Al patrulea roman din seria aventurilor profesorului Robert Langdon, fără a se dezminţi de stilul fără stil al lui Dan Brown, e străbătut de o neaşteptată abordare umanistă; şi nu este vorba atât de discuţia artistică, renascentistă, prezentă şi aici, ca şi în episoadele I şi II, cât, mai important, de subiectul etic şi filosofic al umanismului şi, mai ales, al ramurii sale mai noi, mai controversate, transumanismul.

Dar să luăm lucrurile pe rând. Subiectul central, pretextul acestei noi aventuri simbologice, este Infernul lui Dante (cu diverse referiri şi la restul Divinei Comedii). Profesorul Langdon se trezeşte fără memoria recentă a ultimelor zile în Florenţa, oraş prin care începe o deja aşteptată cursă contra cronometru (fără a şti exact ce urmăreşte), hăituit de diverse forţe adverse, având – ca de obicei – drept aghiotant de nădejde şi partener de alergătură o frumoasă, atletică şi deosebit de inteligentă doamnă.

Împreună au de rezolvat încă un quest a la Indiana Jones, un treasure hunt, un joc de strategie şi acţiune, presărat cu etape trivia, cu labirinturi şi cu foarte multe pauze publicitare.

Dacă aţi mai citit Dan Brown, veţi şti ce înţelegem prin pauze publicitare – autorul pare să îşi scrie romanele ori pentru ecranizarea sub formă de serial, ori pentru publicarea în episoade. La două-trei capitole, suspectându-şi cititorul de ADHD, se simte obligat să ne facă un mic rezumat al situaţiei, ca un fel de “previously on Dan Brown’s Inferno”, un obicei destul de obositor.

De altfel, stilul scriitoricesc al lui Dan Brown este departe de a fi agreabil şi savuros, abundând în retorică profesorală, monoloage erudite şi citate din enciclopedia ambulantă care este inepuizabilul profesor Langdon, acum desfăşurându-şi cunoştinţele în Florenţa, Veneţia şi Bizanţ, analizând, cu egală competenţă, şi arhitectura, şi peisagistica, şi istoria, şi religia, şi simbolistica, şi literatura, şi pictura, şi sculptura, un adevărat polimat renascentist cu memorie de elefant.

Atât de exhaustiv (şi adesea fantezist) este discursul scriitorului, încât câteodată mă întreb dacă romanele lui sunt rezultatul vreunui complot al diverselor oraşe culturale europene, conspirând să mai aducă încă 2-3 milioane de turişti creduli pe an, în căutarea misterelor din cărţile lui Dan Brown.

Şi pentru că tot am vorbit despre milioane de oameni, să ajungem şi la partea ceva mai interesantă (nu că istoria artei ar fi, doamne fereşte, neinteresantă, dar pentru a o studia, putem găsi surse mai puţin populiste şi senzaţionale decât Dan Brown). Şi această parte interesantă, care reuşeşte să neutralizeze cadenţa monotonă a firului narativ şi lipsa de personalitate a personajelor sale, este chestiunea… n-o să ghiciţi niciodată – a suprapopulării planetei, o chestiune spinoasă, dar aparent incontrolabilă (autorul nu ratează ocazia să observe, prin cuvintele personajului negativ, că după fiecare misiune de medici în Africa, cu saci de prezervative, explicând necesitatea acestora atât în prevenirea bolilor, cât şi, mai ales, a sarcinilor, urmează o misiune creştină, predicând despre interdicţia prezervativelor în viziunea bisericii catolice).

Concluzia autorului este simplă: în ecosistem există prea mulţi consumatori (care nu îşi controlează rata de înmulţire), iar resursele se împuţinează. Altă planetă n-avem, iar asta nu ne va mai ţine mult. Cifrele sunt copleşitoare: primul miliard de oameni, trăind în acelaşi timp pe pământ, a fost atins în istorie în jurul anului 1804. În două secole an reuşit să creştem la şapte miliarde, iar al optulea e aşteptat prin 2027.

În toată această creştere constantă, s-a înregistrat un singur moment de descreştere violentă, după care a mai rămas, se estimează, cam o treime din populaţia pământului. Evenimentul a fost urmat în Europa de o perioadă înfloritoare, de bunăstare a trupului şi sufletului – Renaşterea, un nume cât se poate de nimerit, dat fiind că evenimentul ucigaş căruia i-a urmat s-a numit Moartea Neagră.

Urmând acest exemplu, există un număr de teorii eugeniste care susţin că pământul ar duce-o bine-mersi dacă numărul populaţiei ar reveni la acel un miliard de acum 200 de ani. Şi se pune întrebarea “ce facem cu restul de şase miliarde?”. Răspunsul e dat de personajul negativ al romanului Infernul de Dan Brown, un bioterorist cu înclinaţii transumaniste. Şi nu vă spunem mai multe, că poate vreţi să citiţi cartea.

Dar staţi! Conspiraţie, strigă lumea. Suprapopularea e un mit!, iar Dan Brown un mincinos periculos! Întreaga populaţie a pământului ar putea încăpea pe suprafaţa statului Texas!

Minciună! Se strigă din altă parte, suprapopularea nu e un mit, e un pericol cât se poate de real – iar articolul ăsta veţi vrea să îl citiţi, e articulat şi argumentat.

Iar faptul că în cronica unui roman de Dan Brown am ajuns să discutăm aceste chestiuni este un plus pentru nota finală a acestei cărţi. Chiar dacă este o lectură de vacanţă, un thriller cultural în stilul brownian, Infernul este mai bun decât episoadele precedente ale aventurilor profesorului Langdon prin hăţişurile istoriei (artelor) europene.  Iar dacă nu cazi în capcana credulităţii şi nu iei drept literă de lege tot ce fabulează autorul, necrezând, ci cercetând, vei fi cu siguranţă mai câştigat decât milioanele de turişti care refac probabil, chiar în acest moment, traseul personajului lui Dan Brown prin Florenţa, ori Veneţia, ori Roma, ori Paris.

Inferno, de Dan Brown, a fost tradus şi la noi, este în curs de apariţie (anunţată pentru 26 august) la editura Rao, şi va costa 55 de lei.

Cristina Petrescu

fotograf profesionist, jurnalist cultural, fost redactor șef la Metropotam.ro


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *