Must be a bummer to wake up and find out you’re at the end of your evolutionary curve.
Cea mai importantă sarcină a science fiction-ului, dacă mă întrebați pe mine, este să dea cât mai multe răspunsuri la întrebarea ce-ar fi dacă…?. Iar fascinația dezastrului total care se petrece dincolo de oglindă, în lumea aia care nu e a ta, e la fel de confortabilă ca o seară rece și înzăpezită de iarnă pe care tu ți-o petreci înăuntru, la căldură, nu afară în frig.
Poate de-aia ne plac atât apocalipsele, post apocalipsele și distopiile.
Escapismul, atracția evadării, nu implică doar identificarea cu personajele pozitive, cu eroii, ci și cu personajele negative. Și apoi, poate pur și simplu suntem atât de obișnuiți cu lumea în care trăim, cu constanța ei, încât nu ne putem imagina o zi în care ea n-ar mai fi acolo. E ușor să citești despre lucruri oribile, a căror probabilitate de a se petrece în lumea reală e aproape nulă. A, sigur că, rațional vorbind, sfârșitul lumii e departe de a fi doar o poveste de adormit copiii – dar se trezește vreunul dintre noi dimineața așteptându-se, în mod real, să nu mai vadă pe geam aceleași lucruri pe care le-a lăsat acolo cu o seară înainte?
Wastelands: Stories of the Apocalypse e, din punctul ăsta de vedere, colecția perfectă de povești ale dezastrului absolut. Viruși, teroriști, război total, cataclisme nucleare, poluare, a doua venire a lui Iisus, monștri ucigași, mutații genetice – toate se regăsesc în volumul editat de John Joseph Adams, 22 de povestiri apocaliptice și post apocaliptice, scrise între anii 1973 și anii 2008 (deci o trecere rapidă de la paranoia Războiului Rece la apocalipse declanșate online, în cadrul cărora, printre personajele principale, se numără angajați de la Google), de către autori precum George R. R. Martin (care, înainte de a se apuca de fantasy, a fost un excelent autor de hard SF), Gene Wolfe, Stephen King, Octavia Butler sau Orson Scott Card.
Nu toate cele 22 de povestiri ale volumului sunt la fel de bune, dar majoritatea sunt decente și cel puțin câteva dintre ele sunt absolut demențiale. Ironic, nu cei mai cunoscuți autori din colecție sunt responsabili de aceste mici perle – ba dimpotrivă, tocmai ei dezamăgesc.
Stephen King e primul dintre cei de la care m-aș fi așteptat la mai mult, cu The End of The Whole Mess, o povestioară moralistă ce subliniază, cu la fel de multă subtilitate ca un predicator nebun, că suntem o rasă oribilă și că ne merităm propria distrugere. Dar ai impresia că a fost scrisă în urma unui atelier de creative writing, iar apocalipsa propriu-zisă se pierde printre amintirile din copilărie ale naratorului, cu aproape nicio relevanță pentru poveste și, sincer, groaznic de plictisitoare.
Din povestirea lui Gene Wolfe, Mute, despre doi copii, frate și soră, care descoperă cadavrul tatălui lor și deduc că sunt ultimii oameni de pe Pământ, nu prea pricepi nimic – și nici nu ți se explică nici ce s-a întâmplat și cum de au supraviețuit tocmai ei, nici faptul că au ajuns în fața casei lor transportați de un autocar. Cu șofer.
Povestirea lui Orscon Scott Card, Salvage, despre mormonii viitorului, e înduioșătoare, dar nememorabilă. Octavia Butler contribuie însă cu a ei Speech Sounds, o descriere excelentă a unei apocalipse în care toți oamenii de pe Pământ suferă simptomele unui soi de anevrism cerebral: unii nu pot vorbi, alții nu mai pot scrie, alții nu înțeleg sunetele limbajului comun sau și-au pierdut o parte din mobilitate. Printre ei, oamenii care au fost cel mai puțin afectați sunt nevoiți să se ascundă, pentru a nu fi linșați de ceilalți.
Iar George R.R. Martin încearcă să-și imagineze cum ar arăta, peste vreo jumătate de mileniu, supraviețuitorii unui cataclism nuclear, care au trebuit să se adapteze la viața petrecută exclusiv în tuneluri subterane extrem de adânci, împreună cu animalele care au trebuit, la rândul lor, să facă același lucru (trebuie să vă spun că viermii uriași post-apocaliptici nu-s deloc o imagine plăcută).
Însă surprizele reale ale volumului au fost cu totul altele. Prima povestire cu adevărat șocantă și memorabilă e cea a lui Paolo Bacigalupi, The People of Sand and Slag (o puteți citi gratuit aici), care își imaginează un viitor sinistru în care toată flora și fauna au dispărut – sau se produc exclusiv în laborator, tot Pământul e o uriașă exploatare minieră – dar, cu toate astea, oamenii sunt extrem de fericiți. De ce? Pentru că o tehnologie numită weeviltech, care implică un soi de simbioză cu niște viermi care trăiesc în interiorul organismului, le permite să se hrănească doar cu nisip și pietre și să se regenereze, indiferent de răni sau de membre amputate. Cele trei personaje ale povestirii noastre deschid însă robinetul întrebărilor cu privire la ce înseamnă cu adevărat umanitatea atunci când descoperă, în mod miraculos, printre pietre și lavă, un câine. Ultimul câine real de pe pământ.
The animal lunged and its teeth sank into Jaak’s arm. It shook his arm violently,
growling as Jaak stared down at the creature latched onto his flesh. It yanked its head
back and forth, trying to tear Jaak’s arm off. Blood spurted around its muzzle as its teeth
found Jaak’s arteries.
Jaak laughed. His bleeding stopped. “Damn. Check that out.” He lifted his arm until the
animal dangled fully out of the stream, dripping. “I got me a pet.” (…)
“Must be a bummer to wake up and find out you’re at the end of your evolutionary
curve.”
The dog growled, determined to hang on.
Jaak laughed and drew his monomol knife. “Here you go, doggy.” He sliced his arm off,
leaving it in the bewildered animal’s mouth.(Paolo Bacigalupi, The People of Sand and Slag)
Cory Doctorow și a lui When Sysadmins Ruled the Earth a fost a doua surpriză cu adevărat plăcută a volumului (și pe aceasta o puteți citi gratuit, aici), pentru că perspectiva ei e una extrem de modernă: cum ar fi dacă, în timpul apocalipsei (declanșate de teroriști, un amestec de bombe nucleare și biologice), câțiva oameni s-ar chinui să păstreze internetul funcțional, pentru a se ține unii pe alții la curent cu ce se întâmplă în lume, ca un soi de ultimă redută a civilizației?
Preferata mea, însă, de departe, a fost însă povestirea lui Jerry Oltion, Judgment Passed, care pleacă de la următoarea întrebare simplă: cum ar fi dacă ai fi un astronaut plecat într-o misiune interstelară și te-ai întoarce pe Pământ, numai ca să afli că ai pierdut a doua venire a lui Iisus? În povestirea lui Oltion, vorbim de un grup întreg de oameni, care dau peste un Pământ identic cu cel pe care îl știau, dar complet lipsit de oameni – până și morții au dispărut din morminte – și peste ziare și buletine de știri TV cu relatări și poze din timpul Apocalipsei. Ce faci când afli că Dumnezeu există cu siguranță, dar pe tine te-a uitat? Îl chemi sau te bucuri de a doua șansă?
De menționat ar mai fi Inertia, a autoarei Nancy Kress, povestea unui grup de oameni atacați de un virus desfigurant, dar nu letal, izolați de societate într-o comunitate de a cărei existență lumea încearcă să uite – un text excelent scris, o mică bijuterie remarcabilă nu prin factorul de șoc sau vreun twist inteligent, ci prin proza minunată, personajele complexe și relațiile extrem de dinamice și reale dintre ele.
Și, nu în ultimul rând, The End of the World as We Know It, a lui Dale Bailey, o povestire cu o componentă meta destul de puternică, în care, spre deosebire de celelalte povestiri, apocalipsa apare prin ochii unui angajat la o firmă de curierat care nu încearcă să explice nimic. Distrugerea rasei umane nu e nici meritată, nici produsă de lăcomie sau de firea violentă a speciei umane, ori de Dumnezeu. E doar o chestie care se întâmplă și atât, iar prin ochii personajului principal, care își descoperă soția moartă în pat, cât și prin referințele la tot felul de dezastre care au avut loc pe Pământ de-a lungul timpului (de la cutremure la 11 septembrie), Bailey nu ne oferă luxul unui sens final care să ne mai consoleze, ci explică, foarte clar, faptul că Apocalipsa e, la fel ca moartea în general, o chestie cât se poate de personală și de aleatorie și dureroasă în special pentru că nu are nicio logică reală, oricât am încerca noi să îi dăm una.
Sigur că volumul conține mult mai multe povestiri – o parte din ele le puteți citi gratuit aici – dar vă grantez că, și dacă le citiți numai pe cele câteva despre care v-am vorbit aici, n-o să regretați cei 5 dolari pe care îi cheltuiți pe e-book.
Măcar și ca să vă faceți de lucru până când puneți mâna pe volumul trei din trilogia post-apocaliptică a lui Margaret Atwood, Maddaddam, lansat acum două zile, pe 29 august (despre Oryx și Crake și The Year of The Flood v-am povestiti deja) – la noi e deja pe lista de lecturi 🙂
