Cînd am început Mesagerii ploii, mă aşteptam să descopăr o nouă distopie, în genul celor cu care Ismail Kadare ne-a obişnuit în Palatul viselor sau în Fiica lui Agamemnon şi Succesorul, dar, de data aceasta, scriitorul albanez a dezvoltat o naraţiune realistă, istorică, realizând o adevărată psihologie a vieţii de război. Tematica s-a schimbat aşadar, însă stilul său poetic inconfundabil a rămas. Amintind, pe alocuri, de nebunia războiului din Deşertul tătarilor de Dino Buzzati, romanul lui Kadare vorbeşte despre iluzia victoriei într-o bătălie, despre cât de relative sunt noţiunile de învinşi şi de câştigători. Mai mult decât a descrie momentul asediului unei cetăţi albaneze de către oastea otomană, în secolul al XV-lea, Mesagerii ploii este o metaforă a războiului în general, care-i distruge, în maşinăria sa infernală, şi pe cei asediaţi, şi pe cei care se cred atotputernici.
Construit pe două planuri, care alternează, prezentînd atît varianta albaneză, cît şi pe cea turcă, Mesagerii ploii întreprinde o descriere amănunţită a paşilor, calculaţi matematic, de concepere a asediului şi, în acelaşi timp, îl pune în lumină şi pe individ, pe oşteanul de rând, a cărui viaţă pare să nu conteze decît pentru sacrificiul pe care îl poate face pentru ţara sa. Absurdităţile şi cruzimea comandanţilor dau seamă de o epocă şi o mentalitate pentru care superstiţiile şi capriciile fac legea.
Măreţul Imperiu Otoman trimite în asediu nu doar o trupă foarte pregătită de oşteni, ci şi oameni care au menirea de a înlesni victoria prin apelul la divinitate, pe care încearcă să o înduplece: muftii, blestemători, astrologi şi, pe lângă aceştia, îşi fac loc şi un poet, un cronicar oficial – din perspectiva căruia privim toate pregătirile de luptă –, dar şi cadânele, cu eunucul lor, pitici acrobaţi, chemaţi pentru a da spectacole. Printre ei, ca nişte fantome, sunt „ibovnicii morţii”, cei care au jurat că, dacă nu reuşesc să iasă învingători într-un atac, se vor oferi de bunăvoie morţii. O grupare pestriţă, un melanj între tradiţia laică şi cea religioasă, în care legile adesea nu au nici o logică şi care sfidează orice urmă de umanitate.
Există câteva scene şocante prin aburditatea şi prin cruzimea lor, care denotă nu atât o înăsprire a spiritului într-o situaţie-limită, cum este starea de război, cât, mult mai grav, o insensibilitate profundă, adânc înrădăcinată, caracterizând personalitatea oamenilor indiferent de context. Printre cele mai şocante episoade este cel în care oştenii se pregătesc să răpească femeile albanezilor şi să le transforme în sclave, adică în nişte jucării sexuale, pe care le uzează atât de mult, încât nu supravieţuiesc nici măcar o zi. Practic, cel mai viu gând al oştenilor este cel al răpirii femeilor, cu care să se distreze puţin, fiind atât de prinşi în fanteziile lor, încât nici măcar o clipă nu le văd ca pe nişte fiinţe.
Ce mă surprinde însă este brutalitatea comportamentului lor, care nici măcar în parametrii dezumanizării lor nu mai are sens, atâta vreme cât, scopul fiind obţinerea plăcerii, aceasta nu poate fi păstrată decât o noapte, pentru că femeile, din pricina violenţelor la care sunt supuse, nu trăiesc decât câteva ore (sunt vândute, pe rând, fiecărui oştean). Aşa că, în loc să fie mai umani cu ele, preferă să le brutalizeze până la moarte, pentru ca apoi, trezindu-li-se din nou dorinţa, să le dezgroape cadavrele pentru a abuza de ele.
Şocante sunt şi scenele pregătirii atacului. Mai preţuit poate decât arhitectul – privit mai mult ca un rău necesar, pentru că trebuie să citească în nişte desene neînţelese de ceilalţi şi oricum considerate semn al divolului, islamul interzicând orice reprezentare de acest gen – este blestemătorul (ei bine, da, exista cineva cu funcţia asta, oficial încadrată şi respectată), căruia i se atribuie un rol esenţial: de a blestema cetatea cu o zi înaintea atacului. Dacă asediul eşua, era tras la răspundere considerându-se că nu a blestemat cu râvnă!
Atunci, sunt chemaţi din Capitală, de la Palatul Marelui Blestem, o serie de învăţaţi, pentru a-i dovedi vina şi a arăta că traiectoria blestemului nu a fost bine schiţată. Nu numai oamenii suferă cazne, ci şi obiectele sunt pedepsite atunci când ceva nu merge bine. Astfel, dacă o detunătură a eşuat, sunt chemaţi soldaţi pentru a biciui tunul.
Vocea cronicarului, plină de îndoilei şi temeri, este vocea care descrie inutilitatea oricărui efort. Speriat de propriile gânduri eretice, pentru care ar fi fost pedepsit dacă le-ar fi dat glas, cronicarul încearcă să redea „oficial” lupta, să descrie în culorile cele mai vii şi mai pline de laudă eforturile trupelor otomane, numai că victoria pe care ei o considerau o formalitate se lasă îndelung aşteptată, iar ceea ce se întâmplă cu adevărat în rândul oştenilor nu este deloc demn de a fi pus pe hârtie.
Mizeria şi slăbiciunile, norocul schimbător al sorţii îl fac pe cronicar să simtă inutilitatea şi falsitatea demersului său. Frazele sale insuficiente şi ajustate vor fi tot ceea ce mai rămâne în urma unei tragedii provocate de aroganţa şi cruzimea umană, în care adevărata înfrângere nici măcar nu este plănuită: nu este suficient să le dobori zidurile, ci, aşa cum discută cronicarul cu intendentul-şef, este nevoie de o supunere mai profundă, la nivelul culturii şi al religiei.
Cuvintele sale sforţate vor fi tot ceea ce mai rămâne „din sângele gâlgâind sub soarele arzător, din miile de răni înfricoşătoare, din bubuitul tunurilor, din praful galben al câmpului de luptă, din coşmarul asalturilor, când urci pe ziduri printre şomoioage aprinse şi săgeţi, de unde cobori şi iar de te caţeri, cot la cot cu alţii, camarazi pe care nu-i mai recunoşti pentru că au chipurile mânjite cu sânge. Iată ce va mai rămâne din spinările tuciurii ale oştenilor, din miile de spinări pe care metalul ascuţit, sângele închegat şi păcura aprinsă alcătuiesc desene înfiorătoare, care, mulţi ani după război, îşi vor undui contururile aidoma unor fiinţe vii.”
Totul păleşte în faţa capriciilor naturii, nimic din tehnica, din superstiţiile, din rugăciunile lor nu poate face faţă unei ploi, care aduce cu ea sfârşitul – un sfârşit trist, în care nimeni nu a ieşit învingător, simbolizând iluzoriul conţinut de orice victorie sau înfrângere.
Ismail Kadare, Palatul viselor, traducere de Marius Dobrescu, Editura Humanitas, 2010
