Indicând încă din prefaţă că această carte nu se doreşte a fi un dicţionar, ci o carte accesibilă publicului larg şi cât se poate de cuprinzătoare, fără însă a avea pretenţia de a epuiza toate aspectele domeniului teatral, Paul Alain şi Jen Harvie au structurat Ghidul Routledge de teatru şi performance (Nemira, 2012) pe trei niveluri: „Oameni”, „Evenimente” şi „Concepte şi practici”, metoda folosită fiind cea de a stabili un liant între teorie şi practică, între studiile teatrale şi cele performative.
În etapa dedicată personalităţilor, autorii oferă informaţii esenţiale despre creaţia lor, cu ce idei noi au venit şi cum au influenţat peisajul teatral. La „Concepte” în special, mi s-a părut bine-venită bibliografia de la finalul fiecărei noţiuni analizate, pentru o îndrumare ulterioară şi aprofundată. La categoria evenimente, cei doi autori includ nu numai festivaluri sau spectacole care au marcat evoluţia teatrului, ci şi scrierea unor piese-emblemă, cum ar fi Aşteptându-l pe Godot sau Mutter Courage.
Poate cea mai atractivă parte a cărţii, cea de concepte, începe, evident, de la actorie. O primă problemă care apare atunci când vorbim despre ce ar trebui să transmită actorul este cea a emoţiei. Mult timp, se presupunea că actorul trebuie să empatizeze cu personajul, ceea ce ducea la naturalism, dar, pe parcursul secolului XX, diverse metode teatrale, precum cea a lui Stanislavski, au început să pună accentul pe înţelegerea identităţii „ca întreg”, iar „actoria postmodernă este adesea înţeleasă în sens mai larg ca performance/performare”.
Un alt concept important pe care îl analizează autorii este cel de artă corporală. Folosirea propriului corp ca obiect artistic a început să devină o metodă practică intens după anii ’50, iar prin anii ’70, feminismul a avut un impact masiv asupra performance-urilor care îşi propuneau să reducă „distanţa dintre artist şi opera de artă, subiect şi obiect, proces şi produs”.
Cred că orice iubitor de teatru ar trebui să cunoască măcar minimal câteva nume care au marcat evoluţia teatrului şi a căror influenţă se resimte şi astăzi, în montările regizorilor contemporani. Una dintre cele mai importante figuri ale teatrului (european) la sfârşit de secol XIX, început de secol XX este Constantin Stanislavski, cel care a înfiinţat, în 1897, Teatrul de Artă din Moscova. Peisajul în care apărea Stanislavski era dominat de drama romantică, în care actorul nu trăia o emoţie, ci o transpunea emfatic. Metoda lui Stanislavki îi cerea actorului o adâncire în subconştient, prin aşa-numita memorie emoţională, pentru a reuşi să simtă emoţii similare cu ale personajului întruchipat. De asemenea, actorul trebuie să aibă un bun control fizic, să poată să stăpânească anumite exerciţii fizice.
Nu putem vorbi despre Stanislavski fără să amintim şi de Jerzy Grotowski, Eugenio Barba şi chiar de Vsevolod Meyerhold, unul dintre contestatarii lui Stanislavski, deşi desprins iniţial tot din şcoala sa. Grotowski este cunoscut pentru stilul minimalist de a-şi concepe spectacolele, pe care le dorea epurate de orice element care nu se încadra unui strict necesar.
Metoda sa presupune o apropiere sinceră şi chiar vulnerabilă a actorului către public, care, la rândul său, trebuie să răspundă cu aceeaşi monedă (cu toate că Jerzy Grotowski şi-a dat seama de dificultăţile acestui stil), vizând, de fapt, eliminarea graniţelor dintre spaţiul actorului şi cel al spectatorului. Grotowski, care în 1992 s-a mutat în SUA, a experimentat şi lucrul în spaţii neconvenţionale, în afara cadrului instituţionalizat, vizând o explorare mai profundă a tehnicilor teatrale ce aveau în centru cântece şi gesturi ritualice antice, precum şi o serie de „practici performative din jurul lumii”.
Eugenio Barba a fost unul dintre continuatorii săi, fiindu-i iniţial asistent de regie şi apoi înfiinţându-şi propria companie de teatru (Odin Teatret, în 1964, Oslo, cu actori care fuseseră respinşi de alte insituţii teatrale). Cu spectacolele sale, Barba a participat la numeroase festivaluri din lume şi în spaţii variate, cum ar fi în sate ale indienilor Yanomami, pentru el fiind foarte importantă experienţa culturală împărtăşită. Foarte interesant, într-un sat italian, spectatorii nu au trebuit să plătească bilet, ci să aducă o carte, pentru a sprijini înfiinţarea unei biblioteci locale.
(Ne-am întâlnit şi noi, anul trecut, cu Eugenio Barba, prezent la Festivalul de Teatru de la Sibiu. Puteţi citi aici dialogul cu el.)
Meyerhold a pornit din sfera naturalismului lui Stanislavski, detaşându-se apoi de ea considerând-o prea elitistă. Viziunea sa este cea a unui teatru popular, în care actorii sunt mai degrabă menestreli şi jongleuri. Pe de altă parte, Mayerhold a dezvoltat şi stilul grotescului, îmbinând tragicul şi comicul, înaltul şi vulgarul. Ironia face ca, deşi un susţinător fervent al comunismului, Meyerhold să fie considerat anticomunist şi să fie condamnat la moarte.
Nu trebuie să te pregăteşti pentru admitere la UNATC ca să citeşti această carte. Cred că fiecare dintre noi se mai duce măcar din când în când la teatru, aşa că este o lectură adresată tuturor celor care nu vor să rămână indiferenţi faţă de fenomenul teatral care nu înseamnă doar momentul prezent, al performării, ci o întreagă istorie.
Paul Alain, Jen Harvie, Ghidul Routledge de teatru şi performance, traducere de Cristina Modreanu, Ilinca Tamara Todoruţ, Editura Nemira, 2012
Cartea poate fi comandată de pe Cărturești.ro. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere. Transportul este gratuit toată luna septembrie.
