Scriitorul Vasile Ernu şi editorul Polirom Bogdan Alexandru-Stănescu (autor şi al unui volum de poezie) au publicat în 2010 un volum de epistole literare ca de la prieten la prieten: Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc. Scrise într-un stil colocvial, lejer, cu vervă amicală, epistolele tratează despre teme literare, despre marii scriitori ai lumii – plecând de la întrebarea: care este cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor? –, disecând texte literare şi texte critice despre literatură.

Ideea de a avea acest schimb epistolar – povestesc amuzaţi cei doi – le-a venit autorilor de „ziua naţională” a României (în 2006), „sărbătorită” la Hanul lui Manuc (ulterior, epistolele au fost publicate în revistele Suplimentul de cultură, Observator cultural, Noua literatură, iar epilogul a apărut pe blogul lui Vasile Ernu). Anecdota aceasta reflectă cumva spiritul cărţii: la mijloc e un joc literar, cartea e în bună măsură un volum ludic, gratuit, dar în acelaşi timp şi foarte serios, fiindcă doi scriitori reflectează aici asupra mizelor, strategiilor literaturii, asupra istoriei literare, a textelor propriu-zise şi a stilului individual.

E un schimb de idei asumat personal (doar e vorba de un epistolar), făcut cu o pasiune care arată că mai există încă oameni în stare să se angajeze existenţial şi intelectual pentru cauza literaturii (iar nu a politicii, de pildă, cum se întâmplă adesea pe meleagurile dâmboviţene). De altfel, Bogdan Alexandru-Stănescu (BAS) îşi pune această întrebare – „prea sfâşietoare pentru a nu fi şi inutilă”, vorba lui Radu Cosaşu (memorabilul prefaţator al epistolarului): „pe cine mai interesează doi oameni care vorbesc despre literatură, vise, obsesii personale, totul pornind de la un pariu infantil?”. Tot Radu Cosaşu schiţează un răspuns –optimist, zic eu – la finele prefeţei: „Din câte informaţii deţin, mai suntem câţiva”.

 Vasile Ernu îşi mărturiseşte deschis pasiunea pentru Gogol şi ale sale Suflete moarte, în vreme ce BAS e un fan declarat al lui Joyce. Ernu e interesat de politicile literare, de plasările în context ale operelor, în vreme ce BAS e mai aproape de hermeneutica literară, se apleacă cu precădere asupra textelor propriu-zise. Ceea ce îi apropie, în schimb, e – la un prim nivel – admiraţia pentru Nabokov, de la ale cărui Cursuri de literatură – ţinute în faţa unui public american – pornesc în schimbul lor polemic.

Or Nabokov îi contrariază pe amândoi atunci când formulează cu aplomb „lista lui scurtă” a marilor prozatori ruşi, pe care nu figurează… Dostoievski: „Tolstoi este cel mai mare prozator rus. Dacă îi lăsăm la o parte pe precursorii săi, Puşkin şi Lermontov, putem spune că, în proză, cei mai mari artişti sunt: primul, Tolstoi; al doilea, Gogol; al treilea, Cehov; al patrulea, Turgheniev. Asta seamănă cu notarea lucrărilor studenţilor şi, fără îndoială, Dostoievski şi Saltîcov aşteaptă la uşa biroului meu o explicaţie a notelor lor proaste” (citat de Vasile Ernu).

 Polemica celor doi se învârte, la început, în jurul motivelor care l-au făcut pe Nabokov să propună acest clasament, din care Dostoievski e degradat, iar Bulgakov lipseşte cu desăvârşire. Spre deosebire de BAS, Ernu e tentat să nu-i acorde prezumţia de nevinovăţie, considerând că opţiunile lui Nabokov sunt cumva „interesate”, dat fiind că el însuşi e unul dintre marii prozatori ruşi pasabil oricând de a se afla pe „lista scurtă” (caz în care un Bulgakov i-ar face serioasă concurenţă). În plus, pentru Nabokov marii scriitori nu sunt scriitori de idei, ci posesori ai unui stil inconfundabil; definitorii pentru el sunt, deci, scriitura şi arhitectonica textului, iar nu „drama” de idei.

BAS, în schimb, face recurs la datele de istorie literară şi socoteşte că, obiectiv vorbind, Nabokov avea puţine şanse de a ajunge să citească (în traducere engleză) romanul lui Bulgakov. Nu voi reda aici întregul „duel” de argumente al preopinenţilor, ci las cititorilor plăcerea de a-l urmări până la sfârşit, pentru că e simpatic, savuros şi împănat cu citate picante din Nabokov, Gogol, Joyce (în speţă din corespondenţa lui) ş.a.

 În fond, cei doi scriitori/ intelectuali nu se află pe poziţii atât de îndepărtate pe cât am fi fost tentaţi să credem luând în calcul opţiunile lor literare. Pasiunea –existenţială, aş spune – pentru literatură îi uneşte şi, la urma urmelor, nici Joyce nu e – culmea – atât de departe de Gogol, aşa cum îşi dă seama, destul de repede, Bogdan Alexandru-Stănescu:

Am deschis epistola sub semnul unui termen hibrid inventat de Joyce în Finnegans Wake: „funnuminal”… O lume pe jumătate amuzantă, pe jumătate bântuită de „numinos”; cred că este un termen ce ar descrie perfect Rusia lui Gogol. Nu-i aşa? Şi dacă aşa e, cred că discuţia noastră imbecilă, care a dat naştere acestor epistole cel puţin plăcute pentru mine, nu-şi mai are sensul – ceea ce ne desparte nu e decât forma (îmi vei spune „da, dar forma e totul, mai ales pentru Nabokov”), pe când vrăjitorul din cei doi este unul şi acelaşi. Devin din ce în ce mai conştient de treaba asta.

Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, prefaţă de Radu Cosaşu, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 214 p.

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Un comentariu
  1. Pingback: Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu despre literatură – „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc” : Vasile Ernu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *