Dan Dediu a debutat în 2017 la Casa de Editură Max Blecher cu volumul „4,5 litri de sânge, miliardar”. Despre volum, Alex Ciorogar a scris: „Un debut deloc convențional: prin antamarea unui proiect identitar, Dediu ajunge, spre final, să interogheze înseși rațiunile artei poetice. Vulgar și seducător, profan, dar misterios, anti-eroul acestei cărți pare desprins din stirpea unui Berryman ori Seidel. O carte punk despre «supunere și devorare» în care misticismul incurabil ia locul violenței macho în câteva dintre cele mai porno momente ale industriei lirice contemporane”.
Puterea de a distruge sau transforma un discurs este la îndemâna noastră. Există cu adevărat o proporție de aur indestructibilă?
Cei de la Shpongle au un album: Nothing lasts, but nothing is lost. Totuși, raportarea noastră la trecut are mereu o componentă melancolică, bolnăvicioasă, de suprainterpretare și căutare de sens, variații. Mare parte din povestea noastră aș putea spune că e în spațiul dintre cifrele care formează șirul lui Fibonacci, întâmplările care preced transformarea, continuitatea. Proporția de aur. Sau distrugerea. O dragoste pierdută, o decizie greșită, ce ar fi fost, ce s-ar fi putut întâmpla. Un blocaj în fluxul naturii, interpretări. Chimia și cultura care ne domină puternic până la o anumită vârstă sau poate toată viața ne fac vulnerabili în fața unui spectacol pur estetic și alienant. Care ne amorțește în camere de tranzit, de care ne atașăm ca în sindromul Stockholm. Ce percepem noi ca pierdere e doar flux natural, un proces de transformare continuu.
Sănătatea mentală este un subiect delicat, mai ales pentru artiști. Scrii într-un poem „cred că nu am nimic de care să pot fi mândru și aici e/ templul sănătății mele mentale”. Ce mai există în acest „templu” care reușește să te echilibreze?
Energie și informație. Curiozitate. Puterea și cruzimea imaginației pe care o antrenez constant să consume și să digere animalul social, cu arhitecturile ridicole și labirintice pe care le ridică ego s-o îngroape. Efectul de rezistență și cucerire pe care le creează mișcarea, filosofia nomadului. Muzica. Poezia. Nebunia nu e seducătoare, vine pe un fond de autocompătimire și emfază de cele mai multe ori.
Care e finalitatea când încerci să controlezi tot, „să fii stăpân peste tot” din viața ta?
Am crescut într-un mediu toxic și favorizat regional știrilor de la ora cinci. Familie destrămată, sărăcie, lipsă de educație și tot tacâmu’. Când m-am apucat de șah, pe lângă puzzle-urile pe care le oferă jocul ăsta fascinant, am găsit și o bucurie stranie să văd că pot învinge copii de bani gata, care veneau cu ai lor la turnee plini de speranțe. Am avut o senzație de control și putere care compensa cu haosu’ de acasă. De acolo am dezvoltat un tip de exigență pe care am încercat s-o aplic mai departe în tot ce făceam cu plăcere. Sistemul de recompense era satisfăcător. Dar emoțional am fost mereu haos, lipsit de control: am dat rateuri în relații, am avut probleme de comunicare pe care le-am depășit doar cu droguri, m-am atins cam de toate viciile care înghit bani-aparate, droguri, băutură. După ce doar în ultimii doi ani mi-au trecut prin mână câteva sute de milioane, m-am întors de curând în țară fără nimic, cu aceleași cozi la IFN-uri și mai îndatorat pe la prieteni. Sunt împăcat totuși că nu mi-am pierdut controlu’ asupra minții și cumva încă mai găsesc satisfacție și bucurie să domin și să controlez limbajul până strălucește așa cum îmi place mie. Și după ultimele analize sunt sănătos, deci mai pot s-o iau de la capăt.
Te poți eschiva de structura ta? Cum ar repovesti un elefant blând povestea ta?
Ca să nu mă eschivez de la un răspuns, știu că există o specie de elefanți (elefantul asiatic) care se poate recunoaște atunci când se privește în oglindă. Să zicem că acolo s-ar concentra toată povestea: s-ar privi într-o oglindă și s-ar admira. Fascinat și îngrozit.
Ce-ți dă senzația/sentimentul de identitate (poetică și personală)?
Tot ce se clădește de la baza obsesiilor, căutărilor personale. Dar mai ales curajul și încrederea. Cercetare, implicare, că talentul în orice, dacă există, consumă și cere consum, anduranță, nu generează spontan.
„în admirație înflorește drama eternă când îl cauți până la capăt pe celălalt”, scrii într-un poem.
Cred că e un sentiment cu o rezonanță atât de amplă că transcende dimensiunea umană. Din momentul în care trebuie să facem alegeri în viață: de carieră, dragoste, prietenie ne căutăm pe noi înșine prin celălalt. Ne alegem modele pe care mai târziu simțim nevoia să le depășim sau să le renegăm. Admirăm de fapt niște arhetipuri care devin ulterior fundația identității noastre, celălalt e doar o curiozitate sau obsesie de la care ne așteptăm în mod eronat să umple și alte goluri. Poemul din care ai citat (primul din carte) cred că e destul de trans-lucid și nu ar trebui să mai dau hinturi sau alte explicații. Citiți-l. Un creier frumos se îngrașă în admirație.
Dan Dediu s-a născut pe 15 martie 1986, în Bârlad. A câștigat câteva concursuri literare pentru nedebutanți și anul trecut concursul pentru debutanți organizat de Casa de Editură Max Blecher, unde i-a apărut cartea 4,5 litri de sânge, miliardar. În prezent, locuiește în Brașov, muncește într-o fabrică din domeniul automotive și are o curiozitate recentă pentru viața lui Johannes Kepler.
