Bookaholic

Pe Ana Barton n-am întâlnit-o niciodată, nici măcar la telefon n-am vorbit, dar mi se pare că ne știm de-o viață. Am descoperit-o pe Facebook – iată că folosește și asta la ceva, până la urmă –, după aceea am început să-i citesc textele de pe blogul Inimă roșie cu lapte dulce, transformat ulterior în anabarton.ro și m-am îndrăgostit de scrisul ei viu, surprinzător, senzual, cu sinestezii uluitoare, cu ochii ei curioși, atenți, cu poezia tăioasă ori tandră, în funcție de stare sau de subiect.

A debutat târziu, în 2014, cu Prospect de femeie și Mamifer, ambele la Editura Herg Benet. Au urmat, în 2015, Foto Splendid. Viața socială – Colecția Costică Acsinte – Ediție specială Ana Barton și Cartea simțurilor – un volum colectiv (editor Dan. C. Mihăilescu), la Editura Humanitas. În 2016, apare romanul Jurământ de rătăcire, tot la Herg Benet, dar și volumul de interviuri Tot înainte! Amintiri din copilărie (Editura Curtea Veche), unde e prezentă și Ana Barton, alături de alți artiști români contemporani. A publicat, tot în 2016, volumul al doilea din Colecția Costică Acsinte. Doamne și domnițe, apărut la Editura Atelierele albe și volumul de proză Pervazul lui Dumnezeu (Humanitas).

Înainte să publice în volume, Ana Barton a fost… tot scriitoare, evident. Și-i dau cuvântul chiar ei să ne explice: „Scriu în mod public de 22 ani şi-am făcut şi niţică televiziune, adicătelea am fost producătorul unei emisiuni mişto care a fost considerată ca fiind prea culturală pentru un post comercial, iar asta acum 19 ani. Am fost aproape şase ani redactorul-şef al Grand’Or, cea mai frumoasă şi mai deşteaptă revistă românească, indubitabil cea mai bună revistă de lux de la noi!” (sursa: anabarton.ro). Am invitat-o la rubrica „Gastro-literare”, știind, fiind ferm convinsă chiar, că poveștile ei vor fi o încântare, că ne vom molipsi de verva și farmecul ei. Și, evident, că vom fi curioși ce a scris și ce va mai scrie mai departe Ana Barton.

Cine e personajul principal din bucătăria ta?

E nevăzut. Un fel de spirit al aromelor și gusturilor. Numai că el decide cum iese treaba, oricât de stăpână m-aș simți eu pe un fel de mâncare sau chiar pe toată bucătăria. Spiritul ăsta mă locuiește, e daimonul bucătăriei. Dacă sunt nervoasă, pune mai multă sare – bine, totuși, că nu excesiv de multă -, dacă sunt senină, pune prea puțină. Dacă sunt bucuroasă, mâncarea e foarte aromată, dacă sunt fericită, e explozie de arome orientale. L-aș numi Potrivitorul.

Pâine cu turmeric, cimbru, ardei kapia și nuci. Foto: din arhiva autoarei

Există mâncare în cărțile tale?

Da, da, cum să nu existe? Eu gătesc de când aveam doisprezece ani. Am făcut o prăjitură Joffre, nu tu o mămăligă sau un ou ochi. La paisprezece ani, eram deja prăjitureasa familiei și mă descurcam binișor și cu felurile nedulci. Personajele mănâncă, sunt și ele oameni.

Inimă roșie cu lapte dulce?

Eu am vrut doar sens figurat la sintagma asta, un fel de „inima vie e bună”, răutatea o învinețește, chiar o necrozează. Drept e că mi-au zis câțiva oameni că au avut în fața ochilor sânge cu lapte. Am un text care se numește așa și după el am pus supranumele site-ului meu. Asta până anul trecut, când am renunțat la acest supranume, mi s-a părut că anabarton.ro e suficient, era acolo ceva difuz edulcorat, pe care-l simțeam în plus.

Credit foto: Narcis Pop

Dacă ar trebui să seduci pe cineva cu ajutorul mâncării, ce i-ai găti (ce i-ai povesti că i-ai găti)?

Asta nu știu, n-am făcut. Să mă gândesc. Poate niște orez Biryani. Vezi tu, Florina, eu sufăr că noi, românii, suntem atât de conservatori când vine vorba despre mâncare. Am crescut într-o familie în care mama, bunicile mele, bunicul meu matern, unchiul meu, fratele mamei, mătușile mele au fost și sunt mari creatori de gusturi. Am crezut mult timp că așa e în toate familiile, dar am observat cu șoc că nu. Când eram studentă și stăteam în cămin, aveam reșou și mi-am cumpărat și cuptor. Și inventam o mulțime de feluri de mâncare, multe dintre ele având ca sursă puținătatea ingredientelor, că eram studenți săraci. Făceam o mămăligă și o turnam în tavă, puneam în ea cartofi fierți, foi de dafin, pastă sau suc de roșii, și-o dădeam la cuptor. Prietenii și vecinii mei erau înnebuniți. Supa de legume o serveam în boluri de sticlă cumpărate de la Piața Obor, în care puneam frunze mari de lăptucă. Turnam supa peste frunzele alea, iar deasupra puneam arahide sărate. Lăsam năutul să se înmoaie 24 de ore, apoi îl mai fierbeam câteva ore și-l făceam pastă, cu ulei de floarea-soarelui și lămâie. Știi, la noi se conservă carnea în untură. Ei, soacra mea de atunci, o basarabeancă mare meșteră într-ale gastronomiei, ne trimitea borcane cu carne de pui, vită sau curcan care se lăfăiau în unt. De două-trei ori pe an, da, dar era festin atunci, fie că întindeai untul ăla pe pâine, fie că găteai ceva cu carnea aia extraordinar de gustoasă. Începuserăm de la seducție, nu? N-ai cum să seduci pe nimeni cu mâncare nebună, dacă omul are papilele închise în cartofi prăjiți cu ceafă de porc.

Spui undeva că prima și poate cea mai gravă traumă a ta a fost mutarea din raiul copilăriei, la bunici, la oraș. Ce gust/ miros ai pierdut prin această ruptură?

Cel de ploaie în praf. Da, nu are legătură cu mâncarea, dar mie-mi dau lacrimile și, simultan, îmi vine apă-n gură atunci când simt mirosul ăla de primele picături de ploaie în praf. Primele, nu când se udă totul. Pe asfalt și pe ciment, ploaia miroase tot frumos, dar nu ca-n praf, nici pe departe. Mai e mirosul de roșie sau de ardei, și gras, și iute, când îi rupi cu mâna ta din vrej. Ar mai fi varza pusă în borcan vara, tocată mărunt și lăsată la soare. Și dulceața de pere. Și mirosul din odăițele din curte, a, și mirosul lânii nevopsite, când stăteam cu bunica și-o făceam gheme. Și-al fitilului de lampă stins acum o secundă. Al cartofilor copți în jarul din sobă, iarna. Al laptelui bătut, pus în oale mari, de pământ. Al celui mai bun cremșnit din lume, făcut de bunica mea. „Umpli cu vin alb o jumătate de coajă de ou… “

Rețeta bine păstrată de la bunici este…

Cremă de zahăr ars, cu blat. Zece ouă, un litru de lapte, bucățele de baton de vanilie – să nu fi auzit bunică-mea de vanilie în alte stări de agregare –, 300 de grame de zahăr, plus încă o cană, deci tot vreo 300, pe care îl caramelizezi în cratița specială pentru prăjituri. După ce l-ai caramelizat, îl lași să se răcească până se fac crăpături pe tot interiorul cratiței. Ai grijă la caramelizat, foc mic, amesteci tot timpul, să nu-l arzi. Altă grijă, tot mare, când miști cratița, ca să ajungă pe tot interiorul ei. Zahărul caramelizat e foarte periculos pentru piele, arde cumplit. Pui acolo amestecul de lapte, ouă, zahăr, bine omogenizat, și dai la cuptor, la un foc mic, cratița fiind poziționată la mijlocul cuptorului, nu jos, nu aproape de arzător. Te-apuci de blat, care e simplu: șase ouă, șase linguri de făină, șase linguri de zahăr, o cană cu nuci mărunțite. Ouăle se separă, se bat albușurile cu zahărul, se încorporează gălbenușurile și nuca amestecând ușor, paletat. Când vezi că la cuptor crema s-a coagulat, scoți crațița și pui blatul ăsta peste ea. O mai lași la cuptor încă vreun sfert de oră, te uiți pe geamul cuptorului, să vezi când e gata, și apoi stingi focul și scoți cratița. Lași să se răcească și apoi răstorni prăjitura cu grijă pe un platou rotund, special pentru torturi. Siropul de zahăr ars va îmbiba blatul. O dai la frigider și n-o ornezi cu nimic, ar fi păcat.

Prune cu cuișoare. Foto: din arhiva autoarei

Ce mănânci cu plăcere și ce nu ai putea să mănânci niciodată?

Roșii, cartofi fierți și copți, ceapă de apă, ardei gras, ardei iute, dar nu prea iute, vinete, varză crudă, castraveți, brânză de oaie, urdă, caș, piper, absolut orice condiment, orice fel de pește și fructe de mare, caise, piersici, fragi, coacăze, căpșuni, nectarine, struguri, pere, spanac, ștevie, untișor, lobodă, rucola, valeriană, mult verde, ce să mai. După cum vezi, eu nu prea mănânc mâncare gătită. Fac o salată de vară în care pun un strop de ulei de măsline, zeama unei lămâi, foarte puțină sare, frunze de mentă, busuioc sau cimbru.

Nu există niciun aliment pe care să-l resping, sunt unele care nu-mi fac chiar bine: merele crude, fasolea, varza murată. Carnea n-o prefer, n-o caut, dar nici nu mă strâmb dacă n-am încotro și trebuie s-o mănânc fiindcă oferta de legume nu e prea generoasă.Bulz „à la Ana Barton”. Foto: din arhiva autoarei

Mi-a plăcut mult textul tău de pe site, Mărțișoare. Scrii acolo: „să nu vă mai întrebe bărbatul «Ce-avem de mâncare?», de parcă v-ați născut cu responsabilitatea hrănirii lui”. E foarte adevărat, dar e o luptă grea: cu prejudecățile, cu obiceiurile, cu rolurile sociale ferm atribuite. Care ar fi, concret, primul pas pe care ar trebui să-l facă o femeie care e redusă la funcția asta de hrănire (eventual, și curățenie și îngrijirea copiilor)? Și sunt multe, teribil de multe…

Primul pas ar fi să schimbăm noi, părinții, lucrurile. Să nu mai vadă copiii noștri, fete și băieți, că mama gătește, iar tata mănâncă. Sau invers, că se poate și invers, însă mai rar. Tradițional, la noi, la români, chestiunea hrănirii întregii familii e responsabilitatea femeii. Și e incorect. Vin ambii parteneri de la serviciu, iar el deschide frigiderul și-ntreabă: „Ce-avem de mâncare?“. Păi, cum vine asta? Femeia nu tot de la muncă vine? De ce e numai treaba ei ce are familia de mâncare? Sau, dacă femeia nu spală vasele, se umple chiuveta. De ce? Pentru că așa am văzut noi, și femei, și bărbați, în familiile în care am crescut. Și am preluat modelul ăsta fără să ne dăm seama, fără să-l chestionăm. În fine, și pentru că educația de viață privată nu s-a calificat încă la atâta importanță încât să fie studiată în școli, ca materie de sine stătătoare.

Fiecare femeie are propriul ei „prospect”? Ce scrie în „prospectul de femeie” al Anei Barton?

Titlul primei mele cărți e dat de titlul unei proze-satiră pe care o conține. Am construit proza aia pe modelul unui prospect de medicament: compoziție, posologie, interacțiuni, efecte secundare. Însă întregul volum e alcătuit din povestiri care duioase, care mușcătoare, care duduind de umor, care dureroase, deh, ca viața. Am scris proza al cărei titlu e și al cărții gândindu-mă la prostia asta cu diferențele dintre femei și bărbați, de parcă am fi obiecte făcute pe bandă, femeile sunt așa, și înșiri caracteristicile, iar bărbații sunt așa, și iar le-nșiri. Nu ne face bine să conchidem când nu-nțelegem sau nu suntem de acord cu ceva sau cu cineva: „Eh, bărbat, eh, femeie!“. Oare copacii, când nu sunt de acord cu oamenii, zic la fel: „Eh, om, ce să-i faci?“.

Ai vreun tabiet culinar atunci când scrii? Cincizeci de cafele, ca Balzac?

N-am niciun tabiet culinar, dar, dacă mă apuc de scris dimineața, beau toată cafeaua din bol. Or, asta nu e bine, că încep la un moment dat să dinamizez suspect acțiunea pe care o scriu. Am pățit asta de vreo două ori, așa că pun și o cană cu ceai de fructe alături, să mai diminuez efectul de surescitare pe care mi-l dă cafeaua. Țigările nu-s tabiet culinar, așa-i?

Scena ta preferată despre mâncare din literatura lumii – repovestită în stilul tău?

Am două, te rog să-mi dai voie să le repovestesc pe amândouă.

Trecuseră prin Marea Roșie, știi, când odrăslise toiagul lui Aaaron și-apoi despărțise Moise apele sărate cu el. Foame nu cred că are cum să-ți fie când vezi zid de apă în stânga și zid de apă în dreapta, starea de miracol te scoate din starea de necesitate corporală. Ei, dar mereu mă gândesc cum mergeau ei pe jos, pe fundul mării, și ce vedeau de-a stânga și de-a dreapta. Și dacă le-a fost ușor când au ajuns la țărm, că nu poate fi ușor să se termine drumul minunii, nu? Ajung ei în deșert și-ncepe să le fie foame și sete, dar dau numai de apele amare. Și, na, credință, credință, dar, când începi să te temi c-ai să mori de foame și de sete, ai nevoie de un impuls, o dovadă. Și uite cum le dă Dumnezeu mana. Care să le țină și de foame, și de sete. O găseau dimineața, la trezire, împânzind deșertul. Și mâncau toți din ea, și se săturau toți. N-aveau însă voie să pună deoparte. Dar ei, ce să vezi?, n-au luat aminte și-au încercat să și dosească nițică, de frică să nu-i apuce foamea. Însă mana dosită s-a stricat și n-a mai fost bună de mâncat. Ei, asta-mi place mie, partea asta cu mana stricată, care n-a mai fost bună. O citesc în mai multe feluri. Întâi, ca ascultare. Frate, eu te hrănesc, îți promit că te voi hrăni patruzeci de ani, dar tu, care, orice-ai face, n-ai cum să te hrănești singur, nu ții seama de rugămintea mea. Apoi, ca îmbuibare. Eu îți dau cât să-ți fie bine, peste limita supraviețuirii, nu mai zic că nu cultivi, nu culegi, nu vânezi, nu prepari, e, așa, un fel de mâncare pentru bebeluși, la borcan, o iei cu tine peste tot, dar la mană nici linguriță nu-ți trebuie, bașca nu tre’ să te speli pe mâini, iar tu ce faci, pui deoparte? Dă-o-n mă-sa de treabă! Merge citită și ca „nemulțumitului îi ia Dumnezeu darul“. În fine, mana nici nu-ngrășa, că de-aia-mi pare mie rău că la noi n-a ajuns.

Cealaltă scenă e cu Cronos, căruia i-a zis tac-su: „Băi, mă detronași tu pe mine, care sunt marele titan? Ei, stai, tinere, că vezi tu. Nevastă-ta o să facă mulți copii, iar unul o să-ți uzurpe ție locul“. Și Cronos s-a speriat, aici e partea pe care-o iubesc eu, imaginea timpului căruia i se face frică să nu care cumva să piardă puterea. Că are dreptate, ce mai suntem fără timp, veșnicii veșnice? Să n-ai tu viață în corp, să nu-ți dai tu importanță în lume, să nu crezi tu că fără ce faci tu se surpă universul? Adică fără umor? Ei, nu! Și Cronos, speriat de… nu de moarte, că moartea nu are contract cu zeii, lua fiecare nou-născut al nevestei și, hap!, cu el pe gât, să n-apuce să se umfle divinitatea-n el și, mai ales, visurile de mărire. Că tac-su, Uranus, mare pișicher, nu-i zisese care dintre copii e uzurpatorul, așa că amărâtul îi mânca pe toți de proaspeți. Până s-a enervat consoarta, Rhea, care, împreună cu soacră-sa, Geia, au luat un bolovan și l-au îmbrăcat în scutece, iar pe bebelușul salvat, Zeus, l-au aruncat într-o peșteră de pe-o insulă, să-i dea capra Amaltheia numai bunătăți, că avea să fie stăpânul Olimpului, nu-i dai iască și rădăcini zeului zeilor. Asta cu piatra îmi amintește mie de anul 1997, pe toamnă, așa, când am ajuns acasă de la facultate și-am constatat cu soțul meu că nu avem nimic de mâncare. Am zis să deschid fereastra măcar, să intre aer curat. Dar la fereastra mea cine duios bătea? Un borcan cu mărar pus în sare, care avea în gură o piatră albă și rotundă, o frumusețe. O pusese bunica prietenei care-mi dăduse borcanul, ca să se-ndese bine mărarul cred. Am mâncat amândoi mărar cu sare, era cam macerat, dar bun, c-am găsit și-un colț de pâine uscată, pe care l-am fărâmițat frățește și din care am luat cu degetele. N-am mâncat tot, am lăsat și pentru a doua zi, că nu se-ntrevedea vreo amelioare a situației. Piatra o păstrez și astăzi, deși la divorț am discutat serios cui îi rămâne. Soțul mu a fost generos și-o am eu. Curios, îmi amintește de tinerețe, de studenție, nu de lipsuri. Și, în mod ciudat, de bietul timp, care, tras pe sfoară de conspiratoarele alea două, a ajuns să mănânce pietre. Apăi, dacă el însuși, Marele Timp, eu să zic bogdaproste că n-a fost, totuși, nevoie.

Toate fotografiile din articol fac parte din arhiva autoarei.

Credit foto imagine principală: Ovidiu Moisin.