Cu pași grăbiți, făcând slalom printre jandarmii de la Universitate, mă îndreptam aseară spre Cărturești Verona pentru a lua parte la cea de-a doua ediție a proiectului ”Dialoguri cu scriitori români” (despre care v-am povestit aici și aici). Aceasta a avut loc în Grădina Verona, într-o atmosferă relaxată, iar discuțiile s-au purtat lângă sobițele instalate pe stâlpii de lemn, cu un public de aproximativ 30 de persoane, pe un ton informal. Invitatul a fost poetul, prozatorul, traducătorul, directorul de editură, organizatorul Festivalului de Poezie de la Bistrița, și, mai nou, scenaristul Marin Mălaicu-Hondrariiar cea care l-a luat la întrebări a fost Nadine Vlădescu.

M-a bucurat tare mult participarea la această întâlnire nu numai pentru că invitatul este un povestitor desăvârșit, cu mult umor, iar moderatoarea s-a pregătit cu fel și fel de întrebări, de la cele mai serioase până la cele mai jucăușe, ci și pentru că este una dintre primele dăți când am simțit că avem un public care gustă acest tip de evenimente, care este cititor de literatură română contemporană și este încântat să cunoască scriitorii acestei literaturi. Ceea ce este fain și nu poate decât să-mi dea speranțe că lucrurile încep să se miște într-o direcție bună în această ”mică” piață de carte.

S-au vorbit câte și mai câte, de la cariera de traducător a lui Marin Mălaicu-Hondrari – care a tradus în special din literatura spaniolă și sud-americană, autori precum Mario Vargas Llosa, Julio Cortázar, Roberto Bolańo, Nicanor Parra -, până la cea de poet – scriitorul se consideră mai mult poet decât prozator -, de la cărți citite până la cărți scrise, de la lucruri ”serioase” până la jocuri din copilărie, despre călătorii ș.a.m.d. Cărțile și viața lui Marin Mălaicu-Hondrari au fost puse la bătaie preț de o oră și jumătate, iar publicul cu siguranță a plecat de la Cărturești având o imagine de ansamblu asupra scriitorului în cauză.

photo 5

Vedeta serii a fost cea mai recentă carte semnată de Marin Mălaicu-HondrariLunetistul,
din care am și ascultat câteva fragmente în lectura autorului, episoade care mi s-au părut că aduc un suflu nou, că sunt extrem de haioase, iar frazele fain construite. Inutil să vă spun că de-abia aștept să citesc cartea! De altfel, au fost organizate și două mici concursuri creative în timpul evenimentului, concursuri care aveau ca premiu câte un exemplar din volumul amintit.

Nadine Vlădescu a venit cu temele făcute, nu a avut niciun moment de ezitare în a-i adresa scriitorului și întrebări mai ”grele” sau ”banale” (cum sunt considerate, de exemplu, cele despre ritualurile de scriere, dar ale căror răspunsuri sunt mereu așteptate și savurate de public), fiind o parteneră de dialog extrem de potrivită.

photo 3

Singurul regret pe care l-am avut a fost că nu a fost invitat și publicul să lanseze întrebări autorului, unicul moment când acesta a fost angrenat fiind cel cu concursurile. Este adevărat că s-ar fi riscat astfel și clipe de tăcere (ați observat vreodată cât de frustrat este pentru public aceste momente?).

Altfel, ”Dialoguri cu scriitori români”, ediția a doua, a fost o reușită, luând sfârșit cu o serie de autografe. Vă îndemn să luați și voi parte la acest eveniment care va avea loc lunar la Cărturești Verona, de fiecare dată cu un alt scriitor, bineînțeles :).

photo 1

Pe final, pentru a vă face o idee atât despre ce fel de dialoguri este vorba, precum și despre cât de fain este ”personajul” Marin Mălaicu-Hondrari, am selectat câteva pasaje din discuția de aseară și le-am transcris mai jos. Lectură plăcută! 🙂

O carte în care i-ar plăcea să se plimbe pentru o zi și de ce

Nu o zi, ar fi groaznic, dar câteva ore să fiu personajul, doamna foarte singură pe care a dat-o Adela Greceanu în literatura română, Mireasa cu șosete roșii. A doua parte a cărții este despre o femeie extrem, îngrozitor de singură, care se teme și de lumina care intră pe sub ușă. Pentru mine e fascinant asta și este o performanță de a scrie așa ceva. Dar m-aș plimba câteva ore, o zi n-aș rezista.”

Ritualuri legate de scris

Da, la cinci dimineața mă trezesc, îmi fac exercițiile de ki kong, mă duc la spa, acolo trebuie să fie săruri portocalii. Mă sună maică-mea – dacă nu mă sună ea nu pot să mă apuc de scris -, după care mănânc o pâine prăjită cu usturoi și dacă sunt nori pe cer atunci totul e în regulă și pot să scriu.

Deci niciodată nu o să îndeplinesc condițiile astea. Nu, nu am niciun fel de ritualuri, scriu. Dacă se poate, să fie liniște, dacă nu, nu. Nu toți vecinii sunt liniștiți, așa că îi suport și scriu.

Mi-amintesc că Amos Oz avea o poveste faină despre cum a scris el ”Soțul meu, Michael”. Locuia într-un chibuț și era doar o cameră, fără bucătărie, și o baie. Era acolo împreună cu soția lui și cu cele două fetițe. El fuma și fumează încă. Ziua fuma în cameră, că mai aeriseau, dar noaptea nu putea. Și-atunci se ducea în baie, se așeza pe capacul de la WC și scria și fuma. Acolo a scris tot romanul. Noapte de noapte se ducea în baie și scria.

Ei, asta e: când trebuie să scrii, poți să scrii oriunde, indiferent de condiții. Sigur, preferabil este să ai condiții, nu să scrii pe capacul de la WC.

Poate o să ziceți că exagerez sau că m-am luat după Amos Oz dar, la un moment dat, în Cordoba, scriam într-o baie – dar era una foarte mare, stăteam lungit pe jos și scriam. Făceam asta pentru că încercam să mă trag cât mai departe de cei 30-40 de câini pe care îi avea stăpâna casei, o foarte mare iubitoare de câini – îi aduna de pe stradă, din benzinării, autostradă etc. Și de aceea baia era singurul loc în care aveam liniște cu adevărat, unde câinii nu intrau.”

photo 4

Clubul Trimbulinzilor din Lunetistul

Chiar a existat, deși a avut o existență scurtă – vreo patru ani, între 1986-1990, în Sângeorz-Băi, și era format din șase membri. Eram niște adolescenți cu nevoia de a face ceva deosebit. Așa ne-am făcut un club, exclusivist, și l-am numit după versul lui Nichita Stănescu ”Noi nu vrem să fim geniali/ Noi vrem să fim trimbulinzi!”, care ni se părea perfect. Ne-am făcut niște medalionae din lemn, pe spatele cărora am scris versurile lui Nichita Stănescu. Bineînțeles că toată lumea își bătea joc de noi, ne spuneau trimbolinzi, eram de un ridicol absolut.

Ce-i interesant este că am ajuns destul de repede în vizorul miliției, și-or fi dat seama că ceva nu era în regulă cu noi. La un moment dat, când ieșeam într-o noapte de la discotecă, am văzut un milițian de cealaltă parte a străzii și unul dintre noi, poate chiar eu, a zis ”Un sticlete trece strada”, fără să ne dăm seama ce însemna asta, eram veseli. Ăla s-a oprit, ne-a așteptat, normal că ne-a dus la postul de miliție, s-a uitat la medalioane, s-a apucat să ne întrebe ce note avem la purtare și, la un moment ne-a întrebat dacă știm tricolorul. Un prieten de-al meu a zis că nu, numai rugăciunile. Atunci ne-au dat câteva peste cap.

Cam asta era cu Clubul Trimbulinzilor: ne adunam într-o mansardă, citeam, ascultam muzică, ce se făcea pe atunci. Cel mai mult de pe urma clubului cred că au avut de câștigat părinții noștri, căci printre noi era fiica șefului stațiunii Sângeorz-Băi, alta era fiica măcelarului și tot așa, s-au împrietenit mai bine decât noi și s-au ajutat, au făcut mici schimburi și ne-au lăsat pe noi în pace.

(…) Ca să fii primit în club, trebuia să fii foarte bun la ceva. Și eu am crezut că o să fac mare brânză cu literatura, dar ei aveau deja pe cineva extrem de puternic pe domeniul ăsta, care m-a băgat în buzunar după câteva întrebări. Și-atunci am zis că știu să arunc foarte bine cu cuțitul la țintă, să trag cu arcul și am acasă o baionetă din Primul Război Mondial. Au căzut pe spate. Deși baioneta era din al Doilea Război Mondial, nu din Primul, dar ca să-i impresionez …”.

Marin Mălaicu-Hondrari și Domnica Drumea (care a fost în public, alături de alți scriitori precum Filip Florian) au inventat un decalog foarte haios al cititorului. Redau cinci dintre acestea, care mi s-au părut cele mai inspirate.

Probably the best book in the world. Prietenii știu de ce.

Pentru o viață sănătoasă, cititorii respectă cele trei mese ale zilei: mic dejun la Tiffany, prânzul dezgolit și seara pe deal.

Fast food-ul cititorului: McBook, I’m reading it!

Sevrajul la cititor: să te bucuri de biblia din camera de hotel.

Cine fură cartea altuia, cade singur în ea.”

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Cartea poate fi comandată de pe Cărturești.ro. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere. Transportul este gratuit toată luna septembrie.

Eli Bădică

și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, UB, Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de masterat la SNSPA, Antropologie. În prezent, este redactor colaborator la „Suplimentul de cultură”, „DLITE”, „Revista Arte și Meserii” etc. Printre altele, managerul proiectului „Carte peste carte” al Asociației Paspartu. Editor, coordonează colecția „n'autor”, de literatură română contemporană de la Editura Nemira.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *