Insula la amiază, una dintre povestirile lui Cortázar reunite în volumul Toate focurile, focul, este paradigmatică pentru ambiguitatea semnificației (în special a finalurilor) prin care scriitorul argentinian își aruncă cititorul în arena sfâșierilor hamletiene ori de câte ori se pune problema interpretării. Imaginația și logica sunt poftite să intre într-un altfel de joc.

Marini este steward într-un avion de lux care face curse Roma-Teheran. Luni, joi, sâmbătă și duminică, de două ori pe lună, uită tot ce era rutina asfixiantă a vieții sale. Adică de fiecare dată când, la amiază, în timpul zborului de dus, privirea i se lipește de insula Xiros, o insulă mică și pustie din Marea Egee, neinclusă în circuitul turistic, o insulă vizibilă doar câteva minute de la hubloul din coada avionului.

Inițial, insula este o pată negră ce se profilează obsedant între albastrul zării și verdele mării, printre care se duce și se-ntoarce avionul – o altă lume închisă, așa cum se pare că îi este și viața pe care o trăiește: „puțin absent, un pic amabil și cordial, ca și cum voia să facă mereu altceva”. Marini este un om singur, rătăcit printre oameni de care nu se poate atașa cu adevărat și care se caută pe sine, sperând să se salveze printr-o însingurare și mai mare. Insula, prin izolarea pe care o promite, devine și o posibilitate de a începe de la zero, de a se reinventa.

Devine în ochii piloților „nebunul cu insula”. Nu doar visul, dar și realitatea pare ireală: „să zbori de trei ori pe săptămână la amiază deasupra insulei Xiros era tot atât de ireal ca și cum ai visa de trei ori pe săptămână că zbori la amiază deasupra insulei Xiros. De sus, totul părea ireal și fals; totul, în afară poate de dorința de a repeta zborul, de a-și consulta ceasul de mână înainte de amiază”. Altfel spus, nu pare mai reală o insulă văzută din avion decât o insulă visată. Și nici invers. Aici este punctul în care începe jocul lui Cortázar cu realitatea și fantasticul, un joc ce va continua în mintea cititorului mult timp după lectură.

Niciunul dintre cunoscuți nu pare interesat de această insulă despre care el vorbește și caută cât mai multe informații. Rămâne singur în pasiunea sau în obsesia sa. Mirajul pare atins, căci va ajunge pe insulă cu o șalupă ce aduna caracatițele, convins fiind că a rămâne acolo este singura posibilitate de a găsi liniștea: „Prefera să fie singur și să se întindă pe nisip; insula îl invada și îi dădea atâta bucurie lăuntrică, încât nu mai era capabil să gândească sau să aleagă […] acceptă totul într-un moment de împăcare cu sine care avea să se prelungească și în viitor. Știu din clipa aceea că nu va mai pleca de pe insulă”. Pe insulă găsește doar douăzeci de locuitori, caracatițe, pescuit și cinci case. În această „grădină vrăjită”, se străduiește să-l omoare pe vechiul om din el, sperând că va trăi simplu, pescuind și socializând minimal cu cei câțiva locuitori de pe insulă. Ipostaza adamică pare reală, realizată.

Iluzia și senzația salvării printr-o spărtură în realitate sunt intacte până în momentul în care avionul său se prăbușește în apa mării, la câteva sute de metri de el. Singurul supraviețuitor pe care încearcă să-l salveze moare, în timp ce Marini se gândește că respirația artificială nu e de niciun folos. Naratorul conchide: „Klaios se uită spre mare, căutând vreun alt supraviețuitor. Dar, ca întotdeauna, erau singuri pe insulă, iar cadavrul cu ochii deschiși era singurul lucru nou între ei și mare”. Pe plaja se află deci doar locuitorii insulei și cadavrul unui străin…

Ambigitatea finalului este colosală și te obligă să dai paginile înapoi, să recontextualizezi, să cauți indicii ale întreruperii axei „normalului” redat cu aer cât se poate de realist. Neliniștea și nelămurirea transmise cititorului sunt difuze. Straniul e bine camuflat în real. Dacă acceptăm logica de suprafață a textului, e greu de crezut că prăbușirea avionului îi mai lasă bărbatului vie speranța regăsirii prin însingurare. Fantasma atingerii realității mitice se spulberă ca prin minune. Odată cu avionul prăbușit, cade și Marini din iluzia sa. De fapt, iese din realitatea creată de imaginația lui, căci să vezi de fiecare dată, exact în momentul luminii orbitoare a zenitului, o insulă (chiar detalii de pe ea, cum ar fi plasele de prins pește) nu mai ține de ordinea realului. Obsesia lui este urmată de halucinație, naufragiatul ce moare pe insulă nu poate fi decât Marini, cel care își trăiește doar în mintea sa realitatea râvnită, în chiar răstimpul prăbușirii avionului.

Carlos Fuentes remarca: „la Cortazar realitatea este mitică. Ea există și în cealaltă față a lucrurilor, dincolo de simțuri, invizibilă doar pentru că n-am știut să întindem mâna la timp pentru a atinge prezența pe care această existență o presupune”. Fantasticul cotidian își încheagă un firesc al său și în Insula la amiază. Desprinzându-ne de scenariul aparent realist, putem specula și pe marginea posibilității unei duble realități, a unei duble identități. Ca și în alte scrieri ale lui Cortázar, personajul ar putea exista atât la bordul avionul, cât și pe insula aproape pustie. Atât în realitate, cât și în vis, fără a se ști care dimenisune e mai reală. Deși reală, realitatea se dovedește fabuloasă, iar plăsmuirile au consistența realului.

Julio Cortázar, Toate focurile, focul, traduce din limba spaniolă de Luminița Voina-Răuț, Editura Art, 2015

4 comentarii
  1. Avatarviorica

    este, adevrat, autorul care inverseaza realul cu …irealul si invers. si volumul ac esta cred ca este mai buclucas intre alte proze scurte (destule). este mai postmodern. dar tot cu proze in caree finalul, da, te face sa te intorci la o noua lectura. dar si la a doua iese la fel.

    Reply
  2. Avataradriana barna

    E publicata “Libro de Manuel”in traducere ? Il iubesc pe Cortazar ca pe cineva din familia mea…
    Incitanta cronichetta, critica de intampinare e greu de facut fara compromisuri encomiastice si fara scufundari in groapa Marianelor…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *