Marius-Iulian Stancu a publicat, la Casa de Editură Max Blecher, în colecția Plantații, volumul de poezie Pe tine te cântă menajerele. T.S. Khasis scrie despre acest volum: „Știți acele filme în care o civilizație extraterestră își trimite pe Pământ cel mai strălucitor exemplar? Așa, din pură curiozitate intergalactică. Poate că e vecinul tău cu ochi albaștri, poate că e fosta nevastă căreia mai ai să-i spui vreo două, poate că e gloria la care visezi iarnă de iarnă… Urmează un șir de mesaje criptate despre dragoste, confuzie, nebunie, comunicare și tot ceea ce mai fuck pământenii în 2017. Forme delicate de anarhie. Te-ai aștepta la puțină intransigență critică, la evaluări severe sau la aripioare de cânepă. Nu, nici vorbă de așa ceva, aceste texte livrează cantități poetice concise, exacte și oneste, în care sunt trasate limitele unei lumi aflate-n declin — nicio mutare în plus. Și culmea e că în lumea asta dementă totul tinde să fie drept și țeapăn și fiecare vrea să facă un pas pe Lună, măcar un selfie lunar. Eu prefer un selfie cu Marius-Iulian Stancu, să mă țină minte cei care vor citi această carte. Altă lume, alte posibilități”.
se poate vorbi de anotimpuri ale gesturilor? ce climă ai alege pentru ele?
cred că până la urmă clima temperată nu ne-a fost de prea mare folos, nouă, românilor, nici în politică și nici în dragoste. poate că sub imperiul unei clime cu un soare simțit prea aproape sau mai îndepărtat am fi devenit și noi dacă nu eroici, cel puțin mai lucizi. primăvară, vară, toamnă, iarnă și primăvară din nou [vezi filmul lui kim ki-duk] predispune la meditație și ctitorire de mănăstiri; dar poate că treaba asta le folosește asiaticilor în vreun fel, pentru că noi, după o mie de ani de subistorie [da, cioran], cu siguranță că nu ne-am înțelepțit. într-un astfel de climat, bărbatul român nu s-a putut face vrednic de iubit niciodată, acesta cunoscând doar elanul etilic și forța animalică [„îi bun de prăsilă”, cum se zice pe la noi]. când ești încă guvernat din punct de vedere politic de cetățeni care trăiesc fantezia unui popor format prin împreunarea femeilor dace cu militarii coloniști romani, orizontul devenirii tale naționale nu poate fi decât acela al turismului sexual sau, cum spune houellebecq, un loc redus la „un șir de tarife și fericiri posibile”. mai cred că pentru a se alege ceva de noi, ca popor, trebuie să ne facem insuportabili. așa că mai bine un climat polar, subarctic măcar.
dacă ți-ai imagina cele mai feminine sau masculine gesturi poetice, care ar fi ele? ce limbaj ai folosi?
în 1925, la puțin timp după ce este eliberat din închisoare, hitler își manifestă dorința ca heinrich hoffmann să îl fotografieze în timp ce își exersează gesturile menite a-i întruchipa λόγος-ul. iată un bărbat care vrea să cucerească, un estet, adică un agent al morții [vorba lui roland barthes]. să nu ne facem iluzii, „a trăi poetic” [kierkegaard] nu are nicio legătură cu eticul. 20 de ani mai târziu, lee miller se va lăsa fotografiată în cada din apartamentul lui hitler din münchen, cu spectrum-ul acestuia fotografic la dreapta. întrebată despre sinele ei, lee miller nu se poate gândi decât la trup [otto weininger]. dacă lacan are dreptate, și cogito-ul își capătă certitudinea prin enunțare, prefer tuturor tipurilor de limbaj solilocviul.
care este zona ta de confort? e vreo relație între perioadele de confort și productivitatea literară?
faptul că simt din ce în ce mai rar nevoia de a mă exprima la modul literar + drumul de la muncă spre casă, ieșit din tura de noapte, cu gândul la cele 3-4 ore de somn care mă așteaptă. dar psihologii la modă de astăzi zic că trebuie să facem tot ce ne stă în putință să părăsim această zonă care ar sta în calea dezvoltării potențialului nostru [lol], așa că poate interviul acesta va avea și un efect terapeutic. în altă ordine de idei, mă simt la fel de productiv ca o uzină cubaneză.
care sunt gesturile de care te-ai lipsi? imaginează-te fără ele.
clipitul. cine știe câte se pierd în această pars minuta secunda?
ai vreun ritual al comunicării?
expectativa. dar cum de cele mai multe ori nu mă bagă nimeni în seamă, mă văd pus în fericita situație de a fi scutit de acest ritual fără sens [cum bine m-am exprimat în ultima mea carte].
„cine crede în puterea literaturii nu mai scrie literatură”.
cine nu înțelege caracterul de ἀγωνία al liricii contemporane trebuie doar să își mute privirea pe secțiunile dedicate criticii de întâmpinare. luptele care se dau aici, al căror singur scop este cununa nestricăcioasă a înțelegerii, paradoxal, nu în înțelegere își află izbăvirea, ci în lupta în sine [care seamănă mai mult cu o operațiune de salvare] prin care adevărul iese la suprafață și inima se poate liniști, iar noi putem mărturisi: poezia a murit. cum se întâmplă mai mereu, liricul scapă cumva repudierii totale [simpla încercare de a-l exorciza este un argument în favoarea influenței lui fantomatice], cărți încadrate în colecții de poezie încă mai apar. cum ar zice derrida, discursul dominant încă este dezarticulat [când te aștepți mai puțin] de formele unei obsesii [iar interminabilele cântări de dragoste sunt simptome pentru nevroza eroticii contemporane care se bâlbâie în încercarea de a descoperi și un alt fel de limbaj].
Marius-Iulian Stancu (n. 1982) a publicat Întoarcerea în pivniță (Herg Benet, 2011), electric & more (Herg Benet, 2012), pe tine te cântă menajerele (Casa de Editură Max Blecher, 2017). Prezent în antologii de poezie contemporană: Ziua cea mai lungă (2011), Cele mai frumoase poeme din 2011 (2012).
Credit fotografie principală: arhiva autorului
