Nu mă număr printre fanii înfocați ai lui Orhan Pamuk, dar recunosc că Muzeul Inocenței și Zăpada mi-au plăcut. Oricum, destul cât să mă determine să-i citesc şi prima carte tradusă în engleză, Fortăreaţa albă – publicată la noi inițial în 2007, apoi în 2012, în traducerea iscusită a Luminiței Munteanu. Din nefericire, pe mine acest roman de tinerețe al autorului turc distins cu Nobel a reuşit să mă adoarmă pe la jumătate. Deși plasat într-un, altfel, foarte bine recreat Istanbul de secol al XVII-lea, Fortăreaţa albă nu e deloc un roman istoric, aşa cum bănuiam, citind primele pagini (nu, nu prefaţa!). Poate, așa cum s-a mai spus, este o așa-zisă metaficţiune istoriografică, deși, cinstit vorbind, n-are prea multe din ingredientele-cheie ale acestui gen, așa cum a fost el teoretizat de Linda Hutcheon. E mai curând o parabolă despre identitate, cu o punte ficţională între lumea Vestului şi cea a Estului pe care păşesc, alternativ sau în sincron, doi eroi din tagma (hiperfolosită) a gemenilor. Despre dublu, oglindă, identitate (narativă, mai ales) şi conondrumul cu care-şi sparg capetele marii noştri prozatori, români și străini deopotrivă – realitate vs. ficţiune – e vorba în această carte.
Plictiseala care se așterne de pe la pagina 80 încolo nu vine, firește, din nepriceperea autorului de a ne transpune în fortăreaţa ficţiunii sale, ci din ritmul lent, previzibil şi oarecum mecanic-artificial al cărţii. Cartea e, nu știu cum s-o spun altfel, extrem de explicită de la un cap la altul, aproape un manual de teorie literară pentru nespecialiști, cu un zoom strident pe intertextualitate şi cu tot felul de alte chestii deştepte (pe sistemul potrivirii detaliilor care multora la place, că deh, e fain să se îmbine etanş borcanul cu capacul potrivit!). Care chestii îți iau ochii, nu zic nu, dar spoliază povestea de tot farmecul ei.
Avem un narator neidentificat nominal, un tânăr savant italian, care, pe drumul dintre Veneţia şi Napoli, e luat prizonier de turci şi transformat în sclav. Ajuns în capitala Imperiului Otoman, care-şi trăia ultimele clipe de viaţă, înainte de prăbuşirea la porţile Europei, e dat în grija lui Hogea, un funcţionar cu care seamănă fizic în mod izbitor, e practic „dublul” său, și care, în schimbul libertăţii, îi cere să-l iniţieze în misterele civilizaţiei Vestului. Urmează istoria împletită a celor doi, cu ambiguităţi, jocuri de oglinzi, fandări retorice, plus o ciumă bubonică pentru culoare locală şi o infernală maşină 
de război (nu departe de Infernala maşină de dorinţe a Doctorului Hoffmann, din romanul Angelei Carter), ce nu reuşeşte să salveze Fortăreaţa albă, o cetate cu aer kafkian din Carpaţi, pe care o regăsim și în numele cărţii. Până spre final, nu se ştie clar cine povesteşte şi cine e doar actant (şi cine, mai ales, e naratorul), culorile epicului trec una în alta până când ne trezim, practic, într-o altă variantă posibilă a acestei foarte elaborate minciuni ficţionale.
Convenţia manuscrisului găsit (de protagonistul precedentei cărţi a lui Pamuk, Casa tăcută) derutează cititorul şi nu prea se justifică în economia, și-așa foarte aglomerată, a cărţii. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre posfaţa autorului, adăugată ediţiei din 1986 a cărţii (precizez că volumul a apărut în turcă în 1985 şi a fost prima carte a lui Pamuk tradusă în engleză şi publicată în 1990) – e, probabil, cea mai interesantă parte a ei. Deşi s-ar vrea un fel de sequel, „după 20 de ani”, textul-postfaţă conţine, pe lângă o sumedenie de explicaţii bibliografice abracadabrante, la limita (in)credibilului, un superb intertext care încheie, elegant şi cu mult farmec, acolada epică a romanului. Intertextualitatea, mascată de o suprapunere a adevărului vieţii peste cel al ficţiunii (nu mai puţin preţios), adânceşte şi mai tare motivul dublului, atât de drag lui Pamuk: „Unele dintre visele lui Mehmet Vânătorul, tălmăcite de eroii mei, sunt, de fapt, propriile mele vise (oamenii aceia crunţi cu saci în mâini). Şi mie mi-au fost luate hainele cele noi ca să se îmbrace cu ele fratele meu mai mare, pentru că şi le făcuse ferfeniţă pe ale sale, aşa cum i s-a întâmplat în copilărie robului meu, numai că hainele mele erau albastre cu alb, nu roşii ca în carte. Când ne cumpăra câte ceva de mâncare (nu halva, ci fursecuri cu migdale amare), mama ne spunea, întocmai ca mama Hogei: «Să mâncăm repede, să nu ne vadă cineva!». Piticul cu păr roşcat din carte nu are nicio legătură cu povestea Copilul cu păr roşcat – clasică, pe vremea copilăriei noastre – ori cu piticii din cărţile pe care le-am scris sau urmează să le scriu: l-am văzut în 1972, la bazarul din cartierul Beşiktaş”.
„De ce sunt ceea ce sunt” – aceasta e întrebarea recurentă în dialogurile celor doi. Un monolog, în fond, dacă admitem că e vorba de un Ianus. Sau, poate, e vorba de cele două emisfere, sau poate de Vest şi Est sau de simpla autoreferenţialitate, şi lista probabilităţilor poate continua. Nu știu când și dacă o să mai citesc vreo carte de Orhan Pamuk, însă, cu ocazia acestui bâlci naratologic (bal mascat ar fi o formulă mai nimerită, totuşi), mi s-a făcut un dor teribil să-l recitesc pe Calvino.
