Am stat de vorbă cu Marin Mălaicu-Hondrari despre ultimul său roman, Lunetistul, apărut în 2013 la Editura Polirom, votat de redacţia Bookaholic „Cea mai bună carte românească din 2013”. Am discutat despre condiţia actuală de scriitor, despre influenţe literare, despre intuiţie, stil, dar şi despre depăşirea unor inhibiţii în abordarea perspectivei narative. Deşi a experimentat şi domeniul cinematografiei, scriind, alături de Tudor Giurgiu, scenariul după romanul Apropierea, Marin Mălaicu-Hondrari rămâne fidel literaturii, lucrând la un nou roman.

 

În literatura română contemporană, există o tendinţă puternică de a scrie despre comunism şi despre perioada de tranziţie. În cărţile tale, inclusiv în Lunetistul, accentul cade pe alte coordonate – pe atmosferă, pe sugestie, pe metatextual. Consideri că a venit în sfârşit momentul ca şi în literatura română să se vorbească despre altceva decât despre experienţa comunismului?

Am trăit și comunismul (aveam 18 ani la Revoluția din 1989) și perioada de tranziție, îngrozitorii ani 90. Dar și atunci, ca și mai târziu în cărțile mele, accentul cădea pe alte coordonate. Și continuă să cadă. Un accent trebuie să cadă la nesfârșit. Însă nu cred că trebuie să se vorbească despre altceva, ci și despre altceva.

Perioada comunistă mă interesează în măsura în care înseamnă copilăria și adolescența mea. E tot ce vreau să recuperez din acea perioadă. Ceea ce am și făcut în Lunetistul; ficționând, bineînțeles, pentru că un scriitor după ce se apucă de scris nu mai are amintiri, are doar ficțiuni. Așadar, înaintând și mai mult în domeniul presimțirilor, aș spune că ficțiunea înseamnă stil, sau invers, că stilul dă ficțiunea.

Sigur că am și eu povești din perioada comunistă, dar când scriu o carte ultimul lucru care mă interesează e să spun anecdote. Și până la urmă, orice subiect mi se pare prost, dacă e scris prost. Nu există subiect bun scris cu fraze proaste. Niciodată nu voi scrie despre problemele locatarilor, sau despre drumul la piață a unei bătrâne. Nu mă interesează. Asta se poate vedea în toate cărțile mele, fie ele de poezie sau de proză.

Ştiu că unul dintre autorii tăi de suflet este Roberto Bolaño – cum l-ai descoperit şi în ce fel simţi că te-a influenţat?

Pe Roberto Bolaño l-am descoperit prin 2003, în Spania, acolo unde, neavând multe cărți la îndemână, citeam de pe internet. Într-o noapte, am dat peste un fragment din Detectivii sălbatici iar acel fragment a fost suficient ca să-mi dau seama că dădusem peste un autor fabulos.

Pentru mine, Roberto Bolaño stă alături de autorii mei preferați: Beckett, Cortázar, Saul Bellow, Enrique Vila-Matas, Nabokov, Salinger. Roberto Bolaño m-a influențat decisiv, ca oricare dintre scriitori de mai sus, pentru că la el am înțeles cel mai bine ceea ce citisem într-un eseu de Julio Cortázar, și anume că stilul stă la originea unei cărți.  Stilul trebuie să fie atât originar, cât și (în măsura în care se poate, dar nu neapărat) original. După trei ani, aveam să scriu Cartea tuturor intențiilor, o carte bazată în întregime pe intuiție, deci pe stil.

Se pot regăsi în Lunetistul ecouri ale experienţei tale în Spania? Povesteşte-ne cum a fost perioada petrecută acolo şi cât de mult ai reuşit să transformi în literatură ce ai trăit acolo.

Există ecouri ale experienței mele spaniole în Lunetistul, așa cum există în toate cărțile mele, pentru că experiența din Spania a fost una fundamentală, dar, iarăși, așa cum nu mă interesează poveștile din comunism, nu mă interesează nici poveștile cu emigranți, deși aș putea să scriu, doar am trăit printre ei; a fost fundamentală nu prin avatarurile emigrantului, ci prin ideile despre literatură care mi-au venit acolo, prin faptul că acolo am înțeles ce vreau să fac în literatură, mi-am dat seama cum trebuie să-mi scriu cărțile, după care m-am putut întoarce liniștit în România. Apoi am început să transform în literatură tot ceea ce cred că am trăit acolo conform stilului meu de a scrie. Da, din ceea ce trăiesc, mă interesează ce e conform cu stilul meu de a scrie.

Titlul Lunetistul te trimite iniţial cu gândul la un alt tip de subiect, eventual la un roman de acţiune, în care să fie urmărită în detaliu viaţa unui lunetist, poate tribulaţiile sale legate de misiunile pe care le primeşte. Totuşi, nu ni se dezvăluie mai nimic din ceea ce te-ai aştepta să însemne un „lunetist”. Ai avut la început intenţia de a urma această direcţie, a construirii unei acţiuni care să meargă pe paşii unui lunetist, în plină misiune?

Nu, nicio clipă. Dar e drept că a existat o schimbare majoră. Inițial am vrut să scriu tot romanul, nu doar partea a doua, sub forma unui interviu.

Romanele tale au o pronunţată notă filmică, de altfel, Tudor Giurgiu a observat potenţialul cinematografic al cărţii Apropierea. Cum ţi-ai imagina o ecranizare a Lunetistului?

Bănuiesc că frații Coen ar putea face un film bun după Lunetistul, iar când spun asta mă bazez pe ceea ce mi-a scris poetul Alex Văsieș după ce a citit Lunetistul. Dar eu nu vreau să fac film, eu vreau să scriu literatură. Sigur, e extraordinar că Tudor Giurgiu vrea să facă film după Apropierea, pentru că e un regizor care citește foarte mult și colaborăm foarte bine și chiar cred că poate ieși un film bun, dar simt că e un teritoriu în care mă îndepărtez de instrumentele mele de lucru. Ca dovadă că lucrez la un roman, nu la un alt scenariu de film. 

„Împăcarea cu sine ți-o dă moartea.”

Personajul feminin principal din Lunetistul, Cristina, are poate cel mai surprinzător traseu, de la tânăra care visează să evadeze din provincie la femeia dezamăgită de viaţă, care-şi îneacă amarul în alcool, până la persoana aceea matură care-şi găseşte o surprinzătoare linişte în religie. Nu ştiu dacă să-l interpretez ca fiind un final „fericit”, mi se pare mai degrabă că tot un fel de ratare este şi această resemnare a Cristinei. Tu cum vezi soarta personajelor tale? Ai încercat să le salvezi?

Singurul final fericit e că murim. Nimeni nu ne salvează și e numai bine așa, cum zice John Florin Partene. Viața Cristinei nu face altceva decât să demonstreze încă o dată cât de importante sunt anumite decizii pe care le luăm.

Nu știm și nu vom ști niciodată dacă ei i-ar fi fost mai bine împreună cu Constantin. Poate că Cristina e o perfecționistă, o veșnic nemulțumită; există astfel de oameni, se chinuiesc toată viața, nu au scăpare, își sabotează încontinuu liniștea. Împăcarea Cristinei nu e cu sine, e cu Dumnezeu. Repet, ea se împacă cu Dumnezeu, ceea ce nu e deloc, așa cum susțin Bisericile, împăcarea cu sine. Împăcarea cu sine ți-o dă moartea.

Personajele tale, inclusiv cele feminine, sunt extrem de pasionate de literatură, ele trăiesc într-un fel de estetism ce nu este atins, în esenţă, de evenimentele brutale din realitate. Aş spune că viaţa lor pare a fi scoasă dintr-un film noir, din anii ’50. Crezi că literatura poate să te salveze din situaţii întunecate şi să-ţi ofere soluţii la care altfel nu te-ai fi gândit?

Da, cred că literatura îți poate oferi soluții, dar de salvat nu te poate salva. Dacă vreți, parafrazând, putem spune că literatura îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă.

În jocul metatextual, oferit de episodul scrierii romanului lui Carlos Murillo Ponti, personajul oferă o serie de explicaţii pentru alegerea lunetistului ca erou al cărţii sale. Putem considera vocea sa ca fiind vocea auctorială?

Da. Nu. Oricare dintre răspunsuri e valabil. De ce să alegem? Alegând, anulezi. Și partea frumoasă e, cred, că în cazul în speță, chiar dacă alegi nu anulezi cealaltă (celelalte) posibilități.

Foarte rar am întâlnit personaje feminine care să aibă atât de multă consistenţă precum cele din Lunetistul. Şi Cristina, şi Carmen Mercedes sunt eroine puternice, trecând dincolo de clişeul misterului feminin. Cât de multă imaginaţie este în construirea lor? Ţi-a fost mai greu să vorbeşti din perspectiva unei femei?

Prin Apropierea am depășit spaima de a vorbi din punctul de vedere al altcuiva. Nu mi-a fost deloc greu să vorbesc din perspectiva Cristinei. Mi-am dat seama că aș putea vorbi din perspectiva unui homosexual (așa cum face Dora Pavel, face foarte bine și Adrian Schiop, dar la el nu se pune), sau al unui preot de țară, ori din perspectiva unui tată, ori a unui condamnat la moarte, în fine, și nu pentru că aș cunoaște foarte bine toate aceste tipologii sau psihologii ori cum vrem să le mai spunem, cu un alt cuvânt, la fel de absurd, ci pentru că mi-am dat seama că o carte scrisă bine consacră o realitate conformă stilului autorului. La asta se reduce totul. Stilul face ca o carte să devină credibilă, iar apoi acea carte consacră o realitate. Putem spune că Omul invizibil nu există? Sau Lolita? Sau Moby Dick? Ori Bartleby?

În Lunetistul, se vorbeşte mult despre poezie, despre literatură, de fapt despre o anume abordare a literaturii. Cât de mult se regăseşte din propria ta raportare la literatură? Putem să vedem în Carlos Murillo Ponti propriile tale concepţii despre literatură?

Nu sunt întru totul de acord cu opiniile lui Carlos despre literatură, dar ele sunt conforme cu ceea ce a trăit, cu faptul că a fost părăsit (inexplicabil) de o femeie pe care apoi a căutat-o cu disperare, pentru ca mai apoi să trebuiască să dispară el însuși, să se ascundă și să fie căutat.

Toate astea îl fac să scrie într-un anume fel și îl ajută să își definescă stilul. Ar mai fi multe de spus, mai ales despre prima frază din roman, dar în bucătăria în care scriu am un ceas de perete care se aude foarte tare de fiecare dată când răspund la un interviu.

Episodul cu fotografiile inexistente, pe care lunetistul şi-ar fi dorit să le aibă, mi se pare printre cele mai reuşite, obsesia amintirilor fiind definitorie pentru personaje. Tu ce fotografii – adică amintiri – pe care nu le-ai făcut ţi-ai dori să le ai?

Sunt foarte multe, bineînțeles. Majoritatea din copilăria mea, sau din Spania, ori din plimbările cu Dan Coman, sau din drumurile cu La Poesía Anei Dragu. Și de multe ori nu fac altceva decât să răsfoiesc albumul acesta fictiv. Oare ar trebui să-mi cumpăr și eu un telefon cu cameră și să mă apuc de selfie? Cunosc o singură rețea de socializare: literatura. Are numai membri duși cu pluta.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *