Florina Pîrjol

Florina Pîrjol

Florina Pîrjol

Florina Pîrjol e critic literar (amator, zice ea!) și jurnalist cultural. A scris „Carte de identități” (Cartea Românească, 2014) și are în pregărire un volum despre intersecția dintre literatură și gastronomie. A publicat recenzii, cronici literare, interviuri, anchete, eseuri și articole de opinie în cele mai importante publicații culturale autohtone: „Cultura”, „Observator cultural”, „România literară”, „Dilema veche”, „Dilemateca”, „Cuvântul”, „Suplimentul de cultură” etc.


Gastro-literare: Ștefania Mihalache – „Eu sunt un aliaj imposibil între gourmand și gourmet”

De ce mâncare, o sa vă întrebați. Pentru că toată lumea mănâncă, inclusiv personajele din literatura pe care o citim. Chiar și cititorii, oricât de diferiți și de capricioși ar fi ei. Chiar și - sacrilegiu! - autorii acestei literaturi care ne umple, zi de zi, viețile cu tot felul de emoții, care mai de care mai colorat-intense. Avea Brillat-Savarin o butadă de la care putem porni această călătorie în bucătăriile și în palatele (da, și gustative ale) unor scriitori care au zis DA acestei aventuri: animalele mânâncă, omul se hrănește. Așadar, mâncatul e o artă (chiar dacă abia ultimele decenii au transormat-o dintr-o Cenușăreasă într-o prințesă, acceptată inclusiv în mediile elitiste și chiar academice), iar moravurile culinare sunt, în mod limpede, un foarte puternic indicator sociocultural. Scriitorii au fost dintotdeauna preocupați de mâncare și au făcut din ea nu doar un detaliu de scenografie romanescă, important și savuros, fără îndoială. Uneori, o masă ori un fel de mâncare a dat cheia unei intrigi, a salvat un personaj sau, trist, l-a ucis. Tot la masă, eroii și-au cunoscut iubitele sau călăii, s-au declanșat războaie și s-au semnat tratate de pace sau contracte prenupțiale. Citeşte tot articolul


Simona Antonescu: „Mi se părea atât de frumos subiectul vieții lui Manuc încât eram convinsă că altcineva îl va descoperi înainte să prind eu suficientă putere ca să-l scriu”

Pe Simona Antonescu am cunoscut-o acum câțiva ani, cu prilejul lansării la Bookfest a romanului ei de debut, Fotograful Curții Regale. Am fost impresionată să descopăr o scriitoare matură, cu un stil deja conturat, și – nu puțin lucru, în zilele noastre – o excelentă povestitoare. M-am întrebat, atunci, dacă e vorba de un caz de scriitor „de sertar”, care, perfecționist fiind, și-a tot amânat momentul debutului. Mai târziu, abia după ce au apărut pe piață și Darul lui Serafim (Cartea Românească, 2016), și Hanul lui Manuc (Polirom, 2017), am aflat că Simona Antonescu scrie - mai bine zis, și-a „dat voie” să scrie - de doar câțiva ani, deși i-a plăcut întotdeauna să inventeze povești, și o face foarte bine. Am reîntâlnit-o la Iași, la a V-a ediție FILIT de anul acesta, și am stat îndelung de vorbă despre scris, copilărie și, cel mai important, despre eroii cărora le-a dat viață în paginile cărților sale. Citeşte tot articolul


Anchetă: Cartea de sub brad

Sub brad încap tot felul de cadouri. Încap, fireşte, şi o grămadă de cărţi. Cărţile copilăriei, prima carte primită de la Moş Crăciun, cărţile pe care le dăruiţi anul acesta sau pe care le-aţi dăruit anul trecut, cartea pe care o scrieţi sau o traduceţi acum. Cartea pe care o citiţi, an de an, de îndată ce se aud primele colinde. Cartea pe care copilul dumneavoastră a descoperit-o, frumos împachetată, printre jucării şi dulciuri.Am vrut să aflăm ce cărţi se află sub bradul unor scriitori care nu mai au nevoie de nicio prezentare: Matei Florian, Veronica D. Niculescu, Cristian Robu-Corcan, Ştefania Mihalache şi Bogdan Suceavă. Poate vom pune diseara, sub brad, chiar una dintre cărţile lor (scrise, traduse sau doar recomandate, acum, de ei). Încă mai e timp! Citeşte tot articolul

Crud de Anthony Bourdain sau sinceritatea în bucătărie

Cine nu-l cunoaşte pe sclipitorul-cinicul-fermecătorul şi întotdeauna non-conformistul Anthony Bourdain? Binecunoscutul chef newyorkez reuşeşte, cu fiecare nouă apariţie (o nouă carte, o demonstraţie de gătit, un articol de presă, o apariţie TV etc.), să polarizeze audienţa: sunt unii care îl iubesc pentru şarmul lui de rock-star (un tipar mai curând marginal printre chef-ii care ajung pe sticlă), după cum sunt alţii, la fel de mulţi, care îl detestă fiindcă e obositor de cinic, slobod la gură şi impertinent faţă de toate canoanele şi manierele, gastronomice sau nu. A devenit faimos în întreaga lume după apariţia şi succesul uriaş al cărţii sale intitulate Kitchen Confidential, un volum de non-ficţiune despre evoluţia lui Anthony Bourdain de la perioada de „studenţie” la Culinary Institute of America până la poziţia privilegiată de chef la Brasserie Les Halles, un faimos restaurant cu specific franţuzesc din Manhattan. A urmat No Reservations, un show culinar care l-a transformat într-o vedetă de televiziune, un itinerar prin bucătăriile lumii, în care, paradoxal, nu mâncarea ocupă prim-planul, ci el, Bourdain, bucătarul-entertainer, bucătarul devenit guru în plină postmodernitate. Citeşte tot articolul

Lydia Davis – “Sfârșitul poveștii” sau educaţia nesentimentală

Eu zic că dacă, la finalul romanului Lydiei Davis, nu eşti epuizat, „muncit” de-a binelea, înseamnă că ai făcut o lectură de suprafaţă, agrementală. Or, Sfârşitul poveştii e orice, numai un roman comod şi superficial de (pe)trecut timpul nu e. Bine construită, excelent scrisă, în convenţia stilistică a scrisului american „alb”, neutru, fără podoabe, dar şi în aceea a frazei curgătoare, proustiene (autoarea a tradus din Proust – dar şi din Blanchot, Leiris, Foucault, şi acest lucru se simte), cartea câştigătoarei Man Booker International Prize în 2013 e o carte dificilă, care-şi provoacă cititorul la o meditaţie pe marginea scrisului şi a jocurilor memoriei. Fiindcă acesta este, de fapt, subiectul romanului: despre felul cum memoria selectează, falsifică şi reordonează, modificând-o substanţial, realitatea, pe de o parte, şi despre procesul scrierii, pe de altă parte. Nu altceva făcea, în fond, Proust în monumentalul său ciclu romanesc. Citeşte tot articolul

Amintiri din ublieta comunistă – Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, de Herta Müller

Publicat în limba germană, în 1997, romanul Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, de Herta Müller este, la fel ca majoritatea cărţilor sale , o autoficţiune, dar nu neapărat în sensul francez al termenului, de autoexpunere într-o stilistică simili-psihanalitică sau de angrenaj narativ menit să discrediteze autobiografia ca practică textuală a sincerităţii. Romanele ei sunt autoficţiuni în măsura în care sunt şi cărţile unor Philip Roth, J. M. Coetzee sau Amos Oz: poveşti scrise la persoana I, cu numeroase „ticuri” autobiografice, mizând şi întreţinând o ambiguitate în interiorul relaţiei dintre autor şi naratorul-personaj. Un fel de romane autobiografice într-o epocă în care acest gen nu se mai poate „vinde” cu inocenţa de odinioară. Citeşte tot articolul

Matei Florian (interviu): „Scriind, am sentimentul că nu m-am născut degeaba”

L-am revăzut pe Matei Florian la Iaşi, la FILIT, la început de octombrie, şi, presimţind că scrie de zor, i-am propus să stăm un pic de vorbă despre ce e nou, dar şi despre ce a rămas neschimbat în viaţa lui de scriitor în ultimii câţiva ani. După succesul uriaş cu Băiuţeii (scrisă împreună cu fratele său, Filip Florian), Matei a debutat solo cu o carte absolut senzaţională „Şi Hams Și Regretel” (Editura Polirom, 2009), pe care e greu (şi nedrept) s-o numim doar roman. Fiindcă e mult mai mult de-atât. În aşteptarea unei noi cărţi, iată câteva frânturi dintr-o discuţie despre literatură, libertate, frumuseţe şi alţi demoni cu Matei Florian.  Citeşte tot articolul