Eu am o problemă cu cărţile groase – nu cred că citesc mai mult de 5 cărţi groase pe an (acele volume ce depăşesc cu graţie 400-500 de pagini). De aia nu am citit din Tolstoi decât Anna Karenina şi cel mai probabil (dacă nici la “pensie” nu se întâmplă) voi lăsa moştenire urmaşilor Război şi Pace – poate măcar un book recycled art vor face din ele.

Problema rezistă. La un moment dat pe raftul de sus la bibliotecii stăteau la rând necitite: Daniel Martin al lui Fowles, Cei morţi şi cei goi de Mailer, Zăpada lui Pamuk şi Underground-ul lui Makanin. De ce mi le-am luat? Păi, de poftă, de entuziasmul şi clipa hotărâtă că abia aştept să mă apuc de ele. De Makanin acum m-am apucat, deşi l-am cumpărat în 2005, asta spune calendarul cu faţa lui Orban pe care l-am găsit în ea. Celelalte sunt luate undeva prin 2003-2004, poate Zăpada mai târziu şi nu, încă nu m-am apucat de ele.

Pe de o parte pentru că ştiu că va dura, că am nevoie de timp, că nu e nimic mai enervant decât să începi o carte groasă şi să o laşi din mână cu zilele sau săptămânile – când nu se mai leagă nimic. Pe de altă parte pentru că virgulă comoditatea noastră de cititor consumator e atât de bine hrănită şi întreţinută: mereu lansări noi în mai puţin de 300 de pagini, cărţi de buzunar, cărţi mai scurte despre care se vorbeşte mai des şi mai mult, că mulţi sunt cei care le consumă cel mai rapid şi uşor pe acestea.

De unde în nici un caz nu trebuie să rezulte că, vai, ce superficiali suntem noi ăştia care nu se mai afundă în tomuri (cantitate = calitate), dar cumpărăm şi citim din astea mai subţirele, mai accesibile. Nu e vorba de asta. Ci de tentaţia firească de a termina cu ceva şi trece la altceva, de (iluzia) unei evoluţii, informaţii mai rapide.

Care e problema mea, până la urmă? Că mi-e dor de senzaţia aia când te îngropi într-o carte care pare că nu se mai termină, nici nu vrei, nici nu-ţi mai pasă de altceva. De starea febrilă în care dai pagină după pagină, nu vrei să te ridici până nu se termină capitolul, te trezeşti a doua zi ştiind că vrei să termini cartea, să parcurgi din ea. Da, mi s-a întâmplat şi cu cărţile mai subţirele, dar a fost mai intens cu astea măricele, şi poate de asta cele mari pe care le-am citit nici nu-mi ies din cap, spre deosebire de suratele lor mai fusiforme care au fost atât de multe încât sincer le-am uitat rău de tot (iar despre asta am mai vorbit deja).

Iar dorul vine din comoditate, asta de care vă spuneam. Nu pot să uit Mă numesc Roşu al lui Pamuk, mă distram cum, după ceva ani de la citire, vara asta am auzit o întrebare la Radio România Cultural despre numele miniaturiştilor şi am început să vorbesc ca pentru mine: erau Fluture, Barză, Măslină, mi-am adus aminte întâmplări, şi crime, şi pagini frumos migălite. Dar comoditatea mea de cititor neideal şi goana după altele şi altele nu mi-a lăsat răbdarea să mă apuc şi de Zăpadă, la fel cum mi-e necaz că nu am pus mâna până acum nici pe Muzeul Inocenţei, am sărit la alţii.

Nu pot să uit Corecţii, dar nici nu prea-mi vine să mă apuc de Libertate: vine FILB şi vreau să citesc din scriitorii invitaţi, am pe listă vreo 3 titluri de la Top 10+, mai mici, deci mai îmbietoare. Nu am lăsat din mână Cruciada Copiilor, trăirile copiilor de 12 ani mă urmăresc şi acum, casa controlorului din halta unde opreşte trenul, nevasta lui sunt la locul lor în minte, dar altceva de Florina Ilis nu m-am încumetat să mai citesc.

Mă bucur  mult că am citit Doctrina şocului, au fost zile de plonjare în informaţii, de clarificări, dar dacă mi-ar fi adus cineva lângă pat apoi No Logo, l-aş fi lăsat acolo cel puţin un an. După cărţile groase eu simt nevoia să sar în multe cărţi mici. Aşa cum, după Matei Brunul, recunosc că nu am curajul să intru în Rădăcina de bucsau (citind eu că acestea ar fi cele 2 cărţi impecabile ale lui 2011), nu pentru că ştiu că e dark, ci pentru că mă intimidează volumul.

Şi exemplele pot continua: cum dintre cărţile unor scriitori ca Rushdie sau Pynchon sau Bellow am ales să încep cu cele mai subţirele (Furie, respectiv Strigarea lotului 49, respectiv Iarna Decanului), încât ai impresia aia, ca la cura de slăbire (citire) sau ca la bibliografia de sesiune impusă, că parcă-ţi furi singur căciula, că o fentezi cumva 🙂

Da, uit foarte greu cărţile groase pe care le citesc, e o complicitate mai intensă şi stabilă cu ele. Dar le citesc rar, că aşa mi se pare mie că a devenit condiţia cititorului la prezent: aleargă de la unul la altul, sare, jonglează. Şi nu e rău, atâta timp cât nu-ţi pierzi răbdarea pentru nişte plonjări mai de durată şi nu devii cinematografic în sensul de film scurt.

P.S. Nici pe Makanin nu o să-l uit, dar nu ştiu când o să-l termin.

Voi cum faceţi cu cărţile groase, până la urmă?

34 comentarii
  1. AvatarEleny

    Am citit aproape toata colectia lui Stephen King, mai putin “Turnul întunecat”. Este remarcabilă. Cărti precum “Misery” le-am citit de 2-3 ori. Apocalipsa o citesc in acest moment. Cum se întretaie povestirea , se împletește superb, apoi ajung la firul comun. Stephen King imi este autorul cu cea mai impresionantă colectie, si nu numeric, ci pentru ca in fiecare care are un motiv, un ceva, pe care il vei gasi si in alte carti, precum e Dolores Claibourne si Duma Key ( care mi-a placut enorm ).

    Reply
  2. AvatarIgnat dan

    Cred ca merita sa citesti ,,Muzeul inocentei “, pe langa arta scrisului Pamuk transmite o coplesitoare poveste de dragoste,in alte forme decat cele conventionale.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *