Bookaholic

Romulus Bucur a publicat recent, la Editura Tracus Arte, un nou volum de poezie, odeletă societății de consum. Pentru a-l „ajuta” pe cititor cu o cheie de lectură, autorul scrie în prefața cărții: This paper, based on the well-known Barbian principle of lazy poetry (Barbu, 1928), develops the idea of a lazy reader, a subservient lazy consumer. Să-l cunoaștem mai bine pe acest lazy consumer și ale sale drumuri în cele ce urmează:

Cât contează reperele învestite cu un trecut din alte vremuri/contexte într-un prezent care le trece cu uşurinţă cu vederea?

Există o serie de amintiri, începând din copilărie: o cutie de tablă în care bunică-mea ţinea cicoarea pe care o făcea cu lapte la micul dejun, care avea pe ea imaginea unui mic harap cu fes pe cap (da, brand image pentru Julius Meinl). Sau, moştenire de la un unchi al mamei, plecat în America pe la mijlocul anilor ’60, şi care, o vreme, în interbelic, fusese proiecţionist la un cinematograf, o serie de poze de actori de care nu auzisem (n-am auzit nici după aceea), vreo două afişe format A5, o placă tipografică de acelaşi format şi ceva reviste şi almanahuri, tot de epocă.

Apoi, ceea ce se cheamă (se chema) piaţa de vechituri, talciocul, marché au puces şi alte sinonime/expresii similare. Unde te plimbai de curiozitate (alţii după chilipiruri), şi puteai avea cele mai mari surprize. În oraşul meu natal, tot acolo, de prin anii ’70, veneau cetăţeni din Iugoslavia (pe atunci, nu încă fostă), cu tot felul de mărfuri tentante şi interzise – de acolo mi-am primit cadou prima pereche de blugi…

Altfel, deloc. Contează toate acestea doar pentru noi, eventual pentru cei din bula noastră. Atât de puţine lucruri contează cu adevărat… în sensul că ar fi vitale. Suntem condiţionaţi (avea dreptate Huxley) să ne debarasăm de tot ce ar putea fi înlocuit, şi ce nu poate fi? Totuşi, nu mă pot abţine şi citez o splendidă poezie a unui splendid poet, Bogdán László (sper să nu se supere pe mine), tradusă cu ceva ani în urmă împreună cu Alexandru Muşina şi Doina Ioanid:

Cuvinte scrise pe vînt

Călătorule, tu cel care ajungi aici, să ştii: Ezra P.,
poetul Cantos-urilor se odihneşte aici,
în pămîntul Pisei. A fost respectat
cît a trăit. Lauri a primit. Şi-o cuşcă.
Lumina lui s-a stins. Glasul nu i se mai aude.
Trupul i-a putrezit. Dar cu sufletul lui
neliniştit ce s-a întîmplat? Să fi ajuns
la Ugolino, ca să se afunde amîndoi
în Infern? Sau dimpotrivă se roteşte în văzduh?

(Nu se poate şti. Atît de puţine ştim.)

„Un vis frumos şi liniştit peste ruine”
Ezra Pound Canto CXVI

Dacă ar fi o eclipsă totală care să ţină o perioadă nelimitată, ce regn ai alege să fii?

Mineral. Cred că e destul de limpede din ce cauză. Şi aleg să nu citez poemul lui Lars Gustafsson, care, la rândul lui, îl citează pe Wittgenstein, Mă prefac în piatră şi suferinţele mele dăinuie. Sau, ca să mai citez o dată, la mâna a doua (second hand, cum ar veni), Rimbaud (Si j’ai du goût, ce n’est guère/ que pour la terre et les pierres), pus ca moto la Mythisrorima a lui Yorgos Seferis. O imagine pe care o înţelegi/cu care empatizezi plimbându-te prin mijlocul unor ruine minoice. Sau prin ce-a mai rămas din Troia.

Reciclarea constantă duce la…

… nu duce nicăieri. Nu suntem în stare de ea, nu o dorim cu adevărat. Dacă totuşi am face-o, de-abia ce ar (şi am) urma calea naturii. Care, la modul necruţător, poate transforma oraşe cândva înfloritoare (Pompei şi Herculanum) în mine de aur pentru arheologi şi istorici şi, de asemenea, în surse de venit pentru cei care trăiesc din turism.

Dintre naraţiuni, sample-uri de produse şi demascări ale unor mentalităţi patriarhale, cine ar fi ales primul pentru „un glonţ în ceafă”?

Să începem cu vocabularul enumerat în întrebare. Pe lângă semantică, nici aia neutră, există o pragmatică; dacă ne apucăm s-o luăm la bani mărunţi, nu ştiu cât de bine ar ieşi. Mai întâi: un glonţ în ceafă. Adică execuţie sumară, fără măcar un simulacru de proces, tipică regimurilor totalitare, de orice culoare, roşie sau brună. Rivalizând doar cu decapitările care au umplut diversele canale de ştiri în anii din urmă. Nu, mulţumesc. Naraţiunile reprezintă un mod elegant de a relativiza adevărul. Nu că ar fi el absolut (apostolii lui, din nou de orice culoare, atei sau adepţi ai unei teocraţii, sunt primii care să pună mâna pe orice armă, doar pentru a-l impune. Pentru a instaura fericirea generală: pacea, bunăstarea, etica şi orice altceva. Adică pentru a-i extermina pe cei care au alte păreri). Dar şi atunci când fiecare are adevărul său micuţ, personal, pus într-o firidă împreună cu zeii familiei, clanului, tribului, întregului neam, totul legitimat printr-o naraţiune corespunzătoare, am din nou impresia că ceva nu e deloc în regulă. De demascări, ce să zic? Sună a stalinism, a revoluţie culturală, a mărturisire a păcatelor, pentru a fi, în cel mai bun caz, pus la stâlpul infamiei, în cel mai rău, atârnat de primul copac, sau alte forme de execuţie sumară. În ambele situaţii, plimbat lent până la locul de executare a pedepsei, pentru a putea fi huiduit, scuipat, împroşcat cu dejecţii, eventual compătimit discret, că nimeni nu e nebun să vrea să i se alăture. În ceea ce priveşte patriarhatul, el nu e cu nimic mai bun sau mai rău decât matriarhatul. Opoziţiile binare, în care un termen trebuie se substituie definitiv celuilalt, eventual să-l înlăture definitiv, nu duc nicăieri. Ca să mă refer la chinezii mei dragi, nu există yin fără yang, nici yang fără yin. Fiecare conţine în nucleu elementul opus, transformându-se, în timp, în el. Aceasta se numeşte taiji. Atunci când se produce sinteza lor (sau, la începuturile universului, când încă nu se produsese separaţia dintre ele) vorbim de wuji. Eventualele intenţii bune (aplicabile local, în plan practic, pentru repararea unor inechităţi flagrante) pot fi folosite, atunci când vrem să le impunem întregii realităţi, la pavarea unui binecunoscut drum.

Se poate vorbi de un lagăr al poeziei?

Doamne fereşte! Nici măcar în sensul german al termenului, Lager, „tabără”, adoptat ca metaforă în timpul războiului rece. Într-o poezie scrisă în 1990, la cald, imediat după mineriadă (13-15 iunie), citam, nu fără motiv, două propoziţii (deloc inofensive, prin istoria lor) în germană: Arbeit mach frei şi Die Gedanken sind frei. Aparent, e vorba de libertate. Negată cinic prin prima propoziţie, la poartă, afirmată sfidător înăuntru, prin acest cântec – gândurile sunt, trebuie să fie, libere. Iar poezia exact despre asta e.

Care e mantra favorită?

În sensul figurat, cel mai la modă acum, Nu contează; în sensul propriu, Oṃ tāre tuttāre ture svāhā, altfel cunoscută ca Green Tara Mantra.

Romulus Bucur (n. 1956, Arad). A publicat volumele de poezie: Cinci (Five), cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin & Alexandru Muşina, 1982; Greutatea cernelii pe hîrtie (Ink’s Weight on Paper), 1984; Literatură, viaţă (Literature, Life), 1989; Dragoste & Bravură (Love & Bravery), 1995; Cîntecel(e). Fast-food Poems (Ditties), 1998; Cărticică pentru pisică (A Pamflet for the Cat), 2003; Poeme alese 1975 – 2005 (Selected Poems, 1975-2005), 2008; O seamă de personaje secundare (A Score of Secondary Characters), 2009; Arta războiului (The Art of War), 2015; Poetry at Annaghmakerrig (with Mircea Cărtărescu), Dublin, Dedalus Press, 1996; Ditty/Cîntecel, London, Slow Dancer Press, 1998, odeletă societății de consum (Editura Tracus Arte), 2018. Este poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei Arca, Arad; predă literatură comparată, creative writing și traducere literară la Universitatea Transilvania din Brașov.