Bookaholic

Dimineața asta totul e alb. Zăpada te scoate întotdeauna din cotidian și te trimite-n poezie. Tocmai de aceea, pentru o zi în care tot orașul e alb, am ales patru poezii despre zăpadă. “Iubire nedeslușită” de Mircea Ivănescu, un poem minunat despre efemeritate și despre iubirile ce se termină, asemenea zăpezii care se topește, “Zăpadă” de Constanța Buzea despre trecut și cunoaștere de sine, “Ordinul jartierei” de Florin Iaru, o poveste ca un film de iarnă și “Când ninge, când ninge și ninge” de Mircea Cărtărescu, un fel de jurnal al zilei poetului.

Aș vrea să stau în casă toată ziua și să citesc poezii. 

 Iubire nedeslușită (Mircea Ivănescu)

să te îndrăgosteşti atunci, în cele din urmă, de zăpadă,
adica să ştii bine că e o iubire, în care se va sfîrşi
peste cîteva saptămîni prezenţa ei, şi aproape un an
după aceea are să trebuiască s-aştepţi, de-a lungul zilelor calde,
sau prin nopţile reci, sau prin ceaţă, dar fără ca ea
niciodată să-ţi apară înainte, sub paşi, pe mîini, sau
pe faţă, în toate zilele acestea.(ca în adolescenţă,
cînd citiseşi o dată că cea mai bună cale de a suporta
indiferenţa ei e să ţi-o închipui plecată.doar că acuma
nu ţi-o închipui absentă – ştii că nimic – ca într-o moarte –
nu ţi-o mai poate aduce acuma, aici, e ca o moarte).
şi fără să te gîndeşti la asta, ştiind
că s-ar putea ca pînă la iarna viitoare tu să n-o mai iubeşti,
zăpada – şi atunci? trebuie s-o iubeşti în zilele astea mărunte,
umede, şi murdare, în care ceaţa – se spune asta – mănîncă zăpada,
şi zăpada e ca o femeie bolnavă – şi tu o iubeşti –
şi să ştii – fără să te mai gîndeşti – c-are să se termine –

 Zăpadă (Constanța Buzea)

Şi doar în pomi zăpada rezistă ca un nimb
Îţi mai aduci aminte? Când eşti copil curg streşini
Trec păsări, duc în pliscuri stafiile cireşi
Fructe cu gust de apă, răni ale altui timp.

Nevindecate răni în vis se zbat,
Ca praznicele-n oglindă, tot în oglindă guşti,
Vedenii necrezute, ca golul unei puşti
Care-a ucis zăpada şi ea a sângerat.

Cum să te fac să-ţi pară rău de tine,
Să calci un drum de adevăr în sine-ţi,
Să n-ai de dus aceste pleoape vineţi
Privind fluid prin ochii încă tineri!

Ce să-ţi aduc aminte? Ce e? Ce-a fost atunci?
Să-ţi mai aduci aminte e-un mod scăzut în fire,
Iei fructele cu totul, cu creanga lor subţire,
Le-aşezi în vase goale ca-n nişte cuiburi lungi.

Să mă hândesc ce să-ţi arăt când vii,
Fotografii cu multă lume gri,
O casă care s-ar înzăpezi.

Ordinul jartierei (Florin Iaru)

Eram ultimul reprezentant
al camerelor locuite
(şi cel mai întîrziat)
În urmă, paharul gol mă va descrie
cum nu se poate mai bine…
Femeia care a rîs gîdilată…
Pendula care a fost consultată…
I.M.S.-ul înecat în zăpadă şi pe care am scris
un cuvînt mic…
Cîinele care n-a vrut să-nţeleagă
cum se poate trăi în case pe timp de iarnă…
Brusc am început să vorbesc cîinelui
să-i spun îngrozitoarea
a camerelor locuite
cu ferestre nisipoase
cu bibliotecă încinsă la roşu.

Brusc a început cîinele să mă înţeleagă
şi coada lui grea a dirijat o clipă timpul.
Brusc ne-am declarat de acord
cu zăpada care înnebunise
în cădere liberă.

– Dă-mi un foc – a adăugat tîrfa – şi
hai în parc să facem ceva pe zăpadă!
Apoi şi-a suflecat tot piciorul
pînă la jartiera bătrînă
pe care mai putrezea în patru litere
obositul Hony.
– Dă-mi un foc a spus şi hai în parc.
Lumea nu merită decît un sfîrşit
în negru pe alb.

Ea îşi făcea meseria.
Eu nu i-am spus nu.
Eu am dus coasa ei, umbreluţă tăioasă pe umăr
fără să mai tai
Cîinele ne-a urmat scoţînd strigăte de uimire.
(Poate că ei îi plăcea să facă asta.
Poate că de aceea suna ceva ruginit
pre braţul coapsei dumisale)
Poate aşa umbrele lumii rămăseseră rare.
Dar spune şi tu, iubito,
cine-ar fi gîndit ceva rău,
nu zău,
cine-ar fi gîndit ceva rău
pe o asemenea ninsoare?

Când ninge, când ninge și ninge (Mircea Cărtărescu)

Dimineţi fericite lângă aragaz, privind cum florile de gheaţă
se moaie încet – dimineţi fericite
când zăpada se depune, se depune, se depune
-ntre blocuri. Doamne,
de ce-mi dai tu dimineţi fericite? Dimineţi fericite
deschizând geamul, înghiţind gerul
şi privind cum zăpada cade-ntre blocuri. Ar putea fi
Canada, Siberia …

Nimeni nu mă fute la cap.
Maşina mea de scris uguie.
M-am îmbrăcat gros.
Mi-am băut nesul.
Mi-am scris cărţile.
Mi-am trăit viaţa.
Am aprins aragazul cu bricheta albastră, de plastic transparent.
Am visat ceva, dar nu mai ştiu ce.

Ce ciudăţenie, fulgii zboară în sus, e atâta singurătate,
atâta singurătate fericită mi-ai dat, Dumnezeule,
atâta singurătate, cum în nici o toamnă
oricât de aurie,
cum în nici o vară – iată-mă, un egomaniac
un bărbat singur scriind în bucătăria lui – şi nevrând
să iasă pe Colentina-nzăpezită.
Cum trebuie să viscolească acolo – şi şinele de tramvai
acoperite de zăpadă, şi zăpada suflată iară
de pe fierul lor lucios … Şi prin ceaţa fulguitoare
tramvaiul vine … e singurul lucru care se mişcă
sub rafale, pe Colentina.

Dar aicea sunt singur.
Nu spăl. Nu calc. Nu fac cumpărături.
Nu-mi suflu nasul.
Sunt un bărbat singur, sănătos, odihnit,
acultural, apolitic.
Mi-a crescut părul foarte, foarte lung.
Dar poezia mea e cheală ca Sinead O`Connor
Şi mi se rupe de asta.

Dimineţi de iarnă grea, de februarie nămeţit
de iarnă grea şi fericită, plină de lumină albă.
Dimineţi, seri, nopţi – în care ninge şi ninge şi ninge
şi ninge – şi vântul urlă
prin sistemul de aerisire al blocului, şi ceva
bocăne-n casa liftului.

Mă chinuiam altădată să-mi scriu versurile împănate cu imagini
să le dau o coerenţă, să le ordonez, să le simetrizez
îmi explodau altădată buzele, obrajii şi dinţii
de atâta drog, de atâta halucinaţie.
Şi iată-mă-s: sterp, fericit
egomaniac, mâncând zăpada din ochi. Ah, Doamne,
dăruieşte-mi acest februarie, dăruieşte-mi-l tu !

Fă aia, fă ailaltă – nu mai există.
Gândeşte, simte, imaginează – n-am chef.
Ia-te de piept cu Dumnezeu – vax !
Vax ! Mi se rupe de tot.
N-am să trăiesc veşnic.
N-am să dezleg eu misterul.
Eu stau aici, la căldură, privind cum ninge.

Iată definţia mea: stau aici, lângă aragaz
cu fericirea în suflet, privind zăpada – atât cât se vede
prin geamul vălurit – un ins pletos
şi care nu mai vrea decât un singur lucru: să stea aici
lângă aragaz, cu fericirea în suflet, privind zăpada.
Fulgii zboară în sus, apoi şovăie în aerul alb
şi o iau oblic la vale, adânc între blocuri
şi-apoi iar în sus … ce ciudăţenie! ce bizarerie!
Da, ce ciudat, Doamne : sunt singur şi trăiesc dimineţi fericite.

(Ieri : am făcut poze pe balcon cu Polaroidul meu : mai întâi Kitty
zâmbind pe fondul ninsorii şi-al blocului jegos de vizavi
apoi Miri – zâmbind pe fondul ninsorii
şi-al blocului jegos de vizavi. Şi ne-am holbat la pătratele albe scuipate
de aparat până ce imaginile au început să apară, şi după aia
le-am pus pe bibliotecă, lângă lănţişorul meu de aur
şi cu ocazia asta am dat de “Levantul”
şi-am mai citit puţin din el, şi dup-aia ea zice (dar nu mai ştiu ce zicea),
şi eu zic (ce oare i-am zis?) , şi afară zăpada cădea şi cădea, şi rufele
pe sârmă ţepene
pline de puf de zăpadă …
Alaltăieri : am scris un poem idiot, dar în el
era ceva bun : departe în nord
în Rusia, se arcuiau sub nămeţi fluviile Ienisei şi Lena
prin păduri umblau ocnaşi fugari
într-o izbă un tânăr pletos
mânca blinele, şi în obloane izbea crivăţul, era dimineaţă
dar tânărul stătea la lumânare, şi vântul şuierând prin crăpăturile izbei
agita flacăra lumânării, pe când tânărul scria cu pana de gâscă :
“Oh, Nastia,
iubită Nastia, dacă ai şti … ” Şi lemnele sparte troznind în sobă
şi faţa tânărului încinsă …
Răsalaltăieri : am fost la şedinţa de consiliu
şi-n timpul şedinţei, pe când se discuta
situaţia revistelor, eu visam
să mai scriu o dată o carte esenţială, să mai stau o dată cu maşina de scris
în braţe, cu Erika mea
să mă mai înjure bătrânii şi puştii, iar cititoarele anonime
profesoare modeste, doctori, pensionari, elevi de liceu
să mă citească sub plapumă, la căldura aerotermei
căscând, ridicând o clipă ochii de pe pagina luminată
ca să privească pe geam lumina mare a zăpezii …
Ce dezamăgiţi vor fi de cartea asta,
cartea asta fără poze
cartea asta …)

Dar mi se rupe.
Azi nimeni nu mă fute la cap.
Apartamentul e-al meu.
Liniştea e a mea.
Deschid geamul şi iau în pumn
zăpadă albă, afânată.
Jos maşinile parcate-s înzăpezite,
lăzile de gunoi înzăpezite,
bătătorul înzăpezit.

De ce-mi dai tu dimineţi fericite? Prin ce le merit?
Sunt înfofolit şi mi-e cald în februarie troienit – şi sunt singur,
singur în tot Bucureştiul, poate afară de cei
care îngheaţă prin staţii … sau singur …
şi zăpada cade
şi aragazul arde cu flacără mică, şi sunt liber
şi februarie, februarie, februarie
februarie, februarie … dimineţi fericite, Doamne, când eu,
un egomaniac, bat la maşină
şi mă simt atât, atât de –

BONUS (pentru cititorul care a parcurs acest poem până la capăt):

când ninge, când ninge
ninge, ninge, ninge, ninge
şi ninge, ninge, ninge, n
inge, ninge, ninge, când nin
ge, ni
nge şi ninge, şi ninge ş
i ninge şi ninge, ninge, ninge, ninge şi
ninge, când ninge, ninge, ning
e, ninge şi ninge şi
ninge şi
ninge şi
ninge şi

Sursă foto thumb