, această răbdare a scriitorului greu de mulțumit, mă încântă peste măsură, spunea el. Așa s-au născut, spre exemplu, “Colecționarul” (1963) – cei de la Pan Books au cumpărat cartea cu 3.500 de lire, un record pe-atunci pentru un roman englezesc de debut – și “Magicianul” (1966)– primul roman scris de Fowles dar al treilea publicat, ajuns destul de repede pe locul al III-lea în lista cu bestseller-uri a revistei “Time”. Fowles amintește chiar și sursele de inspirație a acestor două cărți – pentru “Colecționarul”: fantezia lui de-o viață de a ține o fată prizonieră într-un sobsol, o întâmplare dintr-un adăpost anti-aerian și “Castelul Prințului Barbă-Albastră” al lui Bartok; pentru Magicianul: “Robinson Crusoe” a lui Daniel Defoe și “Furtuna” lui Shakespeare.

Descrie în amănunt nemulțumirea lui vizavi de felul în care au fost scenarizate cărți precum  “Colecționarul” – Varianta scenarizată a “Colecționarului, făcută de John Kohn, în cea mai mare parte e atât de proastă, încât am citit-o cu un soi de stupefacție neîncrezătoare -, despre interpretarea unor actori precum cea a lui Michael Caine în “Magicianul” – Interpretarea lui Cane a rămas lemnoasă și de o superficialitate iremediabilă -.

Secvență din filmul “Magicianul”

Face observații, uneroi răutăcioase, vizavi de scriitori precum Iris Murdoch – despre ale cărei cărți spune că sunt astăzi bestseller-uri internaținale și asta doar pentru că e romanciera preferată a femeilor de condiție bună din suburbie – sau aluzii xenofobe – Doar indiferanța lui față de lucrurile ce țin de rural și de natură rămâne tipic evreiască și, poate, meticulozitatea sa obsesivă, croitorească, scrie el referitor la Harold Pinter, dramaturgul care i-a scenarizat cartea “Iubita locotenetului francez”.

Una din copertele cărții “Magicianul”

Scrie despre poezie – pe care o consideră schizofrenie controlată, despre cultura anilor ’80 – pe care o detestă din cazua preocupării exagerate pentru stil -, despre britanici – pe care-i condamnă pentru credința lor profundă în ratare -, despre stările lui de apatie, insomnie, despre afecțiunile care-l copleșersc o dată cu vârsta (hipeuricemie, tensiune arterială prea ridicată), despre enormitatea, copleșitoarea enormitate a morții (moartea soției sale, cauzată de cancer, este de altfel capitolul cu care se încheie acest jurnal).

Sunt enorm de multe detalii care-ți rămân în minte după ce ai terminat cartea; ele vor lucra, cu siguranță, în noi, cei care am citit “Jurnale”, în timp. Acum, la cald, eu pot spune doar că am rămas cu senzația că l-am însoțit, pentru puțin timp, pe acest scriitor al naibii de talentat, sincer și introvertit, prin locurile pe unde a umblat, a trăit, a visat, a iubit și a scris. Așa am învățat, cred, că oamenii sunt mai puternici decât locurile. După cum credea chiar Fowles.

Surse foto: bookaholic.ro, icollector.com, rugusavay.com, theguardian.com, goodreads.com, casualdebris.blogspot.ro, old.bfi.org.uk, excelsiorforever.blogspot.ro