Tag: vis

Paul Țanicui, „Quimera” – melancolia porcului

Odată cu romanul Quimera, Paul Țanicui se dovedește a fi unul dintre cei mai fermecători și poznași inventatori de lumi și de stări din literatura română. Făptură atipică, scriitorul a trăit intens fel și fel de experiențe existențiale - printre altele, a vândut cârnați italienești, a săpat fântâni în fosta Iugoslavie, a făcut publicitate, a scris scenarii, a lucrat în televiziune, a fost producător al proiectului muzical Shukar Collective. Citeşte tot articolul


Iulian Ciocan, „Dama de cupă” – „Republica Moldova era un soi de basm!”

Îmi face o plăcere aparte să citesc proză în care mustesc umorul inteligent și ironia fină. Ele se strecoară năstrușnic dincolo de inerțiile existențiale și surprind prin subtilitate și imprevizibil. Ștefan Agopian, Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Cristian Teodorescu, Bogdan Munteanu, Paul Țanicui, Ciprian Măceșaru sau Iulian Ciocan sunt câțiva dintre scriitorii zilelor noastre care mizează pe puterea subtilă a comicului de a mijloci între realitate și artă, de a sparge automatismele vieții în care ne trezim imun-instalați, de a străpunge „rigiditatea inertă a hainei”, cum zicea Bergson în eseurile sale despre râs. Citeşte tot articolul


Cum l-a convins jurnalistul John Freeman pe Jung să scrie ultima sa carte, „Omul și simbolurile sale”, deși inițial acesta a refuzat acest demers

Fiecare carte ascunde în paginile ei cel puțin o poveste. Dar foarte puține au, dincolo de copertele sale, una dintre cele mai neobișnuite, profunde și complexe povești, așa cum este cea mai recentă lansare a Editurii Trei, „Omul și simbolurile sale”, singura carte scrisă și dedicată de Carl Gustav Jung publicului larg. Apărută, nu întâmplător, în colecția „Misterele inconștientului colectiv”, ea spune în primul rând o poveste despre împrejurări fericite, despre legături între oameni și întâlniri deloc întâmplătoare și, nu în ultimul rând, despre o încununare a unei opere esențiale în domeniul psihologiei și psihanalizei. Citeşte tot articolul


Octavian Perpelea: „când trec pe roşu, mă uit şi-n stânga şi-n dreapta” (interviu)

Octavian Perpelea a văzut razele solare sau ale Lunii pe 22 iunie 1977, la București. Pînă cînd a absolvit cu glorie Facultatea de Științe Politice a Universității din București nu se știe nimic despre el. Scrie poezii. Anul trecut a debutat cu un volum de versuri la editura frACTalia. Volumul se intitulează cu dricul pe contrasens. Tot în 2015 a făcut o călătorie inițiatică la Lisabona. Iată poezia care încheie cartea lui Octavian Perpelea, Perpelea visează: Perpelea doarme / & suspină / mângâie ușor perna / din pene de găină / Perpelea are un coșmar / & i se face / pielea de găină / într-o ogradă / departe / & puii suspină. Citeşte tot articolul

Realitatea fantastică a căutării de sine – despre „Insula la amiază” de Julio Cortázar

Insula la amiază, una dintre povestirile lui Cortázar reunite în volumul Toate focurile, focul, este paradigmatică pentru ambiguitatea semnificației (în special a finalurilor) prin care scriitorul argentinian își aruncă cititorul în arena sfâșierilor hamletiene ori de câte ori se pune problema interpretării. Imaginația și logica sunt poftite să intre într-un altfel de joc. Citeşte tot articolul

Ivan Repila Baiatul care a furat calul

Băiatul care a furat calul lui Attila, de Iván Repila – o călătorie spre adâncul pământului

Există cărţi pe care ai impresia că le poţi descifra numai printr-un fel de magie, una care te ajută să pătrunzi dincolo de rânduri, să intri până în mijlocul unor păduri întunecate spre care nu te-ai încumeta dacă te-ai afla de unul singur în faţa lor în viaţa reală. Dar graniţele dintre ceea ce este şi ceea ce ar putea să fie chiar în jurul tău se străbat foarte uşor cu astfel de cărţi care merită oricând o recenzie, așa cum este cea a lui Iván Repila.  Citeşte tot articolul

La un secol după împlinirea viselor lui Einstein

Pentru conştiinţa greacă veche, visele aparţin periferiilor spaţio-temporale, fiind aşezate mai degrabă dincolo de spaţiu şi timp, în jurul acestora, după cum Okeanos e (b)râul ce strânge singura lume posibilă. Mai târziu, în secolul II, Artemidor din Efes ne-a sistematizat primul o viziune tipică, pentru care visele puteau fi mai ales premonitorii, cu alte cuvinte oniromanţia. După 1700 de ani, cât visul a fost cenzurat fără milă de cenzura teologică şi raţională, sau dimpotrivă, revalorizat în baroc, apoi romantism ori decadentism, pentru Sigmund Freud, visele s-au dovedit a fi nişte profeţii despre trecut. Ele (pro)vin de acolo, din acea zonă ceţoasă, demascând mai mereu o traumă infantilă. La fel, într-o genială conferinţă din 1901, Henri Bergson declara că visul nu e nimic altceva decât o înviere a trecutului. Citeşte tot articolul

Cea mai bună dintre lumile posibile, despre „Sfâșierea cerului”, de Ursula K. Le Guin

„Ca să lași înțelegerea să se oprească

la ceea ce nu poate fi înțeles este o mare realizare.

Cei care nu pot s-o facă vor fi distruși în

sfâșierea cerului.”

(Chuang Tse: XXIII)

  Pornind de la obsesia oamenilor pentru controlarea și transformarea mediului înconjurător (fără a ține cont de dezvoltarea organică a acestuia) și de la unul dintre cele mai mari mistere ale lumii vii, creierul uman (mai ales a părții sale inconștiente, manifestate sub forma visului, cea pe care o stăpânim și o cunoaștem cel mai puțin), romanul Ursulei K. Le Guin aduce în discuție întrebări fundamentale privind condiția umană: Care este natura visului? Cum funcționează creierul uman? Poate fi îmbunătățită natura umană? Vom deveni oameni mai buni dacă vom putea fi programați să renunțăm la egoism, agresivitate, dorință de putere? Cât de multe îți este permis să faci în numele binelui? Citeşte tot articolul

Coperta cărții "Visele copiilor"

Visele copiilor sau un alt fel de a vedea lumea

Am niște aripi mari cu care zbor deasupra unui peisaj atipic: jumătate apocaliptic, jumătate edenic. Sunt deasupra tuturor și simt deopotrivă încântare și teamă. Cam atât îmi amintesc dintr-un vis pe care l-am avut în copilărie; vis a cărui firavă descriere ar putea sta, cred, alături de celelalte vise descrise în cartea Visele copiilor. Înțelegerea celor mai importante vise și coșmaruri din copilărie, editată de editura Trei în cadrul colecției Psihologia pentru toți. Scrisă de doi americani, Kelly Bulkeley – autorul mai multor cărți despre vis, religie, psihologie - și Patricia M. Bulkley – specializată în consiliere pastorală și psihologia familiei -, cartea e structurată cam în genul celor semnate de psihologul și filozoful elvețian Jean Piaget (ex: “Reprezentarea lumii la copii”), adică: cu studii de caz realizate pe un anumit număr de copii și comentarea acestora, teorii formulate în jurul subiectelor abordate, plus anexe. Visele copiilor pare însă o broșurică de psihologia viselor pe lângă volumul lui Piaget mai sus amintit, dacă ne gândim la numărul de pagini, însă asta nu dezamăgește cu nimic având în vedere că se vrea (și chiar este) o carte accesibilă tuturor, nu doar celor inițiați într-ale psihologiei. Citeşte tot articolul

Poirot-ul din vis

De obicei îmi amintesc multe din ceea ce visez peste noapte. Ceea ce-mi provoacă de altfel multă neliniște în timpul zilei. Pe de-o parte, pentru că aproape toate frânturile de vise sunt tulburătoare; mereu se întămplă ceva în ele care mă dă peste cap. Fie că sunt eu protagonistul visului, fie că e altcineva, nu contează, eu sunt în miezul acțiunilor, iau parte la urmăriri în forță, în jurul meu explodează lumea, oameni care îmi vor răul mă pândesc la fiecare pas, salvez de la moarte personaje bizare sau sunt salvată. (De cele mai multe ori în visele mele e noapte sau plouă). Pe de altă parte, neliniștea mea e sporită și de faptul că nu-mi amintesc continuarea acestor vise; e de fapt mai mult frustrarea că ceva a rămas nedescoperit, neexplicat. Citeşte tot articolul

O călătorie fantastică pe urmele unui vis

Atracţia mea faţă de cărţile pentru copii are mare legătură, aşa cum am mai spus-o, cu ilustraţiile deosebit de frumoase care îşi găsesc atât de bine locul în poveste şi-i conferă mai multă savoare şi strălucire. Dar nu acesta este singurul motiv, există şi plăcerea de a descoperi poveşti tare simpatice, personaje delicioase şi aventuri pe măsură. Cred că este vorba şi de încercarea adultului de a se conecta cu copilul interior, un fel de a mă reîntoarce în lumea aceea magică a copilăriei, în care totul părea posibil, fantasticul şi absurdul fiind considerate cât se poate de fireşti.

A Menina e o Vestido de Sonhos  este o astfel de carte, care îmbină frumuseţea ilustraţiilor cu un fir narativ interesant. Citeşte tot articolul