Am stat de vorbă cu Florin Irimia despre cel mai recent roman al său, O fereastră întunecată, apărut la Editura Polirom, în 2012. Romanul oferă o imagine destul de sumbră asupra prezentului şi viitorului României, văzută într-un mediu distopic, dezumanizant. Florin Irimia – asistent doctor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, colaborator la diferite reviste literare, precum Dilemateca, România literară sau Suplimentul de cultură şi debutând în 2011 cu romanul Defekt (Brumar) – oferă, în cel de-al doilea roman al său, o viziune crudă asupra României, care poate fi văzută şi ca un semnal de alarmă.

 

O fereastră întunecată mi s-a părut a fi născută, mai mult decât orice, dintr-o profundă dezamăgire: faţă de România, faţă de modul în care se raportează la trecut, faţă de dispreţul arătat de multe ori intelectualilor, scriitorilor. Ce te dezamăgeşte cel mai mult la mediul românesc, ce te enervează cel mai rău şi ce iluzii aveai legat de spaţiul românesc (intelectual şi nu numai)?

 

Ce mă dezamăgeşte cel mai mult? Dar ce nu mă dezamăgeşte? Bun, dacă ar fi să fac un clasament, deşi nu-mi plac clasamentele, pe primul loc aş pune indiferenţa faţă de actul artistic în general, faţă de literatură în special, şi apoi această voluptate paseistă de care dăm dovadă, anacronismul cultural care se manifestă aici de sute de ani şi probabil va continua să se manifeste pentru alte câteva sute.

Într-un fel e firesc să fie aşa, având în vedere tot trecutul pe care-l avem în spate, dar în istorie se mai produc şi salturi care au rolul de a racoda anumite mentalităţi la un spirit al timpului, azi, cum e şi firesc, din ce în ce mai global. În măsura în care putem generaliza, românii formează la ora actuală un popor înţepenit, lipsit de energie, deci incapabil sau dezinteresat să facă aceste salturi.

E şi un popor foarte scindat (o altă meteahnă mai veche de-a noastră), jumătate întors cu fața spre Occident și aspirând la o viață similară, jumătate interesat doar să aibă ce pune pe masă și lipsit de orice preocupare intelectuală. De fapt cred că procentul e mai degrabă 70-30, sau poate chiar 80-20 în favoarea celor abulici și lucrul ăsta se vede. Se vede indolența, se vede ignoranța, se vede primitivismul. Lipsa de educație dar și lipsa de ambiție. Şi astea sunt motive de dezamăgire. Mi-ar fi plăcut să fac parte dintr-un popor mai vioi, mai optimist, mai destupat la minte, mai puțin ignorant .

 

Scena cu emigrarea către Bulgaria, cu riscuri imense, de parcă ar oamenii ar trebui să străbată Vestul Sălbatic, mi s-a părut a avea o notă ironică la adresa valului masiv de deplasări către Vest, în anii ’90, în speranţa unui trai mai bun (la fel cum poate fi o aluzie la dificultatea plecării din ţară înainte de ’89). Numai că noul tărâm al făgăduinţei se dovedeşte iluzoriu, iar fugarii sunt pedepsiţi crunt. Crezi că speranţa românilor de a-şi găsi „norocul” în altă parte are un fundament prea şubred? Că, de fapt, nici în altă parte nu te aşteaptă alţii cu braţele deschise?

 

Emigrarea în Bulgaria, în contextul Marelui Cutremur şi al apariţiei Răuvoitorilor, e chiar mai grea decât cucerirea vestului sălbatic. E o notă ironică aici, desigur, ea ţine de faptul că, în prezentul romanului, Bulgaria a devenit noul Miraj, cum altădată erau Italia, Spania, Germania sau Marea Britanie. Şi, evident, în final realizăm că până şi Bulgaria ni se refuză, cine ajunge acolo devine sclav sau, dacă e femeie, prostituată. Suntem aşteptaţi cu braţele deschise în măsura în care acceptăm că vom fi exploataţi. Şi pe undeva asta deja se-ntâmplă în prezent, în realitate, deşi nu chiar aşa cum o descriu eu în carte.

 

Ai fost vreodată tentat sau ai avut ocazia să pleci din ţară şi totuşi ai preferat să rămâi?

Tentat am fost de mai multe ori, o ocazie propriu-zis nu s-a ivit sau nu am ştiut eu să mi-o creez. Dacă tot spuneam că am o mare dezamăgire faţă de ţară, probabil că ar trebui să recunosc că adesea am şi o mare dezamăgire faţă de mine însumi pentru felul în care mi-am gestionat anumite lucruri, de-a lungul timpului, inclusiv dezamăgirea faţă de ţară…

 

Perspectiva din O fereastră întunecată este, după cum se sugerează şi din titlu, destul de sumbră. Crezi că românii sunt condamnaţi la a repeta greşelile din trecut, la a comite alte atrocităţi precum pogromul de la Iaşi, pentru că, în definitiv, istoria nu i-a învăţat nimic?

 

Suntem condamnaţi la felul nostru de a fi. Suntem condamnaţi, de exemplu, să manifestăm această predispoziţie către gesturi uzurpatoare, extreme. Uneltirea, intriga, planul secret, complotul subminator, aşa cum s-a văzut şi în vara lui 2012, nu au dispărut din comportamentul politic românesc. Traian Băsescu a numit-o atunci lovitură de stat, eu i-aş zice mai degrabă „urzeala tronurilor”. Şi ce urzeală a mai fost, este aproape neverosimil când stai şi te gândeşti, atunci se sfâşiau ca hienele, iar acum toată lumea preamăreşte virtuţile coabitării… Dar tradiţia e lungă.

Să ne gândim la cum pleacă Alexandru Ioan Cuza de pe tronul României (chiar dacă nu total nemotivat) să ne gândim la cum pleacă Regele Mihai de pe acelaşi tron, să ne gândim la dictatura regală a lui Carol al II-lea, să ne gândim la rebeliunea legionară, să ne gândim la lovitura de palat prin care este înlăturat Antonescu (chiar dacă existau suficiente motive întemeiate pentru asta) să ne gândim la cum pleacă Ceauşescu de la conducerea României, să ne gândim la cum rămâne Ion Iliescu preşedinte. Toate s-au făcut în urma unui complot, a unei uneltiri, a unei mișcări de culise. Discutăm deja de un fel de tradiție a “succesiunii” la putere, să sperăm că e de domeniul trecutului totuși…deși știi cum se spune, old habits die hard!

Cât priveşte un alt pogrom împotriva evreilor, nu cred că se mai poate vorbi  de aşa ceva (evreii au dispărut practic din peisajul românesc), dar antisemitism există cu duiumul, şi nu numai antisemtism, dar şi xenofobie, ură rasială în general, pe stadioane, dar şi pe forumuri. Din plin. Şi nu numai la noi, am văzut de curând rezultatele unui sondaj făcut printre elevii de liceu polonezi legat de toleranţa lor faţă de evrei şi rezultatele sunt îngrijorătoare. 45% au declarat că ar fi nefericiţi dacă ar afla că au în familie evrei, iar 60% s-ar despărţi dacă ar afla că prietenul sau prietena lor are sânge evreiesc în vene. De-aia e bine să-ţi cunoşti istoria. Sondajul a fost realizat la împlinirea a şaptezeci de ani de la revolta din ghetoul Varşoviei, dar elevii polonezi nu ştiau nimic despre asta.

 

Prin O fereastră întunecată, am simţit că în literatura română se poate vorbi, în sfârşit, despre probleme actuale şi legate de trecutul nostru apropiat şi altfel decât în cheie biografist-mizerabilistă. Cum ai ajuns la această formulă a distopiei, la digresiuni şi ironii postmoderne, la poveşti intercalate, mai mult chiar – la genuri literare intercalate, prin care aduci în acelaşi punct şi atrocităţile anilor ’40, şi degringolada actuală?

 

Îţi mulţumesc pentru aprecieri, nu mă bucur prea des de ele. Nu ştiu exact cum. Combinând toate aceste ingrediente. Rezonez la distopii, rezonez la poveşti intercalate şi ironii postmoderne, rezonez la perioada interbelică (fără s-o idealizez, așa cum se vede) poate că am vrut să scriu ceva mi-ar fi plăcut să citesc înainte. Un roman în care toate aceste aspecte să se regăsească la un loc. Sper că mi-a ieşit, măcar în parte.

 

Dacă fereastra trecutului nostru e întunecată, cum vezi fereastra viitorului? După scenele cu Marele Cutremur şi cu Neoamenii, pare şi ea la fel de întunecată…

 

Da, cum spuneam, totul depinde de felul în care te raportezi la istorie. Dacă o vezi drept un şir neîntrerupt de cauze şi efecte, de determinări succesive, atunci viitorul nu are cum să fie prea luminos. În acelaşi timp, mai sunt momente când asistăm la rupturi, ca şi cum istoria însăşi s-ar plictisi să fie previzibilă şi atunci apar nişte forţe care schimbă cumva cursul lucrurilor, oferindu-ne ceva surprinzător. Dar şi acest ceva surprinzător poate fi o tragedie, nu neapărat un lucru pozitiv. În carte, am mers mai degrabă pe mâna determinărilor, punând faţă în faţă două scenarii apocaliptice din care, din păcate, doar unul este imaginat.

 

Una dintre cele mai dure scene este cea în care Semplista, violată chiar înainte de naştere, îşi ucide fiica nou-născută, printr-un gest care, în mod normal, e un gest al afecţiunii: sărutul – îi  ţine buzele apăsate, până când o lasă fără suflare. Nici măcar iubirea nu pare a mai oferi o salvare – sentimentele cad şi ele pradă fanatismelor şi cruzimii, totul e cu semn schimbat. Aşadar, chiar şi ultimul resort al speranţei este ucis?

În carte, da. În carte, personajelor nu le rămâne decât moartea, e singura alternativă. În realitate, ca om, sunt mai optimist decât în ficţiune, ca scriitor. Dar nu foarte mult….

 

„Nu provoci un holocaust şi apoi să crezi că n-are să ţi se întâmple nimic” – o replică pe care şi-o aminteşte, la un moment dat, Edi, personajul din anii ’40, care călătoreşte, cu ajutorul narcoticelor, într-un viitor de coşmar. Crezi că prezentul arată astfel pentru că oamenii nu şi-au asumat greşelile din trecut?

 

Cam asta am intenţionat să transmit, într-adevăr. Evident, nu arată aşa numai din cauza asta, dar mi se pare nepermis ca noi să ne mai petrecem în continuare timpul negând anumite lucruri sau prefăcându-ne că nu s-au întâmplat. E o atitudine extrem de păguboasă, ca să nu mai spun cât de laşă mi se pare. În ultimii ani lucrurile s-au mai schimbat, istoricii români au început să studieze şi să publice cărţi despre aceste orori dar multă vreme nu s-a suflat o vorbă despre pogromuri, dar şi despre multe alte lucruri reprobabile din perioada aceea, cum ar fi masacrul (masacrele) de la Odessa, tot din acelaşi an, 1941, când armata română s-a răzbunat pe populaţia civilă, majoritar evreiască, din oraş pentru aruncarea în aer a Comandamentului Militar, o acțiune pusă la cale de un comando sovietic.

Au murit atunci şaizeci şi doi de militari români şi patru germani dar replica românească a fost nu numai exagerată dar şi extrem de barbară:  peste 19000 de civili omorâţi, spînzuraţi, împuşcaţi, arşi de vii iar alţi 45000 trimişi în lagăr unde au sfârşit în acelaşi mod. Deci, cum spuneam, acum istoricii vorbesc, scriu, fac cunoscute aceste lucruri dar cine stă să-i asculte? Sau, dacă-i ascultă, cine din cei care-i ascultă zăboveşte puţin asupra lucrurilor astea, încercând un simplu exerciţiu de empatie cu victimele? Foarte puţini. Pe cei mai mulţi fie îi doare în cot, fie încep să înjure. Există în continuare acest mit al insulei de excepționalitate românească, în ambele contexte, pozitiv și negativ (numai la noi se găsește cuvântul dor, numai aici n-au fost omorâți evrei) și când vii și demonstrezi contrariul, lumea începe să te înjure și să te acuze că ești trădător, un alt dușman al poporului vândut iudeo-masonilor. E felul unora de a reacționa la schimbare, de fapt de a se opune schimbării.

coperta1

Scenele cu Hitler şi cu Ion Antonescu sunt scrise în formulă dramaturgică. De ai mutat în registru teatral fragmentele cele mai absurde, dialogurile în care evreii, în viziunea lui Hitler, apar drept o specie extraterestră, ce are ca scop distrugerea planetei?

 

Dincolo de faptul că Hitler şi Antonescu s-au întâlnit de câteva ori în decursul anilor de război, am vrut, cred, să potenţez absurditatea unor asemenea viziuni. Chiar dacă Hitler probabil nu s-a gândit la evrei ca la urmaşii unor cotropitori extratereştri, faptul că şi-a putut imagina dispariţia lor de pe faţa pământului (şi construirea unui muzeu al iudaismului în care generaţiile viitoare să afle despre monstroasa lor existenţă la un moment dat în istoria omenirii) echivalează, din perspectiva absurdului, tocmai cu o asemenea comparaţie ca cea din roman.

 

„De regulă, demonizarea Celuilalt te face pe tine, demonizatorul, să arăţi mult mai bine”

 

Ce te-a inspirat pentru capitolul final, al interviului cu o supravieţuitoare a Holocaustului, capitol care se şi intitulează „În realitate” şi în care chiar şi perspectiva auctorială pare a se schimba? Ea este cea care, de fapt, explică titlul, ca şi cum ea ar fi autoarea acestei mărturii sumbre asupra trecutului, dar şi asupra viitorului.

 

Cum spune şi capitolul, m-a inspirat realitatea. Am citit mai multe mărturii ale supravieţuitorilor şi apoi am încercat să-mi imaginez cum s-ar fi derulat în zilele acelea de groază un destin similar cu cel al adevăraţilor supravieţuitori. Doamna Olguţa este un personaj ficţional, dar mare parte din momentele descrise în interviu chiar s-au întâmplat într-o formă sau alta: aducerea la Chestură sub pretextul eliberării acelui bilet „de liber”, execuţiile de pe stradă, bătăile cu ciomege de la intrarea pe poarta Chesturii, mitralierea grupului, ducerea lui la gară, îmbarcarea în trenurile morţii, acele vagoane de lemn, pentru transportul animalelor, în care s-a pus pe jos var stins amestecat cu paie pentru a urca şi mai mult temperatura din interior, apoi băncile făcute din morţi, băutul urinei, toate acestea au existat, sunt oameni care le-a trăit, pe viu, nu cu ochii imaginaţiei ca noi, cei de-acum.

 

„Am trăit şi mai trăiesc uneori cu impresia că ţara asta e făcută să-ţi pună beţe în roate”

 

Crezi că există o ură de sine a românilor, care, aşa cum se sugerează în ultimul capitol al cărţii, cere mai întâi o anihilare a Celuilalt, ca un fel de preambul?

 

E o supoziţie, o bănuială, un feeling, dacă vrei. Nu am citit studii pe tema asta ( nici nu cred că s-au scris), deci nu e ceva ce pot demonstra. Dar în momentul în care aspiri la puritate rasială (ce concept absurd, din perspectiva mea), trebuie să te gândeşti şi la ideea de purificare. Iar când vine vorba de oameni, purificare înseamnă omor. Sau măcar violenţă. Deci lucrurile astea au fost avute în vedere, a fost măcar cineva care s-a gândit şi a zis, va curge sânge. Mult sânge.

Acum întrebarea care se pune, cea pe care mi-am pus-o eu cel puţin, este, de ce ai aspira la o asemenea, cum să-i spun… configuraţie etnică? Ce e rău cu poporul român, tu, poporule român, aşa cum e el alcătuit din tot felul de etnii? Ai o problemă cu ele? Ai impresia că nu te reprezintă, că te fură, că te fac de ruşine, că te trag înapoi, că te trădează? Oare chiar aşa stau lucrurile sau încerci să găseşti în Celălalt, un Celălalt extrem de generic, o scuză, o explicaţie pentru propriile-ţi neîmpliniri, frustrări, neajunsuri, lipsuri, defecte? Pentru că, de regulă, demonizarea Celuilalt te face pe tine, demonizatorul, să arăţi mult mai bine, sau, dacă nu, cel puţin abate atenţia de la cum arăţi tu. Dacă eu mă leg de tine că păcătuieşti, automat devin un virtuos, dacă eu mă leg de tine că fumezi, s-ar putea să nu mai observe nimeni că, la rândul meu, beau. Şi aşa mai departe. E un subiect de gândire, o provocare dacă vrei.

 

România apare drept „o casă a groazei, o casă care vrea să-ţi facă rău prin orice mijloc posibil”. Şi totuşi, trebuie să existe şi părţi bune. Care ar fi aceste părţi bune, în viziunea ta?

 

Am trăit şi mai trăiesc uneori cu impresia că ţara asta e făcută să-ţi pună beţe în roate, că există ca să te împotmolească, să-ţi dea în cap, să te descurajeze, să te intimideze, să te facă să te mulţumeşti cu cât mai puţin, un fel de lege nescrisă a pământului, a locului, căreia trebuie să i te supui. Dar poate în final totul e o chestiune de perspectivă, nu-mi dau seama cum e să te simţi mândru că eşti român, cum e să te simţi bine în pielea ta ca român, înconjurat de francezi, polonezi, nemţi, cehi, olandezi și așa mai departe.

Sincer, nu ştiu care sunt părţile bune, faptul că avem cea mai ieftină benzină din Uniunea Europeană? E așa pentru că veniturile sunt cum sunt. Că româncele sunt frumoase? Ăsta e un mit, și unul destul de trivial ca să nu merite discutat. Că aici e leagănul civilizației europene? Nu rezonez la exaltări mistice, care apar tot pe fondul unor frustrări din prezent. Deci eu zic aşa, spune-mi tu care sunt părţile bune, iar eu promit să nu mă gândesc de două ori înainte de a trage un chiot de veselie şi nespusă bucurie. Deal?

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


2 comentarii
  1. Avatarmarilyn

    La multi ani Edy !……De la MARY
    iti doresc ca in acest an sa mai scrii o carte de succes .

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *