Nava Semel este o cunoscută autoare din Israel, a cărei carte, Râs de șobolan, a fost tradusă de curând în limba română, cu o prefață elogioasă, scrisă de Norman Manea. Scriitoarea Nava Semel a publicat volume traduse în mai multe limbi și a primit premii literare importante atât în Israel, cât și peste hotare.

Ea apare în documentarul Aliyah DaDa, regizat de Oana Giurgiu, o incursiune personală, bine documentată, în istoria evreilor din România, în relația când absurdă, când paradoxală dintre români și evrei, ca un tablou suprarealist care se construiește vizual printr-o serie de colaje, îmbinând contextul istoric cu amintiri și istorii individuale. Povestea este decupată vizual în stil dadaist, într-un tribut adus inițiatorilor curentului, Tristan Tzara și Marcel Iancu, doi evrei cu rădăcini în România. Am văzut documentarul și vi-l recomand, atât pentru faptul că înțelegi natura relațiilor dintre români și evrei, istoria lor, cât și pentru modul ingenios în care Oana Giurgiu a ales să spună povestea.

Membră a Institutului Massuah de Studiere a Holocaustului, ea povestește în film despre părinții ei, Mimi Artzi suptaviețuitoare a lagarelor naziste și tatăl ei, Yitzhak Artzi, originar din Bucovina, lider al organizației sioniste de tineret „Hanoar Haționi” în România, a devenit ulterior un important om politic din Israel. Nava Semel va fi prezentă joi, 26 martie, în foaierul Institutului Francez unde, de la ora 17:00, va avea loc lansarea cărții Râs de șobolan și, de la ora 18:00, la Cinema Elvira Popescu la premiera documentarului Aliyah Dada.

Recunosc că am citit cartea cu un nod în stomac, fiind vorba de o fetiță care a fost dată de părinții săi unor țărani pentru a fi protejată în timpul prigoanei împotriva evreilor, țărani care au ținut-o ascunsă într-o groapă și care au supus-o unor abuzuri greu de imaginat. Este o carte care combină povestirea cu poezia, care abordează subiectul din unghiuri atât de diferite și care, de fapt, vorbește despre memorie, despre cum istoria personală dureroasă capătă formă prin cuvinte și povestire, despre poveștile tragice ale comunității evreiești și despre păstrarea lor.

Despre „Râs de șobolan”, scriitorul Norman Manea declara că este o carte „puternică și unică, precum arta însăși”, una dintre „acele opere opere interesante, originale, autentice, de reală vibrație și forță”.

 

Ce credeți că ar trebui să facă evreii cu poveștile lor personale, dureroase? Ar trebui să le păstreze pentru ei, îngropate în trecut, în istorii de familie sau ei/noi ar trebui să le scoată/scoatem la lumină? 

Memoria trebuie să meargă mai departe pentru a ne asigura că Holocaustul nu va negat sau uitat. Evreii au fost uciși doar pentru că erau evrei, lucru fără precedent în istoria umanității. Cum transmiți această memorie e o chestiune de alegere individuală. Fiecare supraviețuitor trebuie să-și aleagă cea mai bună metodă de a transmite această memorie a lui generațiilor următoare.

 

Subiectul romanului dumneavoastră este puternic și copleșitor. Am aflat că l-ați imaginat, că nu se bazează pe o poveste reală. Cum v-a venit ideea și cum s-a născut romanul? 

Mi-a luat doi ani să scriu efectiv cartea, deși semințele erau plantate cu zece ani înainte. Când locuiam la New York în anii 80, am mers la prima întâlnire a copiilor ascunși. La prima vedere, erau imaginea succesului și nu-i puteai asocia cu Holocaustul. Mai târziu, am întrezărit copilul paralizat din interior, care se luptă cu propriile lui amintiri și este sfâșiat într-o dilemă imposibilă. Pe de-o parte, își dorea foarte mult să-și recapete identitatea pierdută, pe de altă parte îi era mult prea frică să-și aducă aminte de cel mai sfâșietor moment din viața lui: separarea de proprii părinți.

Când am plecat de la conferință, mergând pe Park Avenue într-o după amiază frumoasă de toamnă, am auzit o voce în minte care-mi șoptea: “cineva trebuie să dea glas acestor copii muți“. Nu mi-am imaginat vreodată că acel cineva pot fi eu.

Mai târziu, am strâns mărturii ale acestor copii ascunși. Erau foarte scurte, laconice, ca și când nu doar memoria a fost suprimată, dar ca și când toată ființa lor a fost codată în propoziții scurte, formale. Memoria lor era paralizată.

Declanșatorul ultim pentru scris a fost întâlnirea cu un supraviețuitor care mi-a împărtășit povestea vieții sale. În timpul conversației, într-o cafenea din Tel Aviv într-o noapte furtunoasă, ușa se deschidea și se închidea fără întrerupere. Mi-am dat seama cât de iritat devenea. Fața lui devenise cea a unui copil. Mi-a mărturisit cum încă o așteaptă pe mama sa să se întoarcă, așa cum i-a promis cu atâția ani în urmă. Ușa care se lovea a început cartea. Am auzit în minte vocea bunicii.

În timp ce scriam, am pierdut simțul realității și limita dintre viața mea reală și ficțiune s-a topit. Deși mintea mea știa că fetița ascunsă este ficțională, corpul meu reacționa la agonia ei. Când ea era înfometată, m-am oprit și eu din mâncat. Când ea nu putea dormi, aveam insomnii. Încă sunt impresionată că oamenii care citesc sunt mișcați de poveste. Chiar dacă este ficțiune, simțeam că oamenii vor veni înspre mine cu povești similare. Câțiva au făcut-o. Mi-au mulțumit că am devenit vocea care spune povestea lor îngropată.

rasdesobolan

 

Cartea dumneavoastră este despre actul rememorării, despre construcția unei povești pornind de la amintiri adânci și dureroase din copilărie. Și despre o traumă. Cum se transformă trauma atunci când este spusă sau scrisă? 

În antichitate, arta povestirii este și arta vindecării, când povestea reușește să scoată ce e îngropat în adâncuri. Prin povestea mea, am preluat povestea personală a mamei mele de durere și pierdere și cicatricile pe care le va purta pentru tot restul vieții. Sunt conștientă însă că o vindecare completă – Tikun – este imposibilă.

Romanul meu oferă un spectru larg de posibilități despre cum ne putem aminti: o poveste, o legendă, un jurnal, cercetare, poezie. Capitolul poetic din carte constă în gândurile și sentimentele micuței fetițe evreice din groapă care, la un moment dat, devine bunică în Tel Aviv.

 

Vorbind despre bunică, ce face atât de grea construcția poveștii, care sunt barierele unde ea se oprește atunci când o scoate din trecut și o pune în cuvinte? 

Mărturisind, rememorând înseamnă să retrăiești teroarea. De aceea este atât de dureros. Îl respect pe supraviețuitorul care găsește curajul emoțional de a-și deschide cicatricile sângerânde. Riscă să-și piardă stabilitatea și totuși o fac. O privesc mereu pe mama mea cu nepoții. Este mult mai deschisă spre dialog cu ei decât a fost cu mine sau cu fratele meu mai mare.

 

Spuneați la început că nu este o poveste ușor de iubit de către public, una optimistă. Cum a fost primită? 

Când i-am dus cartea editorului meu, i-am spus: “acesta este un roman pe care nu-l va citi nimeni”. Dar, spre surpriza mea, cititorii din Israel au răspuns cu căldură. Cartea a primit recenzii pozitive și, uimitor pentru mine, chiar a devenit un bestseller.

Se bucură de o viață lungă, a fost tradusă în engleză, germană, italiană și acum în română. Versiunea pentru operă (compozitor: Ella Milch-Sheriff) a fost pusă în scenă și la Teatrul Național din București și la Festivalul de la Sibiu din 2008.

 

Povestea se schimbă mereu în funcție de perspectivă. credeți într-un adevăr absolut în literatură, istorie sau viața de zi cu zi? 

Arta poate transmite adevărul emoțional. De asemenea, mă asigur că faptele istorice sunt precise. Teritoriul emoțional al personajelor este provocarea mea ca autor. Întotdeauna am simțit că am fost aleasă de cărțile mele, nu invers. E un mister pentru mine cum am ajuns un coridor pentru personaje care au fost tăcute atâția ani și care și-au găsit acum vocea prin scrisul meu.

 

Ne puteți spune mai multe despre ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră în timpul Holocaustului? Cum și când ați aflat experiența părinților dumneavoastră, când v-au povestit trecutul lor? Cum a fost, pentru ei, actul rememorării? 

Părinții mei s-au născut în Bucovina, care acum e în parte ucraineană, în parte românească. Bucovina era centrul glorios al culturii germano-evreiești, așa că limba maternă a părinților mei era germana. Mama mea, Mimi Artzi, a locuit în Transilvania în 1944 și a fost deportată la Auschwitz. Tatăl meu, Yitzhak Artzi, a fost activist în mișcarea sionistă underground din București.

Eu sunt copilul tipic al anilor 50, condusă de ambiția de a obține imediat o identitate israeliană. Am fost crescuți în ebraică, tocmai pentru a rupe stereotipiile despre evreii din diasporă și a scrie o nouă pagină a istoriei. Trebuia să compensăm ororile trecutului. Dar trecutul se ascundea în secret, așteptând momentul potrivit să iasă la suprafață și să-și ceară locul cuvenit. “Hat of Glass” (Pălăria de sticlă), scrisă în 1980, mi-a revelat că umbra Holocaustului este parte din identitatea mea.

Ruptura noastră de identitatea evreiască a fost traumatică. Nu a fost un stadiu natural în evoluția noastră ca oameni, unul dintre multele luxuri pe care nu ni el puteam permite. Transformarea noastră din “Evrei” în “Israelieni” a fost dură, dureroasă și costisitoare. Generației mele i-a luat mai mult de treizeci de ani să se împace cu identitatea înaintașilor.

Abia când am devenit eu însămi mamă am îndrăzit să deschid seiful și s-o întreb pe mama “cum ai supraviețuit”?Aceeași întrebare e pusă și de nepoata din cartea mea. Ea a devenit une cou al meu.

 

Ce vă leagă de România și cum o vedeți acum? 

Tatăl meu era foarte mândru de rădăcinile sale românești. Treptat, m-a făcut să-mi dau seama că România este parte din moștenirea mea, de asemenea. M-a dus în București în 1981 și, șase ani mai târziu, am mers cu întreaga familie să vedem locurile de naștere ale părinților și mormintele înaintașilor în Siret și Suceava. ca membru al Knesset (parlamentul israelian), tatăl meu a fost foarte activ atât în a ajuta comunitatea românească din Israel cât și pe cea evreiască din România. A fost unul dintre cei mai puternici susținători ai imigrației evreilor din România către Israel din timpul perioadei comuniste.

 

Ce părere aveți despre filmul Oanei Giurgiu, care credeți că e rolul lui? 

O admir pe Oana că a luat asupra sa o provocare atât de mare. A făcut-o cu enormă energie și sensibilitate. Sunt sigură că filmul ei va aduce o contribuție importantă la cunoașterea adevărului despre evreii din România și a încercării lor de a-și face o nouă viață în Israel. Mă bucur că mama mea, Mimi, care acum are 93 de ani, a putut să-i dea Oanei un interviu pentru film. Probabil este ultima ei mărturisire documentată.

 

Cum mai poți spune, în secolul 21, o poveste despre un trecut tragic în așa fel încât publicul să simtă o conexiune cu ce s-a întâmplat atunci? 

Unghiul inovator din cartea mea este tocmai perspectiva viitorului. În anul 2099, protagonistul Lima descoperă un mit al Holocaustului și încearcă să-i găsească originile.

Toți știm că trebuie să ne aducem aminte de Holocaust, dar întrebarea e CUM. Este ultimul moment pentru că ceasul ticăie și timpul trece. Câțiva dintre supraviețuitori sunt încă printre noi, așa că trebuie să ascultăm ce au ei de spus și să preluăm asupra noastră misiunea rememorării.

Adevăratul protagonist al cărții mele este însăși memoria. Am încercat să-i urmez drumul, cum ajunge într-o lume unde nici supraviețuitorii, nici copiii lor, nu mai există. În absența lor, arta are reponsabilitatea specială de a fi un vehicul pentru durerea din trecut și cicatricile din prezent.

 

Cu ce v-ar plăcea să rămână cititorii din Râs de șobolan?

Cu faptul că o ființă umană are de ales între bine și rău. Poate alege să fie cei doi țărani cruzi și brutali care o abuzează pe micuța evreică sau preotul nobil care o salvează. Scriind despre el, am adus un omagiu celor care le-au întins părinților mei o mână de ajutor și i-au învățat că râsul șobolanului e încă posibil.

Lăsați-mă să adaug că traducerea din ebraică este mereu o provocare. Nu doar pentru că fundamentele acestei limbi sunt adânc înrădăcinate în biblie, dar și pentru că a fost revigorată acum 120 de ani, deschizându-se către multiple posibilități noi și captivante.

Traducerea în română a fost făcută cu multă grijă și dedicare de Ion Stubea și sunt foarte recunoascătoare pentru toate eforturile pe care le-a făcut ca această carte să ajungă la publicul din România. De asemenea, sunt profund onorată și mișcată de frumoasa introducere pe care mi-a făcut-o distinsul autor Norman Manea.

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *