Odată cu romanul Quimera, Paul Țanicui se dovedește a fi unul dintre cei mai fermecători și poznași inventatori de lumi și de stări din literatura română. Făptură atipică, scriitorul a trăit intens fel și fel de experiențe existențiale – printre altele, a vândut cârnați italienești, a săpat fântâni în fosta Iugoslavie, a făcut publicitate, a scris scenarii, a lucrat în televiziune, a fost producător al proiectului muzical Shukar Collective.
E firesc ca și Quimera să fie o carte atipică, și, dacă ar fi să mă gândesc la ceva asemănător din literatura română, în minte îmi vine doar Manualul întâmplărilor al lui Ștefan Agopian, similitudinile fiind totuși restrânse. Pe coperta patru, Andrei Codrescu evidenția, pe bună dreptate, asemănari cu Marquez, romanul oferindu-i cititorului mister și fascinație. În primul rând, aș zice eu, fascinație a poveștii în sine, a poveștilor bune care nasc alte povești.
În ultima parte a romanului, apare o scenă care ar putea fi cea mai nimerită descriere a acestui universului ficțional:
„Mauro își reîmprospătase orizontul cu noi întâmplări și asta îi adusese ceea ce Juan numea malinconia maiale.
– Înseamnă melancolia porcului, Leone… Așa, un soi de, cum să zic… aiureală…”.
Începutul romanului poate crea iluzia unei povești „normale”. Mauro își vede mama plecând de acasă cu amantul și pe tatăl său murind, sub ochii lui, strivit de Bondar, mașina pe care o construise cu pasiune. Viața sa, însă, nu se va înscrie pe o traiectorie previzibilă, iar cititorul simte că povestea se transformă în altceva, desigur mult mai înalt și mult mai frumos, când află că Mauro devine cutie muzicală de pe urma căreia patronii de cârciumi fac bani, atrăgând clienții care îi comandă lui Mauro melodiile favorite. Abandonat, băiatul va trăi într-o mănăstire și de acolo ajunge să vânture lumea, să vadă cum e ea cu adevărat, într-un vălmășag de real și de vis, de istorie și de utopie, de grotesc și de sublim, de moarte și de viață, de sacru și drăcesc.
Recurgând la strategii inocent-ludice, Paul Țanicui înscrie poveștile lui Mauro într-un tărâm al fanteziei. Mauro vântură lumea, fiind la cheremul întâmplărilor și al oamenilor, nu are un scop precis, e doar căpitanul vasului Quimera, parte din convoiul de corăbii al lui Columb, denumirea fiind legată și de circul lui Quim, unde până și rugina se preface în aur, călătoria fiind, de fapt, o rătăcire în căutarea propriei identități, așa cum sugerează și mottoul din Federico García Lorca: „Copilul își caută vocea. […]/ Își caută vocea copilul./ Nu vreau să spun cuvinte; dar îi voi face un inel/ să-mi poarte tăcerea/ pe degetul mic”. Personaj fără însușiri, prin Mauro se văd mai ales ceilalți. E absolut unic în lume, așa zice reclama scrisă pe firma localului unde e tranformat în cutie muzicală.
Memoria fantezistă a autorului rupe bucăți din realitatea istorică, o amestecă cu felurite lumi livreşti și îi adaugă un consistent coeficient de fantezie pură. Astfel, se ajunge la spectaculosul ineditului deseori şocant în care se trezește Mauro sau prietenii săi. Rafinament stilistic al cadrelor dinamice ori statice privilegiază o lume a privirii, a vizualului, imaginile liric-senzuale sau rafinat-erotice care umplu întâmplări uneori neisprăvite, având o puternică forță de sugestie.
Și aceaste lumi exotice ale romanului nu puteau fi însuflețite decât cu personaje pitorești: Caterina – de treizeci de ani spală țoalele altora, cu părul mirosind a untură, a înălbitori și a cenușă. Îi spală și pe tinerii din mănăstire. Părintele Gall face contrabandă cu cafea, opium și lichioruri fine și sfârșește cu inima scoasă și așezată într-un cufăr cu bani. Călugărul Monk e un mistic, adună ierburi de leac și deține sticluța speranței, paradisul.
Una dintre cele mai frumoase scene din roman este legată de cuvintele de orez, a căror simbolistică devine recurentă. Scena îl înfățișează pe tatăl ce-și învață copilul să vadă concretețea cuvintelor: „El nu înțelegea cum pot fi urmărite cuvintele când ele vin pe gură. Tatăl lui i-a arătat cum: dintr-o pungă de orez a luat un pumn de boabe, le-a vărsat pe o coală de hârtie și l-a pus să le deseneze conturul. Asta a făcut. Le-a încercuit cu creionul și i-a plăcut. După ce a terminat, tatăl lui a mai vărsat un pumn, și încă unul, până a scris toate boabele din pungă”. În timpul călătoriilor sale, menite să-i asigure găsirea identității, Mauro se va întreba: „Azi vina mea de-a fi diferit e mai grea ca ieri, când ieri a fost mai grea ca nicioadată. Ce să înțeleg când eu nu știu decât cuvinte din orez? Cum se cheamă această limbă doar pentru gustul meu făcută? Și ce aș putea face cu ea? […] Ce ierburi de leac să iau, în cutele cărei vieți să mă ascund? În circul cui?”.
Carte de atmosferă, Quimera e un roman cu timp și spații deopotrivă fantasmagorice și verosimile, în care se strecoară făpturi răsărite din neant, privilegiată fiind voluptatea poveștii, a stărilor de spirit, a imprevizibilului, a salturilor. Vremurile, oamenii, locurile sunt culese aparent la întâmplare, dar se leagă discret prin stările provocate. Cârciumă, vapor, bordel, mănăstire, Spania, America, o insulă exotică, palatul unui rege, circ, vraci, marinari, traficanți, preoți, indieni – toate alunecă înspre toate, legându-se cu fire stranii, imperceptibile.
„Mauro dragă, soarta nu ne e scrisă în frunte, ci sub tălpile cu care pășim. În ce așternem sub ele”.
„Mi-am legat inima de piept, privirea de fereastră, gândurile de cap, cuvintele de hârtie, visele de noapte, tristețea într-un degetar, ca să-ți cânt. Am mai legat ce spun de limba mea, casa de cărămidă și cărămida de pământ, un munte de sare cu golul de plin, ca să-ți cânt. Și-am văzut și această carte cu paginile lipite de ochii tăi de taină. Sunt așa de mândru, c-aș putea s-o leg și pe ea de pielea mea. Ca să-ți cânt”.
Paul Țanicui, Quimera, Editura Humanitas, 2015
Cumpără cartea din librăria online Cărturești! Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.
