În iulie apărea un nou volum semnat de Florin Irimia, Câteva lucruri despre tine (Editura Polirom, colecția „Ego. Proză”), după ce în 2011 debutase cu Defekt și în 2012 îi era publicată cartea O fereastră întunecată.
În urma lecturii cărții Câteva lucruri despre tine, am vrut neapărat să stau de vorbă cu autorul romanului, atât pentru că aveam întrebări cu privire la conținutul volumului, cât și pentru că acesta era un bun pretext pentru a discuta despre România, învățământ, depresie, pesimism, scriitori și scriitură și multe altele, pe care vă invit să le citiți în cele ce urmează.
Defekt (Brumar, 2011), O fereastră întunecată (Polirom, 2012) și acum Câteva lucruri despre tine (Polirom, 2014). Te miști foarte repede, trei ani, trei romane. Cum reușești? 🙂
E vorba de un mic decalaj care a existat de la început între scrierea unei cărți și apariția ei pe piață. Defekt era aproape gata din 2010. Când a apărut, un an mai târziu, lucram deja la O fereastră… care, când a apărut, m-a prins lucrând la Câteva lucruri…. Dar poți să stai liniștită, acum nu mai lucrez la nimic. 🙂
„(…) vremea scriitorilor a trecut. Vremea aceea când aveai sentimentul că dacă scrii o carte chiar înseamnă ceva, că, dacă scrii, se mai entuziasmează cineva” (p. 183), spune Filip Damian, scriitorul sinucigaș din Câteva lucruri despre tine, care se aseamănă, din câteva puncte de vedere, cu naratorul volumului. Pentru tine ce (mai) înseamnă să scrii o carte?
Pentru mine trebuie că mai înseamnă ceva și numai pentru faptul că o scriu. Dar problema nu e dacă mai înseamnă ceva pentru mine, ca scriitor, ci dacă mai înseamnă ceva pentru cititori. Dacă e să fim onești, cartea mare lucru n-a însemnat pentru români niciodată, nu suntem un popor avid de lectură, sau în general de cultură, nu avem preocupările nordicilor. În comunism, am citit de nevoie, pentru că nu era altceva mai bun de făcut. După aia, au apărut tot felul de tentații, cartea n-a fost printre ele decât în mod izolat. Am sentimentul că dacă s-ar face un sondaj în UE, am ieși pe ultimul loc la număr de cărți citite pe cap de locuitor într-un an. Poate dacă, în viitor, vom deveni o societate mai așezată, mai stabilă economic, ne vom apleca cu mai mult interes și asupra lucrurilor pe care azi le considerăm neesențiale. Dar nu prea se întrevede o vreme ca asta. Viitorul sună prost, după părerea mea.
Dacă ar fi să mă iau după conținut, Câteva lucruri despre tine este mult mai potolit, mai așezat, jonglezi mai puțin (cu genurile, cu subiectele ș.a.m.d.) decât în celelalte. Și, cel puțin teoretic, e o distanță de doi ani între cartea de acum și cea precedentă. Și totuși Câteva lucruri despre tine pare scrisă dintr-o suflare. Ce s-a schimbat, în ceea ce privește scriitura, în tot timpul acesta? Consideri că scrisul ți s-a (mai) maturizat?
Poate că pare, dar n-a fost. Scris dintr-o suflare vreau să spun. Oricum, mă bucură observația ta, asta înseamnă că, cel puțin din perspectiva cursivității, cele câteva lucruri stau bine. Scrisul ți se maturizează vrând-nevrând, cu cât faci un lucru mai frecvent – orice lucru din păcate, dar asta-i o altă discuție – ,cu atât devii mai priceput. Dar drumul e lung, mai am mult de învățat, cum se spune. Cât despre potolire, așezare și incidența scăzută a jongleriilor, nu mă pronunț. Nu că nu sunt de-acord cu tine, dar cred că întrebările astea trebuie adresate altcuiva.
„(…) încă nu am reușit să nu mă las afectat de ceea ce scriu”
Ai experimentat, de la începutul carierei tale literare, mai multe genuri și stiluri. Cu cel de-al treilea roman intri clar, din punctul meu de vedere, în zona realismului și în aceea a prozei psihologice și introspective. O trecere foarte mare de la O fereastră întunecată, unde aveai o distopie. În care dintre acestea te-ai simțit mai confortabil ca scriitor? Unde ai înotat mai bine?
În toate…Nu aș scrie ceea ce scriu dacă nu m-aș simți în apele mele. Nu că scrisul nu mi-ar fi adus și mult disconfort. Îmi aduce, fizic (pentru că am o problemă cu spatele), dar mai ales psihic, pentru că încă nu am reușit să nu mă las afectat de ceea ce scriu. Era și cam greu să nu mă las, în Defekt, multă din suferința mamei e reală, cea a mamei mele, în O fereastră… e suferința unei etnii de care mă simt legat, în Câteva lucruri… e suferința personajului principal, confruntat cu tot felul de misfortunes, cum ar zice englezul. Dar nu m-am simțit niciodată claustrat, incomodat, sufocat de niciunul din genurile abordate. E și multă plăcere, multă satisfacție, în toată durerea asta dată de scris. Și e normal să fie. Până la urmă pornești de la o pagină goală și sfârșești 200-300 de pagini scrise mai încolo.
Urmează două întrebări ușor meschine. Prima: dacă ar fi să te dedublezi puțin și să încerci, din perspectiva de critic literar, să amendezi câteva aspecte din romanul scriitorului Florin Irimia, care ar fi acestea?
Nu știu în clipa asta. Dar cu siguranță ar fi câteva lucruri de amendat. Și aici mă refer la toate romanele, nu doar la unul singur. Nu e bine să crezi că ai reușit să spui totul, exact așa cum ai vrut. Doar că nu pot să știu până nu recitesc ce-am scris. De altfel așa scriu eu, recitind. Recitesc și rescriu. Din nou și din nou și din nou, până ce sunt cât de cât mulțumit, atât stilistic cât și din punct de vedere al conținutului. În clipa asta mi-ar plăcea să revăd puțin Defektul dar, evident, fără premiza unei reeditări, ar fi o pierdere de timp. Sper totuși ca la un moment dat să am această oportunitate. Dincolo de asta, nu poți să fii critic literar atunci când scrii. Sau poate poți, dar n-are rost. Când scrii un roman, trebuie să fii romancier, prozator. Apoi te duci și citești romanul altcuiva și, dacă simți nevoia, poți să încerci să te transformi în critic literar.
Și a doua. Să ne imaginăm că ai fi continuat să scrii literatură cu pseudonimul cu care ai publicat primele proze scurte: Eduard Tăutu. Ai întâlni pe cineva care ar avea încredere în tine, Florin Irimia, criticul literar, și n-ar știi că scrii sub pseudonim. Acesta te-ar întreba: dintre cele trei cărți de-ale lui Eduard Tăutu, pe care ai recomanda-o spre lectură?
Cu alte cuvinte, mă întrebi ce cărți ar recomanda doctorul Jekyll, domnului Hyde? Nu mă pot dedubla într-o asemenea măsură. Și nici nu aș vrea să pot. Mi s-ar părea suspect. Dar Florin Irimia poate oricând recomanda un număr de autori. De exemplu, la facultate, Florin Irimia are o listă de aproximativ 100 autori contemporani, și români și străini, pe care o recomandă studenților, iar aceștia trebuie să-și aleagă două romane pe care să le recenzeze. Scriitorul Florin Irimia nu se află pe această listă…
Viziunea sumbră asupra României continuă și în cartea de față, de data aceasta cu politicieni pedofili, șpăgi, incultură, sărăcie ș.a.m.d. Roman noir, filme noir, totul se mulează pe narator. Nu te deprimă și pe tine când scrii? Pe când un roman mai luminos? 🙂 Este „misiunea” scriitorului să ridice anumite probleme socio-politice grave, să le pună pe tapet, instigând la analiză și acțiune?
Nu mă deprimă când scriu, dar mă deprimă când mă uit în jur. România este un film noir, se mulează perfect pe ideologia noir cu incertitudinile ei morale, psihologice, etice, cu finalurile ei sumbre, adeseori fataliste. Ar fi ciudat din partea mea să nu scriu despre ceea ce văd în jurul meu, ar fi și o dovadă de slăbiciune, și așa mă simt frustrat trăind într-o asemenea societate în care nimic nu pare să se dezvolte armonios, dacă nici n-aș scrie despre ea, atunci la ce bun să mai fii scriitor? Pentru că da, numește-o naivitate, dar eu chiar consider că asta e „misiunea” scriitorului, să scrie despre lucrurile incomode, dezagreabile, care există, bineînțeles, peste tot, inclusiv în societățile avansate. Să le scoată la iveală de sub preșul unde politicienii și acoliții lor încearcă să le dosească. Mai demult, vorbeam de un trio esențial în orice societate cât de cât liberă, istoricul, jurnalistul și prozatorul. Toți se află, sau ar trebui să se afle, în slujba adevărului, toți ar trebui să fie preocupați de a vorbi despre realitățile incomode ale lumii în care trăiesc, pentru că abuzuri se fac și s-au făcut dintotdeauna. Important e ca cineva să le vadă și să le expună, chiar și la ceva vreme după ce s-au întâmplat. Iar rolul prozatorului (ca și al cineastului, de altfel) este să fixeze aceste abuzuri în conștiința oamenilor. Problema e că mulți scriitori, chiar valoroși, în vremuri de restriște, se aliază cu dictatorii, devin instrumentele lor de manipulare. Problema e că, uneori, oamenii înșiși par sătui de adevăr, nu mai vor să-și schimbe părerile și se mulțumesc să se încreadă în ce li s-a spus lor odată…
„(…) în România amploare nu iau lucrurile serioase, ci trivialitățile”
Câteva lucruri despre tine are un narator depresiv care-și povestește viața, defazat, fragmentat, confuz uneori, extrem de lucid alteori, dar cu siguranță inteligent și cu o istorie personală pe cât de complicată, pe atât de interesantă. De altfel, un narator puțin credibil în multe secvențe. Cum l-ai construit? Care a fost punctul de pornire? Și cum ai reușit să-i menții suflul? (povestea lui curge foarte natural, în pofida tuturor digresiunilor)
Pe de o parte aș putea zice că Damian era demult în mine, așteptând să-i dau cuvântul. Că Damian este, dacă vrei, my sinister twin, vorba lui Margaret Atwood. Și că eu însumi sunt deprimat, deprimat cronic vreau să spun, deprimat de 38 de ani de viață în România. Pe de altă parte, aș putea zice că n-a fost ușor deloc să creez un personaj atât de diferit de felul meu de a fi, că a fost un pariu cu mine însumi, o provocare, o luptă constantă între a merge mai departe și a renunța. Voi spune doar că au existat mai multe proiecte, după Fereastră. În final, a rămas acesta. Vor urma și celelalte. Sper să le pot duce pe toate la bun sfârșit.
Iubirea nu pare o salvare nici în Câteva lucruri despre tine – toate relațiile personajului principal eșuează, întocmai precum căsnicia părinților și căsătoriile ulterioare ale tatălui. Dimpotrivă, naratorul afirmă, la un moment dat, că singura soluție pentru a ne bucura de viață este moartea. Putem găsi, totuși, o salvare mai la îndemână? 🙂
Da, pentru că vorbim de un personaj deznădăjduit. Un personaj care n-a beneficiat de modele corespunzătoare. Pentru el, iubirea nu poate contracara mare lucru. De fapt, mi-e greu de spus dacă el chiar e în stare să înțeleagă iubirea. Sau s-o simtă. E un cinic, un pervertit, un distrus, chiar și fără să ia droguri. De aici și viziunea pesimistă despre existență și impulsurile sinucigașe, dar și criminale, pe care le are. În plus, nu crede nici în Dumnezeu, deși se chinuie s-o facă. Oamenii credincioși se sinucid mai greu, ezită, îi mustră conștiința religioasă, dar cei necredincioși nu au opreliștile astea. Vine un moment când (crezi că) nu mai poți faci față terorii destinului, sentimentului acela că ororile sunt mult mai mari pentru puterea ta de acceptare, de înțelegere, de sublimare. Și atunci, ce urmează? Cum poți să faci față apocalipsei?
Depresia este un subiect în vogă zilele acestea – vezi Andrew Solomon, Robin Williams și atât de multe alte referințe –, o boală a secolului, și tu l-ai abordat (bănuiesc) fără să știi că va lua o atât de mare amploare. Care a fost procesul de documentare? Și cum este să fii mainstream?
Dar nu cred că a luat nimic prea mare amploare. Ar fi bine să existe un interes de amploare în ceea ce privește depresia și efectele ei, dar în România amploare nu iau lucrurile serioase, ci trivialitățile. Cu cât este un lucru mai trivial, cu atât și interesul pentru el este mai mare. Cu cât este un lucru mai serios, cu atât dezinteresul este mai deplin. Cât despre mainstream, credeam că mă învârt în aria asta încă de la Defekt. Până la urmă nu scriu romane despre vampiri și vârcolaci, chiar dacă în Fereastră… apar Răuvoitori și Neoameni, însă ei trebuie înțeleși alegoric. Fereastra… este în primul rând un roman despre pogromul de la Iași din 1941, și mai puțin despre câinii transformați în lighioane tip zombie. Alăturarea dintre măcelul din ‘41, dintre “trenurile morții” și o Românie a viitorului scăpată de sub control nu mi se pare chiar atât de forțată, atât timp cât, din 1938 încoace, România a cunoscut numai regimuri abuzive care au făcut lege din fărădelege. Este suficient, cred, să ne uităm puțin la trecut ca să ne imaginăm cum va arăta viitorul. Bun, poate cât va exista Uniunea Europeană și NATO nu va arăta foarte rău (deși nu vom ajunge niciodată prea departe într-o ierarhie a prosperității), dar ce se va întâmpla după? Asta-i “documentarea” de care am avut nevoie, istoria noastră din ultimii optzeci de ani.
Întocmai precum și în cazul celorlalte două romane, și în acesta, cel mai recent, ai împărtășit cu personajul principal câteva dintre datele tale biografice, lucru firesc de altfel. De exemplu, naratorul este profesor de engleză la universitate (sigur, nu la Iași, intră prin cunoștințe acolo, nici nu-i prea place ce face, dar astea sunt alte discuții). Povestește despre meseria sa pentru a se scuza că folosește multe cuvinte englezești, on a daily basis. Nu te-ai temut că „romgleza” va dăuna cărții tale? Că, poate, vor fi oameni care fie vor critica strașnic folosirea masivă a limbii engleze în proza ta, fie nu o vor înțelege?
Păi, am oricând scuza că am vrut să creez un personaj antipatic. Chiar asta am vrut. Dacă se face antipatic și prin inserțiile englezești, habar n-am, n-ar trebui totuși, punctele lui forte în ceea ce privește dezagreabilitatea sunt altele. În plus, am convingerea că cine va citi cartea va înțelege absolut toate frazele în engleză, nici nu sunt așa de multe, dacă mă gândesc bine.
Apropos de asta, profesorul-narator spune: „(…) iar studenții, ce să mai vorbim, trei sferturi vin mai mult așa, că trebuie să facă și ei ceva în viață. Eu îi împart în trei categorii: cei buni, cei răi și cei antipatici, din care ultimele două predomină” (p. 22). Tu ce părere ai despre studenții tăi și, în general, despre sistemul de învățământ universitar?
Cum spuneam, este un personaj antipatic, dar nu numai antipatic, ci și profund deprimat. Altfel spus, multe din părerile și convingerile lui sunt distorsionate, mutilate chiar de boala de care suferă. Ceea ce, până la urmă este perfect normal, nu poți fi altfel în condițiile astea. Cât despre Florin Irimia, profesorul, ce pot să-ți spun? În general se duce cu plăcere la ore și nu poate spune că de-a lungul anilor nu a întâlnit studenți entuziaști și categoric bine echipați intelectual. Dar fără îndoială este dezamăgit de multe aspecte ale sistemului. Cea mai mare problema a lui rămâne lipsa de finanțare. La care se adaugă și alte probleme, dar totul, în mare măsură, provine de aici. Performanța academică necesită investiții, investiții în oameni, nu în proiectoare și plasme, fără aceste investiții și în general fără un proiect coerent în educație, ne vom bălăci mereu într-o mediocritate extrem de demotivantă și chinuitoare.
„Nu există zi în care să nu mă gândesc la un volum de proză scurtă”
Predai literatură engleză, dar se întâmplă vreodată să vorbești cu studenții tăi despre cărțile tale? Ți se adresează întrebări, există curiozități?
Vorbesc dacă sunt întrebat, dar prefer s-o fac în afara orelor. Nu m-ar deranja ca romanele mele să se studieze la un moment dat în școală, dar asta nu înseamnă că am să le predau eu.
Dacă tot avem un narator (aproape) obsedat de Polanski și Allen (și nu numai din punct de vedere profesional), iar în cuvântul înainte spui că „Spre deosebire de narator, autorul acestui roman nu s-a întâlnit niciodată cu domnii Woody Allen și Roman Polanski. Prețuirea pe care le-o poartă este însă pe atât de reală pe cât este de ficțională cea a personajului său principal” (p. 7), poți face un top trei de filme neapărat de vizionat din cinematografia lor?
Cu mare plăcere. La Woody Allen e mai dificil, pentru că are atât de multe filme care ar merita văzute. Cu siguranță Blue Jasmine (2013), cu siguranță Husbands and Wives (1992), cu siguranță Crimes and Misdemeanors (1989). Dar și Hannah and Her Sisters (1986), Zelig (1983), și Annie Hall (1977). Cât despre Polanski, obligatoriu Rosemary’s Baby (1968), Chinatown (1974), Le Locataire (1976) și Pianistul (2002).
Naratorul nu duce lipsă de tragedii succesive și numeroase. Totuși, există vreo scenă din povestea personajului principal pe care ai scris-o, dar ți s-a părut că nu mai poate intra în roman? Dacă da, de ce și despre ce era vorba?
Sunt multe pagini care nu au mai intrat în roman. Cartea începe cu ceea ce este, de fapt, un fragment din romanul nepublicat al lui Damian. Inițial trebuia să fie mai mare partea asta. Am hotărât însă să-i reduc dimensiunile ca să nu-i dau ocazia cititorului să pătrundă prea adânc într-o lume care se va dovedi în final ficțională. Două lumi ficționale ar fi fost prea mult, începeam iar jocul postmodern.
Citind interviurile tale anterioare, știu că, la un moment dat, îi spuneai Elenei Vlădăreanu, pentru Suplimentul de cultură, că scrii proză scurtă pe care o ții în sertar (mă rog, în documente pe laptop 🙂 ). Și asta pentru că, evident, ți s-a spus că povestirile nu vând precum romanele. S-au făcut, între timp, puține valuri cu proza scurtă, mai ales după ce Alice Munro a luat Nobelul. Te-ai mai gândit, de atunci, că acum le-ai putea publica?
Nu există zi în care să nu mă gândesc la un volum de proză scurtă (și foarte scurtă), dar asta nu este decizia mea, ci a editurii. Rămâne de văzut.
Nu mă pot abține să te întreb, pe final, ce urmează după Câteva lucruri despre tine?
Urmează un roman mai amplu, sper eu. Nu am foarte multe lucruri de spus despre el acum, pentru că nici nu m-am apucat de scris încă, sunt la faza de cercetare, dar mai întreabă-mă, te rog, la anul, pe vremea asta…
Sursă imagine principală
Pingback: Interviu Bookaholic | Florin Irimia