Irina-Roxana Georgescu a publicat volumele Noţiuni elementare (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2018) și Intervalle ouvert (Paris, L’Harmattan, 2017). „Poezia Irinei-Roxana Georgescu este scrisă cu talent postuman – zic şi eu, cu sfiala unei bătrâne asuprite de poezie «până la sânge»”, a scris Angela Marinescu despre acest volum. Să descoperim câte ceva din culisele scrierii acestui volum, cât și despre „singurătatea unisex”.

Ai debutat cu volumul Intervalle ouvert (Editura L`Harmattan, Paris, 2017). Care-s „mutațiile” care se produc prin traducere, prin procesul de oglindire?

Volumul Intervalle ouvert, apărut la Paris în 2017, este un amplu poem urban. În sine, un volum independent, scris direct în franceză, nu tradus. Procesul de traducere presupune, categoric, oglindire, dar şi metamorfoză – fonetică, sintactică, semantică. Este normal. Totuşi, în acest caz, nefiind vorba de o traducere, nu-mi dau seama cât este oglindire – pentru că nu sunt, totuşi, un vorbitor nativ de franceză – şi cât este contaminare, prefacere, imersiune a unui limbaj în altul.

De ce mai întâi în Franța, apoi în România?

Cred că aşa s-a nimerit, oricât de banal ar părea răspunsul. Ştii şi tu foarte bine: scrii, laşi textele deoparte o vreme – zile, poate chiar săptămâni bune sau luni – până când aproape că nu-ţi mai aparţin şi când decizi să te întorci la ele (dacă mai vine momentul acela), le priveşti cu o detaşare necesară. Pentru volumul în franceză – Intervalle ouvert – am ţinut la o anumită retorică, la o vibraţie interioară ritmată de mecanisme de autoapărare. E o experienţă tare bizară şi frumoasă, deopotrivă, să cauţi răspunsuri la întrebări încă indicibile.

Când avem acces la tot, când ne permitem de la lux la atentate, „moartea rămâne o problemă tehnică”. Atât prea multul, cât și prea puținul produc efecte extreme.

Când avem acces la tot, nu ne rămâne decât să discernem ce putem face cu acest „tot”. E o falsă impresie a accesibilităţii – a deschiderii nelimitate către prezentul rizomatic, în sensul lui Guattari, invadator, invaziv, aparent ofertant, însă constrângător de la un punct încolo tocmai prin diversitatea deschiderilor pe care le presupune; de fapt, cunoaştem parţial, iar propriile adevăruri nu sunt decât radiografia unor momente/experienţe de viaţă/proiecţii personale, lecturi, călătorii, muzici & faze. Poate că era tehnologiei care ne locuieşte volens-nolens ne va salva (sau noi vom dezvolta metode de „rezistenţă”) de la „tehnicizarea” emoţiilor. Poate ne vom adapta, vom găsi formule de supra-vieţuire. Când totul e pe „fast forward”, până şi ceea ce intră în ecuaţia banală a fiecărei zile ne busculează sau ne idiotizează. Iar rutina este strivitoare. La fel cum, la antipod, poate fi prea obositoare, pe termen lung, ieşirea din rutină. Din păcate, greu găsim „le juste milieu”.

Când „suntem prea săraci să trăim ieftin/ suntem prea săraci să ne pese”, cu ce mai putem înlocui realitatea? Ce e mai departe de nepăsare?

Realitatea – ecranul pe care ne proiectăm viaţa, spaţiul-timp al propriilor indeterminări, deziluzii, eşecuri – ne înghite uneori şi nu mai putem şti să deosebim ceea ce ne salvează sau ne sabotează, dacă este, într-adevăr, parte din realitatea noastră sau extindere a „domeniului luptei”. Tabuurile, prejudecăţile, neputinţele, nepăsarea devin graniţe adesea insurmontabile din obişnuinţă sau din greutatea de a privi mai departe de neputinţe, amânări, idiosincrazii.

Când ai simțit că-ți brutalizezi cel mai mult personajele și/sau limbajul?

E o întrebare dificilă. Personajele pe care le construiesc sunt, desigur, proiecţii, resorturi ale unor experienţe. Ele trăiesc în „poveste”, populează o lume indiferentă la aşteptările sau traumele lor. Cred că asta e cea mai mare brutalitate. Şi mai cred că în literatură putem face orice. Nu există limite pentru ceea ce ne face vulnerabili sau, din contră, ne imunizează la rău.

Dacă ai putea să oprești derularea experiențelor stocate pe hard drive-uri, unde am fi, care ar fi noțiunile elementare care ne-ar rămâne?

Deocamdată, cum nu trăim pe deplin în spaţiul virtual, ci suntem undeva la mijloc – într-o oglindă scăldată deopotrivă de realitate (înnebunitoare, abrutizantă) şi în spirala deschisă interpretărilor, resetărilor, arhivărilor, backup-urilor etc., depinde de noi să ne situăm undeva. Cred că deocamdată încă depinde de noi. Aş zice că suntem, în ciuda balansului continuu, în ciuda instabilităţii perverse, tot sub domnia umanului, într-o sensibilitate care nu se mai recunoaşte, totuşi, drept importantă. Mizez pe noţiunile mele esenţiale: onestitate, demnitate, iubire, disciplina minţii, căutarea adevărului, preţuirea frumuseţii. Într-o eră a postumanului, toate astea ar putea părea desuete. Pentru mine, ele sunt elementare, ca apa sau ca aerul.

Într-o „singurătate unisex”, cum e să-ți fii propriul erou?

Pentru o vreme, singurătatea poate să-ţi fie aliat. Echivalează cu izolarea atât de necesară în situaţii-limită, de recalibrare a busolei, o regândire poate a întregii lumii în care te mişti. Pentru o vreme, însă, asta dacă n-avem cumva vocaţie de monahi. Singurătatea face parte din noi, exuvial. Aşa cum tot din noi fac parte amintirile, trădările pe care le-am suportat, speranţa „mai binelui”. E un prilej bun să căutăm răspunsuri şi, de-a lungul acestui interval, ne zbatem să trăim. „Suntem, cei mai mulţi dintre noi, versiuni de Borys şi Zhenya” – personaje feroce, preocupate să-şi trăiască momentul, uitând că viaţa e şi complicitate, şi căutare a binelui, şi asumarea unor responsabilităţi. Regizorul rus Andrei Zviaghinţev redă perfect metafora singurătăţii în Loveless, filmul său din 2017.

Suntem nişte zoon politikon care au nevoie tot timpul de confirmări: simpla existenţă poate fi înţeleasă eroic când munceşti 20 de ore din 24, sacrificându-ţi timpul destinat familiei pe care poate n-o vei avea niciodată, trăind sub panica ameninţării de a pierde afurisita de clipă – uneori, nu trebuie să faci acte de eroism ca să te simţi strivit sub greutatea propriilor alegeri.


Credit fotografii: arhiva autoarei.

4 comentarii
  1. AvatarAndrei

    Singuratatea face parte din noi dar trebuie sa luptam mereu cu ea, sa nu ne invadeze. Frumos scris!

    Reply
  2. AvatarFlorin

    În ciuda tristeții emanate de interviu, cred ce poeta păstrează o viziune senină asupra vieții. Singurătatea e parte din formula existenței noastre

    Reply
  3. AvatarVlad

    Ca “animale sociale”, suntem cu toții datori sa luptam împotriva singurătății. Poezia va salva lumea!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *