Florina Pîrjol

Florina Pîrjol

Florina Pîrjol e critic literar (amator, zice ea!) și jurnalist cultural. A scris „Carte de identități” (Cartea Românească, 2014) și are în pregărire un volum despre intersecția dintre literatură și gastronomie. A publicat recenzii, cronici literare, interviuri, anchete, eseuri și articole de opinie în cele mai importante publicații culturale autohtone: „Cultura”, „Observator cultural”, „România literară”, „Dilema veche”, „Dilemateca”, „Cuvântul”, „Suplimentul de cultură” etc.


Bogdan Suceavă: „Părerea mea e că asistăm la dezintegrarea graduală a unei lumi, și cred că trebuie să descriem acest proces cu luciditate” (interviu)

Scriitorul Bogdan Suceavă a publicat recent, la Editura Polirom, un nou roman, Avalon. Secretele emigranților fericiți, o carte impresionantă de peste 500 de pagini care spune, cu destule și evidente elemente autobiografice, povestea emigrării (fericite) a unui tânăr matematician în America. În fond, mai mult decât o narațiune despre cum să reușești în Tărâmul Făgăduinței, volumul lui Bogdan Suceavă este o carte despre o problemă acută, în orice epocă, și, de multe ori, dureroasă: exilul. Am stat de vorbă cu autorul și l-am întrebat câte ceva despre ce anume vom găsi în paginile celui mai recent volum al său. Citeşte tot articolul


Spectacol gastronomic pe patul morții. „O delicatesă”, un roman de Muriel Barbery

Ce moment mai bun să citești o carte eminamente senzorială, un spectacol gastronomic, presărat cu gusturi și mirosuri, decât o răceală zdravănă, în care până și banalul ceai cu lămâie seamănă la gust cu o zeamă sălcie, uitată-n soare? Moment cât se poate de potrivit, zic, fiindcă, lipsit de celelalte simțuri, adică cumva izolat sub un clopot de sticlă, îți mai rămâne doar văzul (mă rog, și auzul, dar el nu ne interesează atât de tare) cu care să explorezi nu doar ce ai în farfurie (bleah!), ci și, firește, ceea ce citești. Și, nu întâmplător, limba (limbile, fiindcă nu e vorba doar de-a noastră) a marcat legătura puternică dintre aceste două simțuri - văzul și gustul - inventând o frazeologie pe măsură: „a mânca din ochi”, „a mânca cu ochii”, „mânca-ți-aș ochii” (conform DEX, se spune pentru a exprima afecțiunea față de persoana căreia i se adresează, căutând să-i câștige bunăvoința) etc. Citeşte tot articolul


Septembrie de vacanță: cărţi de plajă, cărţi pe plajă

Vacanțele nu s-au terminat odată cu vara, mai e septembrie, și la final de sezon e cel mai fain la mare! Nu tu aglomerație, nu tu prețuri nesimțite, apa e mai caldă, parcă și soarele mai blând. Voi ce cărţi luaţi cu voi când vă duceţi la plajă? Dacă nu v-ați făcut planuri de lectură pentru ultima tură de vacanță pe anul ăsta, noi am împachetat deja câteva geamantane cu cărţi pentru voi. Citeşte tot articolul


Interviu cu Ana Barton: „Am crescut într-o familie de mari creatori de gusturi”

Pe Ana Barton n-am întâlnit-o niciodată, nici măcar la telefon n-am vorbit, dar mi se pare că ne știm de-o viață. Am descoperit-o pe Facebook – iată că folosește și asta la ceva, până la urmă –, după aceea am început să-i citesc textele de pe blogul Inimă roșie cu lapte dulce, transformat ulterior în anabarton.ro și m-am îndrăgostit de scrisul ei viu, surprinzător, senzual, cu sinestezii uluitoare, cu ochii ei curioși, atenți, cu poezia tăioasă ori tandră, în funcție de stare sau de subiect. Citeşte tot articolul


Un cadou neașteptat: niște trucuri de magie de la un neurochirurg american – despre „În atelierul de magie”, de James R. Doty

James Doty este un băiețel isteț care trăiește, în anii 70, într-un orășel american obscur din California, Lancaster, în sânul unei familii cu probleme: un tată alcoolic și mai mult absent și o mamă depresivă, cu mai multe tentative de suicid la activ. Sărăcia agravează și mai mult situația acestei familii, dar – cum se întâmplă de multe ori – ea funcționează și ca un motor care pune în mișcare ambiția și dorința de a reuși în viață. În vacanța de vară de dinaintea clasei a VIII-a, James se plimbă cu bicicleta prin oraș și observă pe marginea drumului un magazin de accesorii pentru magie (Iepurele-Cactus, pe numele lui), în care, firește, e nerăbdător să intre, ca orice mare pasionat de trucuri și prestidigitație. Până aici, nimic neobișnuit, veți zice, o poveste banală despre un puști căruia îi plăcea să facă tot felul de scamatorii, ca să mai uite de scandalurile și de atmosfera apăsătoare din casă. Corect, doar că povestea nu se oprește aici. În magazin, micul James o cunoaște pe Ruth, o doamnă care intuiește potențialul încă nedescoperit al băiatului („știu să transform o flamă într-o flacără”) și care îi propune o aventură de o vară: să fie ucenicul ei în cel mai important fel de magie, o magie care-i va schimba viața pentru totdeauna. Puștiul, curios din fire, dar și temător în fața necunoscutului, acceptă provocarea și vreme de șase săptămâni învață de la Ruth niște trucuri (să le zicem, totuși, tehnici!) care-l ajută să-și depășească condiția și, da, să fie eroul visului american. Citeşte tot articolul


Primul Pamuk tradus în engleză: „Fortăreaţa albă”

Nu mă număr printre fanii înfocați ai lui Orhan Pamuk, dar recunosc că Muzeul Inocenței și Zăpada mi-au plăcut. Oricum, destul cât să mă determine să-i citesc şi prima carte tradusă în engleză, Fortăreaţa albă - publicată la noi inițial în 2007, apoi în 2012, în traducerea iscusită a Luminiței Munteanu. Din nefericire, pe mine acest roman de tinerețe al autorului turc distins cu Nobel a reuşit să mă adoarmă pe la jumătate. Deși plasat într-un, altfel, foarte bine recreat Istanbul de secol al XVII-lea, Fortăreaţa albă nu e deloc un roman istoric, aşa cum bănuiam, citind primele pagini (nu, nu prefaţa!). Poate, așa cum s-a mai spus, este o așa-zisă metaficţiune istoriografică, deși, cinstit vorbind, n-are prea multe din ingredientele-cheie ale acestui gen, așa cum a fost el teoretizat de Linda Hutcheon. E mai curând o parabolă despre identitate, cu o punte ficţională între lumea Vestului şi cea a Estului pe care păşesc, alternativ sau în sincron, doi eroi din tagma (hiperfolosită) a gemenilor. Despre dublu, oglindă, identitate (narativă, mai ales) şi conondrumul cu care-şi sparg capetele marii noştri prozatori, români și străini deopotrivă – realitate vs. ficţiune – e vorba în această carte. Citeşte tot articolul


Interviu cu scriitorul Tudor Ganea: „Scoteam midii de sub stabilopozi și le prăjeam pe o tablă ruginită, găsită pe plajă”

Complet necunoscut până la momentul debutului, Tudor Ganea și-a făcut ucenicia (să-i zicem așa) la cursul de creative writing ținut de Florin Iaru și Marius Chivu, deși scria, sunt absolut sigură, cu mult înainte să fie validat de lumea literară. Arhitect de meserie, el a debutat în forță în 2016, cu romanul Cazemata, excelent primit de public, dar și de critică. Debut care i-a adus două premii dintr-un foc: Premiul „Tânărul Scriitor al anului 2016”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori/Cartea de Poezie a Anului 2016 și Premiul pentru Debut al revistei Observator cultural, ediţia 2017. În 2017, a urmat un al doilea roman, Miere, un roman în care satul Mireni pare desprins, pe alocuri, dintr-un realism magic de coloratură autohtonă. Cititor versat și pasionat, Tudor Ganea era, la momentul debutului pe piața literară românească, un scriitor deja format, bun cunoscător de tehnici narative, excelent povestitor și, de multe ori, un stilist remarcabil. Astăzi, deja e un nume important al noului val de tineri prozatori care promit o „schimbare la față” a prozei contemporane. L-am invitat să ne povestească despre mâncare, ca fapt antropologic, ca fapt de viață, ca vehicul al memoriei. Iată ce (ne-) a ieșit! Citeşte tot articolul


Cum învățăm să privim: o lecție seducătoare de istoria artei de la Daniel Arasse

Nu vedeţi nimic, pentru că nu ştiţi să priviţi cum trebuie. Pentru că subinterpretați sau suprainterpretaţi, dar pierdeţi din vedere tocmai detaliile care schimbă sensul. E ceea ce spune, cu şarm, inteligenţă şi umor, Daniel Arasse în volumul cu un excelent aspect grafic (conţine 24 de reproduceri color ale unor picturi faimoase) intitulat Nu vedeţi nimic. Autorul e un reputat istoric de artă, născut la Oran, în Alegeria, în 1944 (din păcate, a murit la Paris, în 2003, din cauza unei cumplite boli degenerative), absolvent de Filologie clasică, dar preocupat ulterior de artă. Citeşte tot articolul


Anca Vieru: „Personajele mele beau cafea, bere sau coniac, mănâncă înghețată sau covrigi cu sare. Taie lămâia în felii sau se uită la poze cu pepeni pătrați. Dar nu prea stau în bucătărie”

O cunosc pe Anca Vieru doar din scris: din volumul de povestiri publicat în 2015, la Editura Polirom, și intitulat Felii de lămâie, de pe blogul pe care îl ține (Cuvinte fără cod de bare, simpatic nume!) și, firește, din postările de pe Facebook, pentru că – nu-i așa? – totul se întâmplă în virtual(itate)! Știu ca e absolventă de Politehnică, dar și că a terminat un master în comunicare, că a făcut o vreme cercetare și că, în cele din urmă, a virat spre științele umaniste, pentru care este – fără doar și poate – foarte înzestrată. Am citit undeva că a participat la un atelier de creative writing ținut de Florin Iaru și Marius Chivu și că, încurajată de aceștia, a făcut din scris o profesie, publicând, inițial, în volumele colective Moş Crăciun & co. (Art, 2013) şi Ficţiuni reale (Humanitas, 2013), proiect colectiv iniţiat de Florin Piersic jr., și abia după aceea, în 2015, debutând individual cu volumul de proză scurtă Felii de lămâie. Nominalizat la premiile revistei Observator cultural, debutul Ancăi Vieru este cu adevărat remarcabil, dovedind o maturitate surprinzătoare a scriiturii, într-un evantai surprinzător de stiluri și formule literare. Cu doar câteva zile în urmă, a ieșit din tipar și primul roman al autoarei, Spulberatic (Editura Polirom) și, dată fiind bucuria cu care i-am citit povestirile, recunosc că abia aștept să văd ce se ascunde sub acest titlu... misterios. Citeşte tot articolul


Ce punem pe masă de Paști. Mic ghid de obiceiuri gastronomice pascale

Învierea Mântuitorului Hristos e, cu siguranță, cea mai importantă sărbătoare a creștinătății, prilej pentru comuniune în sânul familiei sau în mijlocul prietenilor. Și comuniunea înseamnă, aproape întotdeauna, o masă în jurul căreia oamenii se adună și împart hrana. Frâng pâinea și o împart între ei, într-un gest aproape ritualic, exact așa cum a făcut Iisus Hristos cu ucenicii săi, pentru ultima dată, în Ierusalimul  care L-a ovaționat și apoi L-a bătut, scuipat și, în cele din urmă, L-a răstignit. Citeşte tot articolul


Interviu cu scriitorul Vasile Ernu: „Am sunat-o pe mama să-mi spună exact reţeta. Ştiu reţeta secretă. Mori. Dar mori de plăcere”

Lui Vasile Ernu i-am luat primul interviu acum mulți ani, în Time Out, tocmai debutase cu Născut în URSS, care-mi plăcuse mult, și am simțit nevoia să-l întreb despre una-alta, bănuiesc eu cam despre ce, dar, ca să fiu sinceră până la capăt, nu-mi aduc aminte precis cum sunau întrebările. Au trecut zece ani de-atunci, l-am urmărit constant și în cărți (Ultimii eretici ai imperiului, Polirom, 2009; Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, Polirom, 2010; Intelighenția rusă azi, Cartier, 2012; Sunt un om de stânga, Cartier, 2013; Sectanții. Mică trilogie a marginalilor, Polirom, 2015; Intelighenția basarabeană azi. Interviuri, discuții, polemici despre Barabia de ieri și de azi, Cartier, 2016; Bandiții. Mică trilogie a marginalilor, Polirom, 2016), și în aparițiile publice (fie ele conferințe sau postări pe Facebook), dar de întrebat n-am mai îndrăznit să-l mai întreb nimic. Până într-o zi, când, văzând – pe Facebook – ce vrăji culinare a mai făcut, mi-am zis că e musai să vorbim despre mâncare. Fiindcă mâncarea nu e doar ce pui pe masă, ci atmosfera care se creează în jurul bucatelor, plăcerea și bucuria comuniunii. Și un basarabean știe cum stă treaba cu ospățul, dovadă că peste Prut se zice încă – și e foarte frumos – „a merge în ospeție”. Între timp, măritându-mă cu un basarabean, am aflat și eu ce-nseamnă să stai minimum cinci ore la masă (o masă plină ochi cu de toate, pe modelul à la française) și să vorbești câte-n lună și în stele, fără să te plictisești vreodată. Scriitorul Vasile Ernu ne povestește, și o face cu farmecu-i caracteristic, ce înseamnă pentru el masa, ce-l definește gastronomic și care-i mâncarea copilăriei lui. Și multe altele, o să vedeți. Poftă bună... la lectură! Citeşte tot articolul


„Păienjenel”, de Patrick McGrath: Metamorfoza reloaded sau despre patologie

Întunericul e mai intrigant decât lumina, un degenerat – mai interesant decât un ins așa-zis normal –, o crimă – mai ofertantă ficţional decât o zi cenușie în care nu se întâmplă nimic. Iată premisa de la care porneşte prozatorul britanic Patrick McGrath, şi nu e singurul. Autor de adevărate studii de patologie, mai curând decât de thrillere psihologice, McGrath e etichetat şi ca fiind un scriitor de „gothic fiction”, fapt care-i asigură și un considerabil succes de piață. E limpede că prozatorului care trăiește între Londra și New York îi plac adrenalina și teroarea sublime ascunse în cotloanele cele mai întunecate ale minții omenești, dovadă că romanele sale – dintre care cele mai cunoscute sunt, probabil, The Grotesque (1989), Spider (1990), Asylum (1996) și Martha Peak: a Novel of the Revolution (2000) – ating teme puternice, dificile, de la afecțiuni psihiatrice și homosexualitate reprimată, la crime stranii și relații adulterine. În mod surprinzător, singurul său titlu tradus în românește până acum e Spider (1990), adică Păienjenel, la Editura Art, în 2007, și de atunci se pare că rafinatul stil gotic-calofil al prozatorului britanic nu și-a mai găsit cititori la noi. Citeşte tot articolul


György Dragomán: „Relația mea cu limba română a devenit cumva alta, după ce mi s-au tradus cărțile în limba română” (interviu)

Niciodată nu mi-a plăcut și nu mi-am dorit să-i cunosc pe autorii cărților care m-au dat gata. Mi-a fost teamă, de fiecare dată, că întâlnirea pe viu o să fie o dezamăgire, și de multe ori chiar a fost. Regele alb (Polirom, 2008) și, mai apoi, Rugul (Polirom, 2015) au fost două dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultimii ani, și am găsit ecouri din literatura lui György Dragomán și în atmosfera prozei sud-americane, dar și în cărțile Hertei Müller, bunăoară. Însă întâlnirea cu prozatorul maghiar născut în Târgu Mureș, cu siguranță una dintre vocile marcante ale literaturii europene actuale, petrecută toamna trecută la Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri de la Iași (ediția a V-a, 2017), a fost cu adevărat specială. Dialogul nostru – despre scris și traduceri, despre cărțile lui, dar și cărțile altora, despre singurătatea care îți deschide o întreagă lume – a fost mai mult decât fermecător. M-a odihnit cu adevărat, ca o discuție despre literatură între prieteni, și m-am gândit că, până la urmă, între autorul viu și cel de hârtie nu e chiar așa o prăpastie de netrecut. Citeşte tot articolul


Interviu cu scriitoarea Doina Ruști: „În credințele românești, busuiocul pus în salate ajută la înlăturarea depresiei, iar pâinea acoperită cu frunze de hrean întărește credința”

Am citit-o prima dată pe Doina Ruști acum mai bine de 10 ani, și am scris cu entuziasm, atunci, despre romanul ei Zogru (Polirom, 2006), în cadrul secțiunii de carte a revistei Time Out București. Mi s-a părut, citind acest roman, că e nevoie de o revigorare a prozei cu inserții fantastice, rămasă – la noi – la momentul Eliade-Voiculescu, cu o singură excepție notabilă, după mine, și anume proza lui Ștefan Bănulescu, și că scrisul Doinei Ruști ar putea înnoda această tradiție. Însă, între timp, prozatoarea Doina Ruști a evoluat în multe alte direcții, plăcându-i teritoriile încă neexplorate și temele cât se poate de provocatoare. Dacă primele cărți – Omulețul roșu (Vremea, 2004), Zogru (Polirom, 2006) și Fantoma din moară (Polirom, 2008) – merg în direcția prozei fantastice de care aminteam, Lizoanca la 11 ani (Trei, 2009) și Logodnica (Polirom, 2017) merg în direcția prozei non-ficționale à la Truman Capote, în vreme ce Manuscrisul fanariot (2015) și Mâța Vinerii (2017) explorează teritorii baroce, în care fantezia și detaliile minuțioase sunt elementele-cheie. Citind recent Mâța Vinerii, unde detaliile culinare abundă, m-am gândit că autoarei o să-i placă micul nostru dialog cu pretext gastronomic, și am avut dreptate: i-a plăcut. O să vedeți cât de mult din răspunsurile de mai jos. Poftă mare la lectură! Citeşte tot articolul