Florina Pîrjol

Florina Pîrjol

Florina Pîrjol e critic literar (amator, zice ea!) și jurnalist cultural. A scris „Carte de identități” (Cartea Românească, 2014) și are în pregărire un volum despre intersecția dintre literatură și gastronomie. A publicat recenzii, cronici literare, interviuri, anchete, eseuri și articole de opinie în cele mai importante publicații culturale autohtone: „Cultura”, „Observator cultural”, „România literară”, „Dilema veche”, „Dilemateca”, „Cuvântul”, „Suplimentul de cultură” etc.


Lavinia Bălulescu: „E o mare bucurie să fii viu și bine și casa ta să fie inundată de miros de pâine caldă” (interviu)

Prima mea întâlnire cu Lavinia Bălulescu a fost... cel puțin neobișnuită (nu știu dacă ea își mai aduce aminte). Era acum mulți ani, la Timișoara, unde mersesem la o lansare de carte și - nu știu cum, dar știu de ce (fiindcă se făcuse al naibii de frig, de aia!) - am intrat amândouă într-un magazin să-mi iau un pulover: negru, lung, cu nasturi, îl am și acum! Știu că mi-a plăcut instantaneu de ea, a fost așa un fel de simpatie la prima vedere, și asta înainte s-o cunosc pe „Lavinucea” și să aflu ce e „la ea-n cap”. Când, mai târziu, i-am citit cărțile – Mov (Prier, 2004), Lavinucea (Cartea Românească, 2007; Casa de pariuri literare, 2017) și La mine-n cap (Polirom, 2013) -, postările pe Facebook și articolele din presă și de pe blogul ei, Ferma de gânduri, m-am lămurit definitiv că Lavinia Bălulescu e o scriitoare cu multiple valențe, cu umor și o ironie acidulată (da, da!), cu un real talent de povestitoare, cu o voce aparte și o inteligență remarcabilă. Văzându-i capodoperele culinare pe Facebook (pâini dodoloațe, cozonaci crăpând de fericire, prăjiturile de toate felurile etc.), m-am gândit că i-ar plăcea să ne povestească aici, la Gastro-literare, despre mâncarea din bucătărie și cea din cărți. Și am avut dreptate, chiar i-a plăcut, și-o să vedeți și voi din răspunsurile ei. De data asta nu mai zic poftă bună la lectură, ca de obicei, zic – cu voia invitatei mele de astăzi - Pace (și poftă bună) cartierului! Citeşte tot articolul


Ultimul Vonnegut: „Un om fără de țară”, cu desenele originale ale scriitorului

Nu știm dacă Vonnegut și-a propus să facă din A Man Without a Country (subintitulat A Memoir of Life in George W. Bush’s America, păcat că editorul român a ales să omită acest detaliu, altfel, destul de important) testamentul său literar. Citindu-i cărțile anterioare și remarcând umorul foarte special, care a devenit un fel de marcă înregistrată Vonnegut, cred că mai curând nu. Nu era genul sentimental - cel puțin, nu în sensul clasic al cuvântului - și nici nu agrea clișeele decât, cel mult, ca ținte în care să-și arunce bine ticluitele sale săgeți ironice. Un om fără de țară a apărut în 2005, când marele prozator american avea 82 de ani, cu doi ani înainte ca el să se mute într-o lume (cu siguranță) mai bună; în 2008, a fost tradusă și în limba română, la Editura Rao, editorul păstrând – din fericire! – desenele originale semnate de autor. Citeşte tot articolul


Ce mănâncă și ce gătesc celebritățile – picanterii culturale și gastronomice din lumea celor care au făcut istorie în muzică, literatură, arte plastice și film

V-ați gândit vreodată cum ar fi să luați masa cu actorul, scriitorul, muzicianul sau pictorul preferat? Ați fost vreodată atât de pasionat(ă) de un personaj faimos încât să vreți să știți cum era el/ea în viața de zi cu zi? De exemplu, ce-i plăcea să mănânce sau să ofere musafirilor la masă? Dacă da, acum puteți să vă potoliți curiozitatea, fiindcă Dining with the Famous and Infamous (Rowman and Littlefield, 2016), cartea spumoasă a Fionei Ross, dezvăluie toate aceste lucruri „and more”, cum se zice. Citeşte tot articolul


Cristina Andrei: „Niciodată nu greşeşti cu lucruri simple. Pâine de casă, brânzeturi, măr verde, câteva boabe de strugure, un pahar de vin roşu, poveşti”

Cristina Andrei este, cel puțin pentru mine, una dintre cele mai surprinzătoare apariții pe scena literară a ultimilor ani: o prozatoare care a ales un debut târziu, dar sigur, cu un roman care indică o maturitate impresionantă a scrisului și o excelentă stăpânire a tehnicilor narative. Romanul Abonatul nu poate fi contactat a apărut la Editura Nemira, în 2014, în Colecția „Cuaternar”, și s-a bucurat de aprecierile criticii de întâmpinare, dar și de un public în căutarea unui povestitor hărăzit și a unei fraze bine alcătuite. Deși, poate, comparațiile nu sunt cea mai bună cale de a evalua un autor, aș așeza-o pe Cristina Andrei în descendența Gabrielei Adameșteanu, cu care împarte construcția inteligentă și o stilistică bine strunită, dar și memorabilele personaje feminine cărora le dă viață. Și cred cu tărie că o a doua carte o să-i confirme talentul anunțat la momentul debutului.

Am rugat-o să-mi răspundă la micul chestionar gastronomic (parțial fix, parțial mobil, adaptat fiecărui autor în parte), aflat în centrul rubricii „Gastro-literare”, și a făcut-o cum știe ea cel mai bine: cu povești frumoase, cu umor și cu inteligență. Mai mare dragul s-o citești! Poftă bună... la lectură!  Citeşte tot articolul


Simona Antonescu: „Am folosit prilejul mesei ca să-mi port cititorii într-o lume mai puţin obişnuită pentru noi”

Simona Antonescu a fost, pentru mine, cel puțin, o surpriză foarte plăcută, pe o scenă literară din ce în ce mai nombrilistă și mai uniformă, care a ignorat o bună perioadă ingredientul principal al literaturii: povestea. Autoarea Fotografului Curții Regale și a celorlalte două romane - Darul lui Serafim și Hanul lui Manuc - este, înainte de orice, o excelentă povestitoare, capabilă să reînvie lumi demult apuse și să facă din personajele sale oameni vii. Ca orice mare povestitor, Simona Antonescu se folosește de mâncare pentru a da autenticitate narațiunilor sale, știe să se bucure din plin de fascinantul univers al gusturilor și evocă într-un fel extrem de emoționant mâncărurile copilăriei. Scrie întotdeauna cu o ceașcă de cafea alături, îi place bulzul ciobănesc și gustul acrișor și unul dintre scriitorii care au format-o e Mihail Sadoveanu, autorul unora dintre cele mai frumoase „peisaje” culinare din literatura română. Poftă bună... la lectură! Citeşte tot articolul


Gastro-literare: Ștefania Mihalache – „Eu sunt un aliaj imposibil între gourmand și gourmet”

De ce mâncare, o sa vă întrebați. Pentru că toată lumea mănâncă, inclusiv personajele din literatura pe care o citim. Chiar și cititorii, oricât de diferiți și de capricioși ar fi ei. Chiar și - sacrilegiu! - autorii acestei literaturi care ne umple, zi de zi, viețile cu tot felul de emoții, care mai de care mai colorat-intense. Avea Brillat-Savarin o butadă de la care putem porni această călătorie în bucătăriile și în palatele (da, și gustative ale) unor scriitori care au zis DA acestei aventuri: animalele mânâncă, omul se hrănește. Așadar, mâncatul e o artă (chiar dacă abia ultimele decenii au transormat-o dintr-o Cenușăreasă într-o prințesă, acceptată inclusiv în mediile elitiste și chiar academice), iar moravurile culinare sunt, în mod limpede, un foarte puternic indicator sociocultural. Scriitorii au fost dintotdeauna preocupați de mâncare și au făcut din ea nu doar un detaliu de scenografie romanescă, important și savuros, fără îndoială. Uneori, o masă ori un fel de mâncare a dat cheia unei intrigi, a salvat un personaj sau, trist, l-a ucis. Tot la masă, eroii și-au cunoscut iubitele sau călăii, s-au declanșat războaie și s-au semnat tratate de pace sau contracte prenupțiale. Citeşte tot articolul


Simona Antonescu: „Mi se părea atât de frumos subiectul vieții lui Manuc încât eram convinsă că altcineva îl va descoperi înainte să prind eu suficientă putere ca să-l scriu”

Pe Simona Antonescu am cunoscut-o acum câțiva ani, cu prilejul lansării la Bookfest a romanului ei de debut, Fotograful Curții Regale. Am fost impresionată să descopăr o scriitoare matură, cu un stil deja conturat, și – nu puțin lucru, în zilele noastre – o excelentă povestitoare. M-am întrebat, atunci, dacă e vorba de un caz de scriitor „de sertar”, care, perfecționist fiind, și-a tot amânat momentul debutului. Mai târziu, abia după ce au apărut pe piață și Darul lui Serafim (Cartea Românească, 2016), și Hanul lui Manuc (Polirom, 2017), am aflat că Simona Antonescu scrie - mai bine zis, și-a „dat voie” să scrie - de doar câțiva ani, deși i-a plăcut întotdeauna să inventeze povești, și o face foarte bine. Am reîntâlnit-o la Iași, la a V-a ediție FILIT de anul acesta, și am stat îndelung de vorbă despre scris, copilărie și, cel mai important, despre eroii cărora le-a dat viață în paginile cărților sale. Citeşte tot articolul


Anchetă: Cartea de sub brad

Sub brad încap tot felul de cadouri. Încap, fireşte, şi o grămadă de cărţi. Cărţile copilăriei, prima carte primită de la Moş Crăciun, cărţile pe care le dăruiţi anul acesta sau pe care le-aţi dăruit anul trecut, cartea pe care o scrieţi sau o traduceţi acum. Cartea pe care o citiţi, an de an, de îndată ce se aud primele colinde. Cartea pe care copilul dumneavoastră a descoperit-o, frumos împachetată, printre jucării şi dulciuri. Am vrut să aflăm ce cărţi se află sub bradul unor scriitori care nu mai au nevoie de nicio prezentare: Matei Florian, Veronica D. Niculescu, Cristian Robu-Corcan, Ştefania Mihalache şi Bogdan Suceavă. Poate vom pune diseara, sub brad, chiar una dintre cărţile lor (scrise, traduse sau doar recomandate, acum, de ei). Încă mai e timp! Citeşte tot articolul

Crud de Anthony Bourdain sau sinceritatea în bucătărie

Cine nu-l cunoaşte pe sclipitorul-cinicul-fermecătorul şi întotdeauna non-conformistul Anthony Bourdain? Binecunoscutul chef newyorkez reuşeşte, cu fiecare nouă apariţie (o nouă carte, o demonstraţie de gătit, un articol de presă, o apariţie TV etc.), să polarizeze audienţa: sunt unii care îl iubesc pentru şarmul lui de rock-star (un tipar mai curând marginal printre chef-ii care ajung pe sticlă), după cum sunt alţii, la fel de mulţi, care îl detestă fiindcă e obositor de cinic, slobod la gură şi impertinent faţă de toate canoanele şi manierele, gastronomice sau nu. A devenit faimos în întreaga lume după apariţia şi succesul uriaş al cărţii sale intitulate Kitchen Confidential, un volum de non-ficţiune despre evoluţia lui Anthony Bourdain de la perioada de „studenţie” la Culinary Institute of America până la poziţia privilegiată de chef la Brasserie Les Halles, un faimos restaurant cu specific franţuzesc din Manhattan. A urmat No Reservations, un show culinar care l-a transformat într-o vedetă de televiziune, un itinerar prin bucătăriile lumii, în care, paradoxal, nu mâncarea ocupă prim-planul, ci el, Bourdain, bucătarul-entertainer, bucătarul devenit guru în plină postmodernitate. Citeşte tot articolul

Lydia Davis – “Sfârșitul poveștii” sau educaţia nesentimentală

Eu zic că dacă, la finalul romanului Lydiei Davis, nu eşti epuizat, „muncit” de-a binelea, înseamnă că ai făcut o lectură de suprafaţă, agrementală. Or, Sfârşitul poveştii e orice, numai un roman comod şi superficial de (pe)trecut timpul nu e. Bine construită, excelent scrisă, în convenţia stilistică a scrisului american „alb”, neutru, fără podoabe, dar şi în aceea a frazei curgătoare, proustiene (autoarea a tradus din Proust – dar şi din Blanchot, Leiris, Foucault, şi acest lucru se simte), cartea câştigătoarei Man Booker International Prize în 2013 e o carte dificilă, care-şi provoacă cititorul la o meditaţie pe marginea scrisului şi a jocurilor memoriei. Fiindcă acesta este, de fapt, subiectul romanului: despre felul cum memoria selectează, falsifică şi reordonează, modificând-o substanţial, realitatea, pe de o parte, şi despre procesul scrierii, pe de altă parte. Nu altceva făcea, în fond, Proust în monumentalul său ciclu romanesc. Citeşte tot articolul

Amintiri din ublieta comunistă – Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, de Herta Müller

Publicat în limba germană, în 1997, romanul Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, de Herta Müller este, la fel ca majoritatea cărţilor sale , o autoficţiune, dar nu neapărat în sensul francez al termenului, de autoexpunere într-o stilistică simili-psihanalitică sau de angrenaj narativ menit să discrediteze autobiografia ca practică textuală a sincerităţii. Romanele ei sunt autoficţiuni în măsura în care sunt şi cărţile unor Philip Roth, J. M. Coetzee sau Amos Oz: poveşti scrise la persoana I, cu numeroase „ticuri” autobiografice, mizând şi întreţinând o ambiguitate în interiorul relaţiei dintre autor şi naratorul-personaj. Un fel de romane autobiografice într-o epocă în care acest gen nu se mai poate „vinde” cu inocenţa de odinioară. Citeşte tot articolul

Matei Florian (interviu): „Scriind, am sentimentul că nu m-am născut degeaba”

L-am revăzut pe Matei Florian la Iaşi, la FILIT, la început de octombrie, şi, presimţind că scrie de zor, i-am propus să stăm un pic de vorbă despre ce e nou, dar şi despre ce a rămas neschimbat în viaţa lui de scriitor în ultimii câţiva ani. După succesul uriaş cu Băiuţeii (scrisă împreună cu fratele său, Filip Florian), Matei a debutat solo cu o carte absolut senzaţională „Şi Hams Și Regretel” (Editura Polirom, 2009), pe care e greu (şi nedrept) s-o numim doar roman. Fiindcă e mult mai mult de-atât. În aşteptarea unei noi cărţi, iată câteva frânturi dintr-o discuţie despre literatură, libertate, frumuseţe şi alţi demoni cu Matei Florian.  Citeşte tot articolul