Dacă sunteți revoltați din pricina prețiozității aduse în viețile noastre de filmele Walt Disney care ne-au marcat copilăria, transformând poveștile moralizatoare ale secolului trecut în imagini idilice care fac realitatea să pară fadă, atunci aveți nevoie de unul dintre cele mai bune antidoturi: viziunea lui Donald Barthelme. Unul dintre importanții reprezentanți ai postmodernismului american, Donald Barthelme propune, atât în prozele sale scurte, cât și în romane, o lume în care elemente familiare sunt reconsiderate dintr-o perspectivă ironică.

Albă-ca-Zăpada, primul său roman, a apărut și în limba română la Editura Leda. În traducerea Anei Chirițoiu, cartea are o prefață de Mircea Cărtărescu, în care ni se explică unele dintre formulele postmoderne pe care autorul i le servește cititorului cu o supradoză de umor în această nouă poveste a unui personaj care ne-a marcat copilăria.

Spre deosebire de povestea clasică, Albă-ca-Zăpada lui Barthelme este o gospodină a timpurilor noastre, care trăiește cu cei șapte pitici, spălători de geamuri pentru clădiri foarte înalte, care, în ciuda activității sexuale intense întreținute cu toți cei șapte pitici, continuă să-și aștepte prințul și care este dezamăgită de modul în care a ajuns lumea să arate. Găsim în text inclusiv echivalentul prințului, pe Paul, un bărbat care nu o apreciază la adevărata ei valoare pe eroină și moare ucis de mama vitregă, al cărei plan era de a o ucide pe Albă-ca-Zăpada.

Intertextualitatea este savuroasă în romanul scriitorului american, iar sugestiile de lectură sunt atât de variate, încât, la final, cititorul nu poate spune cu certitudine care este cea mai potrivită interpretare. Corpul cel alb al eroinei este maculat de o serie de alunițe dispuse în linie dreaptă pornind de la gleznă până pe gât, sugerând corporalitatea textuală, între corpul femeii și cel al textului intervenind o relație de identitate. De altfel, acesta nu este singurul îndemn pe care îl găsim în text în favoarea acestui tip de lectură. Mama vitregă, spre exemplu, spune la un moment dat: „Atâta știi, Hogo, nu-i așa? Să iei un lucru care era alb și să-l pătezi până-l faci negru. Asta-i o metaforă destul de puternică.” În altă parte a cărții, Albă-ca-Zăpada se plânge că aude mereu aceleași cuvinte: „Aș vrea să fie pe lume cuvinte care să nu fie cuvintele pe care le aud mereu!”

Pe lângă relația de egalitate între corpul personajului și cel al scriiturii, putem înțelege drama eroinei ca pe o pledoarie feministă. O pledoarie postmodernă, revoltată împotriva idealului impus de Disney. Un discurs revoltat care condamnă societatea americană postindustrială și care susține ieșirea femeii de sub dominația masculină. O ieșire din rutina ritualurilor casnice, din obișnuința așteptării prințului salvator, din nevoia unui eu masculin care să justifice existența feminității. Și, la un alt nivel, o ieșire din paradigma scriiturii exclusiv masculine.

Pe lângă paginile în care trăirile personajelor sunt explicate prin liste cu motive de basm, pe lângă așezarea în pagină care sugerează structura fragmentară, împărțită pe capitole și subcapitole, structură care nu este motivată aici de necesități narative, Barthelme îi propune cititorului, la sfârșitul primei părți a romanului, un chestionar în care îi sunt testate acestuia atenția, cunoștințele de gen, dar și obiceiurile de lectură. Sunt evidențiate în acest mod palierele pe care cititorul este cel mai intens provocat. Nivelul receptării brute, care atrage atenția asupra intertextualității, nivelul teoretic, cititorul trebuind să constate diferențele apărute nu numai la nivel stilistic, ci și tematic între structura basmului clasic și al poveștii rescrise în stil parodic, dar și nivelul aperceptiv al cititorului, indicându-ni-se astfel că ordinea este modificată și că orizontul de așteptare trebuie să ni se modifice în funcție de experiențele de lectură avute până în acel moment.

Cartea este savuroasă pentru cei care iubesc textele pline de ironie ale postmodernilor de înaltă clasă, numai că, tocmai din acest motiv, nu este o lectură liniștitoare, ci o permanentă luptă de reconstruire a paradigmelor receptării.

Evelina Bidea

jurnalist cultural, specialist comunicare culturală, PR la Editura Art


Un comentariu
  1. Pingback: La plimbare prin blogosferă (36) | Evantaiul Memoriei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *