“La porțile percepției” e o carte cult din multe puncte de vedere. Pe lângă faptul că Doors nu s-ar fi numit Doors dacă Huxley n-ar fi scris “The Doors of Perception” care l-a impresionat, din motive lesne de înțeles, pe Jim Morisson, cartea asta apare în orice discuție ceva mai intelectuală despre droguri fie doar cu titlul, fie, mai rar, și cu conținutul. Acum, că s-a tradus și în română la Polirom, împreună cu eseul Raiul și Iadul, nu mai avem scuză că doar am auzit de ea și n-am citit-o.
Nu e chiar ce te aștepți. Dacă o citești căutând povești spumoase cu trip-uri, descrieri detaliate ale efectelor drogurilor sau crezi că e un mic manual de folosire a halucinogenelor, cu doze și efecte, mai bine consulți wikipedia sau citești textele hardcore din domeniu. La porțile percepției este de fapt o introspecție asupra felului în care acționează mescalina, dar și o meditație filosofică și foarte profundă asupra efectelor ei spirituale, asupra transcenderii de sine, cunoașterii și percepției. Iar faptul că Huxley, în ziua morții, i-a cerut soției să-i injecteze LSD știm prea bine, iar Insula este o carte despre spirit, droguri, cunoaștere și moarte.
Să fii scuturat din rutina percepției banale, să ți se arate, câteva ore nesfârșite, lumea din afară și cea lăuntrică, nu așa cum i se înfățișează animalului obsedat de supraviețuire sau ființei omenești dominate de cuvinte și idei, ci așa cum este înțeleasă, direct și necondiționat, de Cugetul Fără Limite – iată o experiență de valoare inestimabilă pentru oricine, în special pentru intelectual.
E o perspectivă un pic diferită față de cum sunt văzute acum în general halucinogenele, ba ca răul absolut, ba ca distracție, socializare, relaxare. Huxley le privește ca pe o formă de cunoaștere și de conștientizare a Firii-Lucrurilor, a Faptului-de-a-Fi și de acces la Cugetul-Fără-Limite. Spune-i unui clubber pe pastile asta. Sau mamei. 🙂
Mescalina transformă majoritatea vizualizatorilor în vizionari.
În 1952, când încă era legală, psihiatrul Humphry Osmond îi dă lui Aldous Huxley mescalină, la cererea acestuia. Huxley se aștepta la o experiență halucinatorie puternică. În schimb, spune el, schimbarea lumii lui nu a fost una radicală. Pastila i-a modificat percepțiile, formele vibrau și culorile erau altele. Dar schimbarea nu era prea mare la nivel vizual, în schimb modul în care se raporta la lume a devenit altul.
Important era că raporturile din spațiu își pierduseră însemnătatea și că, în mintea mea, începeam să percep lumea după criterii diferite de cele spațiale.
Aceleași lucruri i se par, sub influența mescalinei, altfel, ajungând într-o lume a Luminii Interioare, iar realitatea o pune sub semnul artei și al transcendentului. E un alt fel de a vedea, de fapt, lucrurile banale ca picioarele unui scaun, cutele unei perechi de pantaloni sau o vază de flori îi revelează Faptul-de-a-Fi al lucrurilor, dimensiunea lor imaterială. Toate acestea le pune în legătură cu arta și filosofia iar vorbirea i se pare inutilă.
Impusul universal și perpetuu al transcenderii de sine nu poate fi suprimat trântind Porțile în Zid cunoscute în prezent.
În final, vorbește despre educația prin percepție, o educație non-verbală, prin meditație, contemplație, în zona experienței.
Raiul și Iadul
Lumea Veche e cea pe care o cunoștem prea bine, familiară, cu coordonate cunoscute și repere stabile. La Antipozii Lumii Vechi avem însă acces doar prin meditație, experiențe care ne scot din ordinea obișnuită, de la post sau privare de somn la emoție artistică sau de la religie la halucinogene. În zonele acestea ai acces când barierele creierului dispar, când “s-a ridicat perdeaua și pot vedea”. Nu e imaginație, spune Huxley, ci viziune.
Realitatea nu-ți oferă decât materialul pentru a merge mai departe. Iar în spațiul acesta limită, observă Huxley, imaginile și viziunile sunt aceleași, sunt aceleași zone ale minții care, odată activate, duc la cunoaștere.
Există niște modele și simboluri comune aici, e o circulație cu dublu sens, spune el, care își găsesc corespondent în reprezentările cotidiene – culorile, fascinația pentru piete prețioase, lumina, astfel încât, de exemplu, prin contemplarea unui obiect strălucitor se poate intra în transă pentru că “obiectele strălucitoare pot aminti inconștientului de ce-l bucură la antipozii cugetului”. Iar arta este și ea o cale care te poate transporta acolo dar pot fi, ne atrage atenția, și experiențe vizionare negative. Despre influența narcoticelor în cultura română v-am povestit când am citit cartea lui Oișteanu.
Huxley e un scriitor care vorbește despre deschiderea minții și îți deschide mintea. Poți fi sau nu de acord cu teoriile și cu metodele lui, dar oricum te face să te întrebi până unde merge de fapt percepția ta, ce duci cu tine în subconștient și cum poți avea acces la straturile mai profunde și cum poți deveni mai conștient.
Concluzia? De fiecare dată când avem o experiență altfel și percepția începe să se modifice, fie că fumăm un joint, suntem extem de obosiți sau avem o stare neobișnuită, să încercăm să trecem dincolo de ea, să o aprofundăm și să-i găsim sensurile pentru noi. Atâta tot.
Pingback: La plimbare prin blogosferă (43) | Evantaiul Memoriei
Doors nici nu se numește Doors, se numește The Doors, mersi
Aldous Huxley: „Raiul şi iadul”
În această a doua parte a cărţii „Porţile percepţiei. Raiul şi iadul”, îngemănarea dintre omul dornic de noi descoperiri ale limitelor necunoscute ale psihicului uman şi talentul de scriitor formează un tot pe care nu putem face altceva decât să-l admirăm şi să ne străduim a-l înţelege. Suntem departe de a pricepe chiar tot…
„Aşa cum se întâmpla cu Pământul în urmă cu o sută de ani, în cugetul nostru există încă cele mai negre Africi, cele mai necartate insule Borneo şi bazine amazoniene. Faţă de fauna acestor regiuni, noi nu suntem încă zoologi, ci simpli naturalişti şi colecţionari de specimene. Colecţionarul trebuie să-şi îndeplinească munca, înainte de a putea trece la obligaţiile ştiinţifice mai înalte – clasificarea, analiza, experimentul şi elaborarea teoriei.”
Autorul romanului „Minunata lume nouă” nu se îndoieşte de existenţa Raiului sau a Iadului, a unei lumi mult mai vaste, mai frumoase, sau mult mai înfricoşătoare decât cea în care trăim şi pe care ne este dat s-o cunoaştem folosindu-ne de simţurile de care dispunem
„…sufletul este purtat spre destinaţia sa îndepărtată cu ajutorul unei substanţe chimice- mescalină. În al doilea, vehiculul este de natură psihologică, iar trecerea spre antipozii minţii se realizează prin hipnoză. Cele două vehicule poartă conştiinţa în aceeaşi regiune; dar drogul are raza de acţiune mai lungă şi îşi transportă pasagerul mai departe în terra incognita.”
Pentru Huxley, existenţa celor doi antipozi – raiul şi iadul – este ceva cât se poate de concret.
„Cangurii şi ornitorincii pot părea neverosimili, dar improbabilitatea lor se repetă. La fel şi creaturile psihologice care populează regiunile mai îndepărtate ale cugetelor noastre.Trăirile sub influenţa mescalinei sau în stare de hipnoză profundă sunt stranii, fără îndoială, dar stranii cu o anumită regularitate, stranii potrivit unui tipar.”
Nu pot spune cu certidunie că autorul a fost un om religios. Ceea ce iese în mod clar în evidenţă e credinţa sa în ceva care există Dincolo…După Paradis, există Divinitatea, dar omului nu-i este dat să cunoască mai mult decât temelia ei.
„…paradisul reprezintă doar o pozitie avantajoasă de unde temelia divină poate fi văzută mai limpede decât de la nivelul existenţei individualizate obişnuite.
„În starea postumă, după ce au întrezărit splendoarea insuportabilă a Realităţii ultime şi după ce au pendulat între cer şi infern, majoritatea sufletelor se retrag în acea regiune mai domoală a cugetului unde, cu dorinţele, amintirile şi fanteziile lor proprii şi ale altor oameni, pot construi o lume foarte asemănătoare celei în care au trăit pe Pământ.”
Ce bine-ar fi să fie aşa…Ce pot să spun despre viziunile autorului, luate de el ca realităţi sigure? Va veni un moment când le vom cunoaşte, sau cel puţin când vom face parte din ele fără să ştim cu adevărat ce se întâmplă cu noi…