Mai mult ca niciodată, s-a vorbit în ultimele zile despre libertatea de exprimare. Pentru că literatura este strâns legată de acest lucru și pentru că este atâta zgomot în jurul unui subiect delicat și complicat, pentru că se amestecă multe păreri vehemente, mai mult sau mai puțin argumentate, ni s-a părut foarte important să aflăm ce cred scriitorii români despre atacul asupra redacției Charlie Hebdo. I-am rugat să ne spună opinia lor despre toată discuția ce a urmat legată de libertatea de exprimare și de posibilele ei limite sau dacă se identifică cu “Je suis Charlie”. Ne-au răspuns Mircea Cărtărescu, Cezar Paul-Bădescu, Marius Chivu, Vasile Ernu, Florin Iaru, Cecilia Ștefănescu, Simona Sora, Ana Maria Sandu, Mihai Radu, Florin Dumitrescu, Silviu Gherman, Iulian Tănase, cărora le mulțumim foarte mult pentru efort și promptitudine.

Mircea Cărtărescu

cartarescuPutem află cine suntem cu adevărat și cine sunt cei din jurul nostru după reacțiile lor la acest tip de parabolă vie

 

Atentatul de la Paris, dincolo de oroarea sa, e un revelator pentru felul în care ne situăm în câmpul etic și-n cel ideologic. E, într-un fel, o dilemă morală de tipul ”Dac-ai fi într-o casă în flăcări și-ai putea salva un singur lucru, ce-ai salva, un bebeluș sau o pictură de Da Vinci?”, sau ”Daca apăsând pe-un buton ai primi o sumă fabuloasă, dar în același timp ar muri cineva în China, ai face-o?” etc. etc. Putem află cine suntem cu adevărat și cine sunt cei din jurul nostru după reacțiile lor la acest tip de parabolă vie. Am văzut răspunsuri ce cuprind tot spectrul, unele înmărmuritoare pentru mine, am văzut, de fapt, cum răspund oameni care trăiesc în lumi morale și ideologice paralele. Deși e o dramă și a curs sânge, atentatul recent e un bun prilej să reflectăm la lucruri de bază, pe care le luăm ca garantate, dar care de fapt sunt în joc clipă de clipă: ce e libertatea, care ne sunt drepturile, ce sens are credința religioasă și dacă mai are vreun sens în ziua de azi, ce credem cu adevărat despre om, ce fel de lume dorim în jurul nostru. Și, mai ales, să ne permitem o clipă de introspecție adevărată: ce se-ntâmpla cu mine? Răspund corect dilemelor morale sau am luat-o razna? Nu cumva scot pictura și las copilul să ardă? Nu cumva omor chinezul și iau milionul? E-n regulă felul în care am ales să trăiesc? Sunt un om adevărat sau un eșec uman? Nu cumva sunt un cretin care nu-nțelege nimic? Nu cumva mă cred infailibil, deși greșesc cu fiecare alegere pe care-o fac? E plin de assholes în lume, de ce eu aș fi o excepție? Și, dac-am ajuns la concluzia că sunt, cum aș putea să nu mai fiu? După 9/11, în mod bizar, n-am simțit nevoia acestor clarificări. Eram poate mai tânăr, sau naiba știe. Dar acum o simț că pe-o urgență.

(preluat de pe Facebook cu acordul autorului)

Cezar Paul-Bădescu

cezarTrăim într-o lume în care kitsch-ul și tâmpenia au tot atât de multă îndreptățire să existe ca inteligența și capodopera

 

Ceea ce s-a întâmplat miercuri în redacția revistei Charlie Hebdo e un act terorist, iar așa ceva e inacceptabil într-o societate civilizată, cum e cea în care (vrem să) trăim. Punct. În acest context, în care au fost uciși niște oameni, orice discuție despre conținutul revistei este în plus.

Dacă m-ați fi întrebat până miercuri ce părere am despre Charlie Hebdo, v-aș fi spus că mi se pare o mizerie de revistă, plină de prost gust și de prostie de-a dreptul. Ca să nu mai vorbim că e lipsită de umor. Ce valoare jurnalistică sau măcar umoristică să aibă o caricatură în care Iisus îl sodomizează pe Dumnezeu Tatăl și e sodomizat la rândul său de Sfântul Duh? Problema nu e neapărat că e vorba de personaje religioase. Puteau fi Obama, Putin și Hollande sau Ion, Gheorghe și Vasile, că ar fi fost același lucru. E un desen de tipul celor pe care le poți întâlni în toalete publice, fără pic de valoare, care nu dovedește decât frustrarea și prostia autorului. Numai că prostia sau puțoismul nu se tratează cu gloanțe, așa că nu trebuie făcută nicio legătură între conținutul revistei și oroarea care s-a întâmplat miercuri. Trăim într-o lume în care kitsch-ul și tâmpenia au tot atât de multă îndreptățire să existe ca inteligența și capodopera. Cât despre ”Je suis Charlie”, în mod normal nu aș vrea să fiu asociat în vreun fel cu această revistă imundă, dar, după ceea ce s-a întâmplat, nu pot să nu fiu solidar cu victimele.

Marius Chivu

Marius ChivuOrice artist este un Charlie

 

Ca scriitor, voi apăra întotdeauna libertatea de exprimare artistică. Nu cred că genuri literare precum satira, parodia, pamfletul, apocrifa, bancul, anecdota, epigrama, fabula, farsa şi corespondentele lor vizuale, precum caricatura, colajul sau desenele animate, ori muzicale, precum punkul, ar trebui boicotate în mod tacit doar pentru că nişte indivizi, în numele unei valori (morale, sexuale, religioase, de rasă whatever) invocă dreptul necuantificabil de a nu fi ofensaţi. Arta nu se ocupă cu ofensele, arta nu-i ofensează decît pe cei inculţi. Căci arta înseamnă introspecţie, interogaţie; arta e critică, arta e creativitate în toate sensurile, dincolo de orice chestiune ideologică, religioasă sau de gust. Iar caricaturiştii de la Charlie Hebdo sau regizorul Theo Van Gogh erau artişti. Aşadar, în numele cărui principiu ar trebui să subordonăm creativitatea, discernămîntul şi toleranţa prostiei, inculturii, nebuniei şi instinctului primitiv de a ucide care-i defineşte pe fanaticii religioşi?! Orice artist este un Charlie.

Vasile Ernu

ernu-foto-22Oare discursul nostru despre „libertatea de exprimare” precum şi despre modul nostru de a o folosi nu este cumva duplicitar?

 

E multă isterie acum şi ea vine din toate direcţiile. Nu, această tragedie nu este despre musulmani, despre i/emigranţi sau despre limita libertăţii. Terorismul nu e reprezentativ pentru lumea musulmană, aşa cum Breivik nu e reprezentativ pentru lumea creştină europeană actuală. Şi unii şi alţii condamnă astfel de gesturi inumane şi aici vedem foarte clar că viaţa este valoarea comună pe care o împărtăşim şi nu e vorba despre nici o ciocnire a “civilizaţiilor”. Să nu încercăm să facem o listă a crimelor pentru că noi “europenii civilizaţi” s-ar putea să cîştigăm în faţa “barbarilor” la scor.

Cum îl cheamă pe primul poliţist mort? Cumva Ahmed? Dar pe corectorul mort? Cumva Mustafa? Sînt şanse ca cei doi morţi (din 12) să fi crezut în acelaşi dumnezeu ca şi teroriştii. Doar că altfel… Nu e cazul să dăm foc la moschei. Cînd afirmăm “Je suis Charlie” trebuie să ştim că îi includem aici şi pe Ahmed şi Mustafa şi că sîntem solidari şi cu ei… Şi nu din cauza religiei, fireşte, care aici nu contează.

Nu mă identific cu demersul jurnalistic al celor de la Charlie Hebdo. Dar nu cred că trebuie să condamnăm „lipsa de responsabilitate” şi „caracterul provocator” al jurnaliştilor de la Charlie Hebdo care se înscrie cumva în pattern-ul: „victimele sînt de vină”. Asta nu exlude responsabilitatea. Nimic însă nu poate justifica o crimă.

Noi, occidentalii, uităm însă foarte des, sau poate nu vrem să fim atenţi, că cele mai multe victime ale terorismului nu se află în spaţiul „nostru”, ci chiar în lumea „lor”. E foarte bine că avem principii, că sîntem solidari cu cei de la Charlie Hebdo, chiar dacă avem alte viziuni, dar oare de ce nu am fost solidari şi de ce s-a scris atît de puţin acum o lună despre tragedia din Pakistan unde în atentatul revendicat de Al Qaida au fost ucişi 141 de oameni dintre care 132 de copii? Şi „ei” şi-au plîns copiii, şi „ei” au acelaşi duşman. Deci nu e despre ceea ce noi numim orgolios „civilizaţie”. E despre moarte, e despre tragedie, e despre suferinţă, e despre ceva universal.

Dar dacă ar fi să pornesc o discuţie serioasă despre „libertatea de exprimare”, aş începe cu cel puţin două întrebări. Prima: oare discursul nostru despre „libertatea de exprimare” precum şi despre modul nostru de a o folosi nu este cumva duplicitar? Oare criticile nostre îndreptate împotriva „unora” nu au unităţi de măsură diferite cînd vine cazul de „lumea noastră civilizată”? Ia să-i întrebăm şi pe „ei”. A doua: oare „libertatea de exprimare” în felul în care este folosită şi practicată de lumea occidentală nu este cumva mai degrabă apanajul unui anumit tip de putere? Oare „libertatea de exprimare” ca să devină cu adevărat liberă, nu ar trebui să fie întărită şi de alte libertăţi fundamentale: de la cele politice pînă la cele economice şi sociale? Pentru că, nu-i aşa, „libertatea de exprimare” are sens doar în măsura în care vrem să întărim democraţia pe toate palierele ei, nu doar în sfera opiniei şi exprimării. Nu cred că azi mai putem vorbi de „libertatea de exprimare” fără a vorbi la pachet de toate libertaţile fundamentale duse, impuse şi limitate prin politici de stat. „Libertatea de exprimare” are cu adevărat putere atunci cînd e sprijinită de libertăţile politice, sociale şi economice.

Sper însă ca occidentul să nu intre în logica revanşei pentru că are o capacitate enormă de a multiplica rafinat violenţa şi de a bloca libertatea în numele „securităţii”. Acestea vin şi din interiorul lumii noastre, nu doar din exteriorul ei. Să nu intrăm în logica post 9/11 pentru că vor plăti civili, săraci nevinovaţi, imigranţi amărîţi şi cei lipsiţi de protecţie. Oare „noi, occidentalii” şi politicile noastre nu au nici o responsabilitate pentru ce se întîmplă? Doar „celălalt” este de vină? Şi mai ales, să nu venim cu noi pachete de legi care ne împing înspre un stat poliţieniesc. Un stat poliţienesc nu e niciodată mai sigur. Puterea, indiferent de geografie şi istorie, tinde mereu să devină Leviatan. Să nu uităm că istoria terorismului e lungă, cu rădăcini în lumea „noastră”. Iar terorismul poate fi antistatal, religios, marginal şi mai ales, poate fi terorism de stat îndreptat în interior sau în exterior. Să nu uităm!

 

Florin Iaru

florin_iaruA introduce judecata estetică într-o crimă e cea mai servilă reverență făcută asasinilor

 

De la bun început: n-am să pun niciodată o crimă cu premeditare sub umbrela circumstanțelor atenuante, fie și ele religioase. Dacă, prin absurd, o religie propăvăduiește crima, refuz să o iau vreodată în considerare. Refuz să tratez cu ea, refuz s-o recunosc. De aia, mă doare în cur de comentariile “echilibrate” care caută vinovăție în chiloții victimelor. Este cel mai neproductiv și jegos argument intelectual: “ia să vedem și cît de vinovată e victima!”

Apoi, această crimă a fost numai pe jumătate religioasă. Celelalte opt victime mărturisesc asta. Iar polițistul căzut și împușcat cu sînge rece e dovada că a fost doar o execuție demonstrativă, de forță

E adevărat, eu nu sînt Charlie, dar sînt dator, măcar 24 de ore, să fiu. Dacă vreau să nu-mi crape obrazul de rușine.

Iar pudibonzilor care, printre alele, au zis că se pișă pe caricaturiștii netalentați, abuzivi și jignitori, care și-au căutat-o singuri cu luminarea, le răspund: “Aici nu sîntem la o expoziție, ci la locul crimei.” Cui nu-i place să nu cumpere Charlie, să-l saboteze, să-l vorbească de rău, da’ nici să nu dășchiză clonțul, atîta vreme cît nu știe despre victime mai mult de un minut de gugăleală. A introduce judecata estetică într-o crimă e cea mai servilă reverență făcută asasinilor și sună așa: “Cine n-are talent merită să moară!”

În sfîrșit, un ultim mesaj, adresat fundamentaliștilor religioși. Charlie era despre ipocrizia, violența, cupiditatea și prostia ascunse în spatele religiei. De aceea, caricaturile nu îi puteau jigni decît pe ipocriți, violenți, cupizi și proști. Ceea ce s-a văzut. Mai mult decît e suportabil. Însă mă tem că acest atentat e sfîrșitul Europei raționale.

Cecilia Ștefănescu

cecilia stefanescuNoi credem că sîntem liberi și că trăim într-o lume liberă, dar nu sîntem. Sîntem trași de mii de sforicele în direcții uneori opuse și, poate și din cauza asta, am urmărit ororile din Paris cu senzația constantă că nu văd tot ce e de văzut. Masacrul din redacția Charlie Hebdo pare scos dintr-un film sîngeros și cu atît mai absurd cu cît jurnaliștii revistei, victime cu trei ani în urmă ale unui alt atentat, erau păziți. Nu încetez să mă întreb cum a fost posibil și cum brusc Parisul a devenit scena unui soi de butaforie care s-a terminat cu morți adevărați. Am urmărit declarațiile ulterioare morții jurnaliștilor de la Charlie, reacțiile de pe internet, posturile de știri care transmiteau informațiile oficiale, apoi urmărirea celor doi frați teroriști, la care s-a mai adăugat un alt răpitor, într-o altă zonă a Parisului, de către trupele speciale – și ceva din toate rămîne neclar. Singurul lucru cert este moartea jurnaliștilor de la Charlie Hebdo și a celorlalte victime. Și singura întrebare azi este: de ce? Cred că și Charb și ceilalți și-ar fi pus-o și ar fi făcut-o insistent. Din păcate, nu cred că vom afla decît răspunsuri convenabile. Ca și după 9.11, și acum am senzația că privim printr-o perdea groasă de fum.

În fond, am fost învățați mereu cîte ceva, să-i iubim pe evrei, apoi să-i urîm pe evrei, să-i iubim pe arabi, apoi să-i urîm pe arabi, să iubim Occidentul, să urîm Occidentul, să ne iubim pe noi, să ne urîm pe noi. Cineva e mereu dispus să ne ofere cîte o lecție din care noi să învățăm să iubim și, după aceea, să urîm pe altcineva.

Simona Sora

simona soraAr trebui să ne putem pune în locul lor

 

Am avut cîteva luni să mă gîndesc la viralul „Je suis Charlie” – mai exact, din 26 septembrie, cînd în Mexic au fost ucişi cei 43 de studenţi indigeni de la Ayotzinapa, provenind din familii sărace şi care n-aveau nimic altceva decît şansa de a-şi termina şcoala pe care o începuseră. Mă întorsesem de o săptămînă din Mexic, iar povestea asta cu asasinarea celor 43 de tineri (viitori învăţători) m-a lovit în moalele capului. Nu pentru că umblasem şi eu, de una singură, pe toate coclaurile mexicane posibile, ci pentru că am înţeles exact de ce protestaseră ei împotriva unui abuz. Nu împotriva crimei organizate, nu împotriva narcotraficului, nu împotriva „Americii înfricoşătoare“, complezente cu moartea din coasta ei, ci împotriva realegerii nevestei primarului din tîrgul lor. Au fost îmbarcaţi într-un autobuz, duşi nu se ştie unde, împuşcaţi şi arşi. Tot Mexicul a urlat, dar în mijlocul acestui protest negru s-au trezit cîţiva care au zis că ei „Nu sînt Ayotzinapa”, ci femeile omorîte în Ciudad Juarez, miile de femei omorîte în totală impunitate în Sonora, cei împuşcaţi la graniţa cu SUA, toţi cei dispăruţi, asasinaţi, îngropaţi în gropile comune descoperite şi după Ayotzinapa. Sînt cei pentru care nimeni nu va face niciodată marşuri de solidaritate în Europa, cei ucişi, îngropaţi şi uitaţi cu complicitatea noastră, a tuturor. Nosotras no somos Ayotzinapa e acum un strigăt de luptă nu întîmplător la feminin. Poate şi de asta, noi, cei care spunem azi „Je suis Charlie“, ar trebui să înţelegem mai bine de ce alţii nu se pot identifica deloc cu cei morţi la Paris zilele trecute – pentru că, în fond, despre asta e vorba, nu despre aderarea la un set de valori de la sine înţelese. Ar trebui să ne putem pune în locul lor. Noi ar trebui să înţelegem că ei, aceşti „separatişti”, au impresia că mai au de ales. Şi nu au. Nu cred că mai avem de ales. Sîntem cu toţii expuşi (şi responsabili) în aceeaşi măsură în care sîntem liberi să nu ne ascundem, pentru tot restul vieţii, în casele noastre etanşe, în maşinile noastre blindate, în poziţiile noastre de forţă, de la adăpostul cărora dăm lecţii de bună purtare, de adecvare şi de etică jurnalistică.

Ana Maria Sandu

ana maria sandu_b&wCurajul între amenințare și frică

Trebuie să spun din capul locului că nu sînt un om al conflictelor. Tensiunile mă consumă îngrozitor, sufăr ca un cîine, somatizez orice ceartă tîmpită, așa că evit cît pot să ies cu pieptul dezgolit în bătălii și să pun gaz pe foc. Încerc mai degrabă să le domolesc. Sau rup definitiv pisica fără să mai trec prin bolgiile confruntărilor, despre care cred că lasă întotdeauna în urma lor un zaț greu și otrăvitor. Practic mai degrabă un fel de “împăciuitorism”, vorba domnului Cosașu. Nu știu dacă e bine sau e rău și dacă asta e calea de urmat în rezolvarea situațiilor tensionate, dar pînă una alta așa stau lucrurile în viața mea civilă.

În cea profesională, legată de scris, nu m-am menajat niciodată. N-am lustruit nici o tinichea pentru a ieși bine. Am plecat mereu de la premiza că trebuie să fii onest cu tine ca să poți să fii și cu ceilalți. Mi-am apărat ideile, opțiunile. Nu-mi pun problema dacă sînt un scriitor curajos sau nu, ci încerc să-mi fac treaba cît pot de bine.

Am citit zilele astea nenumărate texte legate de libertatea presei, de puterea ei, de cine și cît poți să rîzi, pînă unde și în ce condiții. Mi-am dat seama că subiectul discuției e, de fapt: cum ne raportăm la frică și în ce relații sîntem cu ea? Cît de tare ne intră în suflete și în minte? Răspunsurile, date așa la la perete, în timp ce butonăm telefoanele mobile în încercarea de a vedea ce s-a mai întîmplat la Paris, dacă atacatorii au fost prinși, dacă au mai apărut victime, n-au cum să fie altfel decît emoționale. Oricare dintre noi se pune ușor în pielea victimelor. Mă gîndesc acum cît se poate de uman la cei din redacția Charlie Hebdo, cum am făcut-o și în alte condiții – la Roberto Saviano, la Rushide și la atîția alți autori cunoascuți sau necunoscuți – care au trăit și trăiesc cu amenițarea reală și înfricoșătoarea sub pernă. Și pot să scrie, să deseneze și să-și continue lupta, îmblînzindu-și zi de zi frica. Pentru că simt că, de la un punct încolo, nu mai există cale de întors. Dar atitudinea asta nu e la îndemînă.

Să dicuți despre corzi întinse prea tare în ceea ce se publica în Charlie Hebdo și despre subiectul tabu, religia, mi se pare trist. Poate ar fi mai bine să acceptăm că există pe lume oameni curajoși, pe care sperieturile nu-i amorțesc, ci, din contră, îi inspiră și le ascut dinții. Oricine a scris vreodată știe că n-are cum să-i mulțumești pe toți cei care te citesc. Unii îți vor sări la beregată dintr-un motiv pe care n-ai putea niciodată să-l anticipezi. Cel mai nevinovat text poate să te căptușească cu un “apucat” care o va lua personal și va avea senzația că i-ai făcut rău intenționat. Și că va trebui să plătești pentru asta.

În urmă cu trei-patru ani, timp de vreo două luni, am primit, aproape seară de seară, niște telefoane ciudate. Vocile erau cînd de femeie, cînd de bărbat. Înjurăturile și amenințările constante. Păreau să pornească de la un text. Mi-am dat seama în timp de asta. Nu înseamnă că mi-ar fi căzut imediat fisa și de la ce anume mi se trage. Am recapitulat. Am recitit tot ce scrisesem în ultimul an. Prin eliminare, nu putea fi vorba decît despre o cronică tv, publicată într-o revistă on-line. În care, desigur, povesteam ironic despre un reportaj halucinant. Asta fusese tot. Dar cineva dăduse, probabil, peste textul meu și pentru producătoarea respectivă nu ieșise bine. Răspundeam de fiecare dată la telefon pentru că îmi doream să înțeleg ce se întîmplă. Dacă mă întorceam seara acasă, grăbeam pasul și mă și uitam în spate la vreo mașină care mi se părea că se apropie prea mult de mine. Mă căptușisem cu un fel ciudat de neliniște. Povestea s-a terminat într-o seară de revelion, cînd mă îmbrăcam să plec, și am primit ultimul telefon: “Îți doresc să mori!”. Ar fi trebuit să fi fost obișnuită, dar mi-am dat seama că nu eram. Am rîs cu prietenii, am vorbit vrute și nevrutela petrecerea la care mă dusesem, dar nu mă puteam scutura de vocea aceea care îmi rămăsese înșurubată în minte.
Așa cum ziceam, la ruleta rusească se joacă doar curajul și frica.

Text apărut și pe DilemaBlog

 

Silviu Gherman

silviu ghermanĂia sunt criminali, dar lângă mine am mulți cretini

 

Cel mai bun lucru de după atac e că generează polarizare idioată. Poți să vezi foarte ușor cine te enervează și cine nu, indiferent din ce tabără faci parte. Și poți să spui cu mâna pe inimă: ăia sunt criminali, dar lângă mine am mulți cretini.

 

Mihai Radu

 Interviu cu Mihai RaduE absurd să vrei să demonstrezi libertatea de exprimare unor fanatici

Fără discuție, în capitolul “Recenți și sîngeroși” dintr-o istorie a criminalilor francezi îi găsim de azi pe frații Kouachi.

Fanatici, demenți, cu un discernămînt modificat genetic și religios, hotărîți să ucidă. Oricum mai hotărîți decît sînt să trăiască.

Cred că e absurd să vrei să demonstrezi libertatea de exprimare unor fanatici, unor soldați care vor să se răzbune. Vorbim de fanatici, și i-am cunoscut și noi pe-aici, prin civilizație, sute bune de ani.

Nu știu cine a zis în toți anii trecuți că n-ar fi fost libertate de expresie în Franța sau oriunde în Occident! Nu cred că cineva a spus – cînd ziarele din SUA nu au vrut să publice caricaturile – că acolo altcineva decît libertatea de expresie ar fi responsabilă de această autocenzură.

Această libertate s-ar demonstra deci punîndu-ți mintea cu niște imbecilizați?

N-am înțeles insistența și perseverența lui Charlie Hebdo în exersarea la nesfîrșit a unor caricaturi în cea mai mare parte lipsite de umor. O asemăn cu bucuria copiilor cînd zic “Pula”. O pot face la nesfîrșit, rîzînd ca la o poantă.

Să nu uităm că pînă la amenințările teroriste, pînă la alunecarea spre violență și actele criminale de acum cîteva zile, au primit atîtea și atîtea rugăminți din partea comunităților musulmane. Să înceteze să le mai jignească. Ar fi absurd să legăm asta de tragedia de acum, bineînțeles. Vreau să înțeleg însă tot demersul Charlie Hebdo și îmi este imposibil.

Am senzația că au murit la fel cum ar muri unii care vor să demonstreze că dacă umbli noaptea prin savană cu un platou de mici în mînă, la un moment dat te mănîncă leii. Da, și umblă, că legea nu le interzice.

 

Florin Dumitrescu

florin dumitrescuUmorul e ca să ne zgîlțîie mințile, ca să ne scoată din amorțire și ca să ne dea curaj

 

Îl știam mai ales pe Wolinski, am crescut cu albumele lui, mă regăseam de multe ori în viziunea lui de misogin contradictoriu, care în străfunduri adoră feminitatea cu o candoare puberală. Pe ceilalți îi recunoșteam după linie, după manieră, dar și după ideologia frondei pe care o puneau în practică, de multe ori în răspărul moravurilor burgheze. Am fost tulburat de sacrificiul lor și am aderat la pagina „Je suis Charlie” de cum a apărut pe facebook. M-am simțit mobilizat ca un rezervist care e chemat sub arme.

Sînt din generația care a făcut Revoluția și Piața Universității `90, am crescut în anii `80 cu albumele de BD, cărțile și revistele de la Biblioteca Franceză. Au fost la fel de importante pentru noi ca Europa Liberă sau înregistrările samizdat ale discurilor „de afară”. Am crescut în frondă și impertinență. Țin minte și acum un tablou reprodus într-o revistă franțuzească din anii `80, în care artistul se autoportretiza într-un mare act de felație înjositoare față de Napoleon, De Gaulle și acel personaj feminin, Marianne, întruchiparea Franței cu bonetă frigiană și o țîță dezgolită. Știu că m-a șocat și totodată mi-a produs un rîs isteric, imens, din străfunduri nebănuite: era fiorul libertății. Azi nu sînt sigur că acel tablou mi-ar mai plăcea, că s-ar mai încadra în standardele mele estetice și morale. Între timp am devenit feminist, „politicește corect” și militez pentru reabilitarea sexului oral ca expresie a iubirii, nu a urii. Dar atunci, în plină eră totalitară, da, am simțit că vreau să dau și eu m*ie „la tot sistemul”, cu Ceaușeștii în frunte!

În starea asta m-a prins decembrie `89, cînd am scos alături de colegi „prima gazetă studențească liberă”, doldora de nerv și revoltă descătușată. Au venit anii `90, cînd am practicat fronda și protestul ca textier al Sarmalelor Reci. Am atacat regimul Iliescu într-o vreme în care societatea nu era nici pe departe deschisă. Am primit amenințări cu moartea în România Mare, colegii mei muzicieni au întîmpinat intimidări, cenzură și embargou. Azi sînt mîndru că m-am întors la Cațavenci, cu care am colaborat sporadic în primii ani de apariție a revistei, acest Canard Enchaîné românesc care uneori capătă accente de Charlie-Hebdo. Nu vreau să mă laud, ar fi indecent să mă dau ditai luptătorul în fotoliu, vreau doar să declar că le datorez (și) artiștilor contestatari francezi evoluția mea ca intelectual militant.

Am fost surprins să văd că tocmai acest moment de sacrificiu a avut ca efect reafirmarea și reîntărirea unor atitudini conservatoare, reacționare chiar, din partea multor intelectuali români. Am motive să cred că ei sînt, la rîndu-le, exponenții unei opinii larg răspîndite în societatea noastră. Mulți dintre ei condamnă, da, terorismul și intoleranța religioasă; dar, de pe această poziție, chestionează caracterul blasfemiator al unora dintre mesajele charliștilor. În ultimă instanță, chestionează tocmai limitele libertății de expresie. Tensiunile dintre libertate și credință; dintre umor și blasfemie; dintre, pe de o parte caracterul sezonier, limitat, al diableriilor și al altor obiceiuri strident provocatoare devenite tradiție și, pe de altă parte, caracterul industrial, serializat, al umorului din mass-media actuală etc. – au iscat în spațiul public o parte din dilemele mocnite ale ultimilor douăzeci și cinci de ani.

Am văzut că sînt destui care se reped să tranșeze toate nodurile gordiene, în numele înțelepciunii și al dreptei chibzuințe. Am văzut că însuși sloganul „Je suis Charlie”, prin care o lume întreagă își manifestă solidaritatea cu gazeta-victimă, a generat în România discuții pletorice, alambicate, aticiste… Criza identitară ne-a lovit și de data asta: pe facebook a apărut curentul „Noi nu sîntem Charlie, noi sîntem români!” Prima dată am crezut că e un mișto la adresa naționalismului, dar nu, e pe bune! Martiriul acelor oameni complet dezinhibați ne-a răscolit, în mod paradoxal, frustrările colective. Nu vreau să critic, nu mai am putere să mă indignez. Încerc doar să înțeleg. Franța e în doliu, Occidentul e în doliu; zone din Orient sînt în excitație și, printre acestea, și România… E OK, nu zic nimic contra, ar fi ca și cum ai mustra furtuna sau ploaia, că te udă. Doar că, așa cum vreau să înțeleg de ce plouă, așa vreau să înțeleg și acest fenomen. Și de abia sîntem în toiul lui…

Pentru Bookaholic, citez o reflecție a lui Umberto Eco, într-un interviu la cald din Corriere, pe tema atentatului: „Marile războaie au fost declanșate de religiile monoteiste în numele cîte unei cărți. Ați văzut vreodată animiști pornind să cucerească lumea cu arma-n mînă? Religiile cărții sînt cele care au provocat războaie, pentru a impune ideea conținută în textele lor.”

Iulian Tănase

iulian tanaseEu sînt Charlie pentru că nu pot să nu fiu Charlie

 

Am lucrat cincisprezece ani în presa satirică săptămînală și știu ce înseamnă o ședință de sumar. La Academia Cațavencu, ședințele de sumar erau, pe vremuri, un motiv de sărbătoare. Era singura zi din săptămînă cînd ne strîngeam cu toții în redacție și rîdeam foarte mult. Nu pot să îmi imaginez hohotele acelea de rîs înecate de un potop de gloanțe, și tocmai acest lucru inimaginabil s-a întîmplat în redacția Charlie Hebdo.

Aproape la fel de mult ca barbaria crimei mă sperie aducerea în discuție a calității caricaturilor din Charlie Hebdo. Și dacă erau proaste, ce? Pe Sandra Brown nu a ucis-o, din fericire, nimeni, Dan Puric continuă să pantomimeze un fel de înțelepciune second hand, iar Pavel Coruț scrie niște romane de dragoste de te doare sufletul după copacii ăia. Nu putem fi cu toții la fel de deștepți și talentați ca Andrei Pleșu și Cristian Tudor Popescu. Uneori, talentul nostru abia dacă se ridică la nivelul unei caricaturi din Charlie Hebdo, însă nimeni nu ar trebui ucis pentru că talentul său n-a depășit pragul bunului gust și al bunei cuviințe. Arderea pe rug a lui Giordano Bruno, de exemplu, mi se pare infinit mai obscenă decît orice caricatură din Charlie Hebdo. Biserica Catolică, prin intermediul Inchiziției, ne-a jignit, sute de ani, inteligența. Să fim serioși: nu Copernic, Bruno și Galilei erau eretici, ci capii Bisericii erau ticăloși.

În aceste condiții, așa cum am scris pe pagina mea de FB, aștept cu nerăbdare apariția unui consiliu de înțelepți de bun gust care să ne spună ce și cum să gîndim, cum trebuie făcute caricaturile și dacă să fie mai degrabă alb-negru decît color, cum trebuie să sune poezia, dacă să fie cu rimă împerecheată sau cu crimă îmbrățișată, dacă să îl ardem pe rug, post-mortem, pe Bertolt Brecht pentru poeziile alea puțin spus erotice, să ne explice de ce Giordano Bruno a făcut rău cînd a refuzat să renunțe la convingerile lui și de ce a fost bine că ayatolahul Khomeini l-a condamnat puțin la moarte pe Salman Rushdie pentru un roman ireverențios, aștept cu nerăbdare punerea sub acuzare a lui John Cage care n-a avut buna cuviință de a compune și el un șlagăr ca lumea, ca Mirabela Dauer sau Modern Talking, aștept să ni se deseneze eroarea din sistemul heliocentric la care Biserica Catolică, fie-i cacofonia ușoară, făcea spume la Ioan Gură de Aur, aștept cu nerăbdare manualul unic de utilizare a minții pentru ca, învățîndu-i lecțiile pe dinafară, să putem trăi și noi liniștiți în cea mai bună dintre lumile posibile.

Svetlana Cârstean

Svetlana_CarsteanAr fi bine să ne ferim ca Charlie Hebdo să devină doar o simplă fantasmă care ne frecventează

 

Cît e fantasmă, cît e realitate în analiza noastră din aceste zile?

Cum își gestionează oamenii fantasmele?

Cît de aproape e fanatismul de fantasmă?

Cît de manipulabili sîntem toți prin fantasmele noastre?

Ce înseamnă o caricatură?

Cum se joacă ea cu fantasmele noastre?

Sîntem mereu o caricatură mai reușită sau mai proastă a fantasmelor noastre fondatoare?

Realitate sînt crima, moartea, durerea, suferința, lipsa de apărare, sîngele.

În jurul acestora e plin de fantasme.

 

Am văzut ieri o caricatură post-atentat. Erau cei cinci desenatori de la Charlie Hebdo pe un nor, în fața lui Mahomed, care ținea în mînă o pancartă pe care stătea scris “Je suis Charlie“. Nu avem oare o curiozitate exprimată într-un fel sau altul, inclusiv în această caricatură, legată de ce ar scrie pe pancarta supremă? Altfel nu am scrie și nu am vorbi atît, nu am fi atît de convinși, nu am susține pînă în pînzele albe ceea ce spunem și ce scriem, doar doar ne vom apropia de adevărul absolut care să ne aparțină nouă și numai nouă. Mă întrebam, privind caricatura, dacă nu lipsește cineva din ea, dar peste cîteva ore a apărut și varianta cu cei trei teroriști ajunși în același loc, în fața aceluiași Mahomed care are în mînă aceeași pancartă. Se presupune în aceste desene că toți au ajuns în același loc, deși în bilanțul tragic al atentatului se află pe liste separate. Cred că această caricatură m-a făcut să mă gîndesc exact la decalajul dintre realitate și fantasmă. Ce crezi că obții și ce obții. Unde crezi că vei ajunge și unde ajungi de fapt. Pe cine crezi că servești și ce servești de fapt. E valabil pentru noi toți.

Françoise Dolto spunea: “Pentru a face binele pe care îl dorim este necesar să vorbim despre dorința noastră de rău. Este de altfel ceea ce constituie cultura în ansamblul ei. Ea permite satisfacții imaginare și oferă o posibilitate de potolire a lor, permițînd în același timp o îmbogățire a schimburilor în societate.”

Libertatea de exprimare e vitală. E necesar să vorbim inclusiv despre dorința noastră de rău, să ne exprimăm pentru a echilibra conținuturile contradictorii. Pentru unii însă a se exprima este necesar și suficient, pentru alții nu e nici necesar, nici suficient. Mulți fantasmează răul, mulți îl gîndesc, mulți îl exprimă, puțini pun în practică toate aceste conținuturi. Este clar că sîntem în acest moment în contextul unui “passage à l’acte” categoric, terorismul e un mod radical de a ieși din fantasmă, din ură, din furie, din frustrare și de a le pune în practică pînă la capăt. Sîntem în logica lui “passage à l’acte”, ca să nu spunem într-o logică a războiului, iar logica aceasta presupune să pui mîna pe armă și să tragi. Acesta ar putea fi și momentul precis în care să ne întrebăm mai mult ca altădată dacă nu e și politica un “passage à l’acte” permanent care ne scapă pentru că sîntem prea ocupați cu viețile noastre? Poate puterea însăși să creeze supape concrete în viața cetăților pentru a permite satisfacții concrete și nu imaginare sau discreționare?

Ar fi bine să ne ferim ca Charlie Hebdo să devină doar o simplă fantasmă care ne frecventează, soră cu cele mai vechi, să ne ferim de simbolismul greu și să rămînem în realitate, cea care este la îndemîna noastră. Doar acolo putem acționa. De acest nou simbolism împovărător, iată, se teme și Luz, unul dintre desenatorii care, din fericire, au fost cruțați de măcelul din 7 ianuarie. El spune într-un interviu pentru Les Inrockuptibles: “Se pune pe umerii noștri o greutate simbolică care nu există în desenele noastre și care ne depășește. Spre deosebire de anglo-saxoni, Charlie Hebdo luptă împotriva simbolismului. Porumbeii păcii și alte metafore ale lumii în timp de război nu sînt deloc stilul nostru. Încărcătura simbolică din acest moment este exact ceea ce Charlie Hebdo a combătut mereu: am luptat tocmai pentru distrugerea simbolurilor, demolarea tabuurilor, dezvrăjirea fantasmelor. Este formidabil că oamenii ne susțin, dar e cumva în contra direcției desenelor noastre. Astăzi noi sîntem simbolul. Cum să distrugi simbolul care ești tu însuți?”

Iubim fantasme, urîm fantasme.

În rest, totul e despre putere. Puterea celor care manipulează fantasmele.

Dacă mă uit în oglindă, nu-l văd pe Charlie. Dacă ajung să mă privesc în ochii teroristului, intru în realitatea care e crimă, moarte, durere, suferință, lipsă de apărare, sînge, și atunci spun Sînt Charlie și polițistul Ahmed și Michel, aflat în vizită în redacția Charlie Hebdo în acea dimineață, și toți oamenii din piața nigeriană la un loc și fetița de zece ani sacrificată să detoneze bomba și Aldo Moro, ucis în ’78 de Brigăzile roșii, pe care l-am descoperit în sufrageria părinților mei, într-un almanah vechi, unde am citit pentru prima dată cuvîntul terorism. Cuvîntul rasism l-am aflat mult mai tîrziu.

 

Asta mă duce cu gîndul la un poem al poetei suedeze Athena Farrokhzad:

“Tatăl meu a spus: Fratele tău s-a bărbierit înainte să-i crească barba

Fratele tău a văzut fața teroristului în oglindă

și a vrut o placă de întins părul cadou de Crăciun

Fratele meu a spus: Uneori aș vrea să mor într-o țară

unde oamenii să îmi poată pronunța numele.”

14 comentarii
  1. AvatarAmy Neagoe: I AM A MANY POST-GRADUATED TECHNOCRAT_INDEPENDENT DIPLOMAT and BUSINESS PROFESSIONAL, TOO

    One Response to Ron Paul – Lecții învățate la Paris (logec.ro)
    1. Amy_Neagoe says:
    2. Drag domn profesor,atît din comunicările mele on-line cît și din drumurile făcute astăzi, persoanele întîlnite și comunicările telefonice pe care le-am avut și azi ca si in anii anteriori pentru a obține informații în legătură cu Celebrarea Zilei Culturii în București. am înțeles de ce toate acestea și toți se repetă periodic an după an, lună după lună și zi după zi, fără ca eu și noi să putem face altceva în afara faptului că ‘ne plîngem’ mai mult sau mai puțin(‘facem scandal’ mai exact), pe unde putem, dar fără folos fiindcă ni se răspunde mereu la fel. De ani și ani…
    3. La noi, situația e clară și cunoscută de către orice cetățean: politica si administrația precum si cretinitatea si inconsecvența si lipsa de integritate si de cultură complexă a majorității oamenilor sunt de vină de ani de zile, pentru tot.=Socialism si tot ce ține de orientările politice care compun aria largă a ‘Stîngii’(si nu are de a face sub nicio formă cu vreun fel sau altul de ‘feminism’, așa cum aș putea fi catalogată eu într-un anume fel, d.e.)…
    4. Iar Romînia e departe de a fi Franța, dar numai și numai din punct de vedere economic si statistic, în primul rind. Si de ce sa vreau eu o nație așa cum eu o vreau și îi si dovedesc de atîția ani că trebuie ca ea să mă vrea, dar ea nu-mi raspunde asa cum am nevoie/doresc eu, în definitiv??
    5. Pe lîngă toate astea, definitia ‘terorismului’ este extrem de complexă, iar una dintre formele îmbrăcate de către terorism e să fii obligat/ă să accepți lucruri cu care nu ești de acord, fie la nivel social, profesional, politic sau personal. Fie și să fiu obligată să fac compromisuri cu handicapul boșorogilor cu care sunt obligată să locuiesc și, deși doctorii îmi dau mie de 11 ani de zile documente oficiale care atestă că sunt continuu sănătoasă, eu să accept că demenții ăștia au crize periodice de personalitate iar politicienii penali fie mă trimit pe mine la ANPH să mă înscrie handicapații perverși de acolo că și eu ‘sunt ca ei/ele’, fie își trimit din cînd în cînd doctorii penali de pe ambulanță să îmi spună mie în fața schizofrenicilor de părinți că aș fi ‘bolnavă la cap’ spre deosebire de ea si el..si alții și altele prea mulți..iar eu trebuie să accept pe moment, că sunt tînără încă si eventual ‚Crestină’ și ‘liberă să plec’ oriunde vreau eu, nu??????????????
    6. Motiv pentru care în urmă cu 3 ani cînd am învățat la orele de Negociere că Arabii au o modalitate pacifistă de rezolvare a problemelor, am zis că o să scap în sfîrșit de Chinezii +Indienii +Turcii+Sirienii+Țiganii și handicapații și curvele proaste și împuțiți de care ne-au umplut politicile analfabeților de toate sexele, etniile și funcțiile, de atîția ani. Ca ulterior să aflu că și ăștia ca și ceilalți pe care I-am numit l-au susținut pe Ponta, P.S.D.ul, Rușii contra Ucrainei, împreună cu penalii și penalitățile de peste tot, la noi.
    7. Motiv pentru care, desi ‘m-a spionat’ pe internet si nici nu m-a primit ca Membră în grupul Dumneaei eu am votat-o și încă susțin cele 21 puncte pentru care eu am vrut-o pe dna Macovei Presedintă, cu toate că ‘votul cu inima’a fost hotărîtor între opțiunile mele istorice de a alege numai între dl.Iohannis și dînsa.
    8. Si da, recunosc că eu sunt și deșteaptă și cretină că fac aceeași identică alegere a inimii plus a rațiunii mele de ani și ani, iar acest domn Elvețian întîi mă discreditează și apoi mă enervează cumplit si mă îndepărtează fără să îmi permită să îl uit definitiv.
    9. Și cu toate că atunci cînd îl întîlnesc 1 data pe an și-l iau de mîna, uit tot ce știu și ceea ce mă hotărîsem să îi zic. Iar el știe de ce și își bate joc de mine, mereu..Dar el are o funcție și experiențe profesionale și vîrstă superioare, nu????? Și nu mă consolează după ce greșesc mereu și an după an cu dumnealui, gîndul să știu că ‘nimeni nu e perfect/ă, oricît de sănătos ori bine educat si inteligent ar fi.. Astea pe linga faptul ca desigur nu vrea să își piardă nici jobul iar fiecare națiune are interesele ei și eu nu însemn nimic pt.niciuna dintre acestea, de fapt.
    10. Și nu mă ajută nici gîndul că unii își găsesc consolare sau rezolvare în psiholog, fiindcă și eu am și cunoștințe de psihologie, de psihiatrie și de medicină și altele 1001 și căpățîna plină de cunoaștere și tot nu mă ajută deloc fiindcă nu eu am făcut lumea și cum e organizată ea, de fapt.
    11. Revenind însă la ultimul dvs.articol cu care eu sunt total de acord, la fel cum sunt în cazul majorității scrierilor dvs.pe acest blog, permiteti-mi sa va citez, ca sa intelegeti de ce eu voi fi intotdeauna democrata: ‘”statul supravegherii” care a crescut considerabil după atentatele din 2001 este foarte bun la a urmări, asculta și a ne hărțui pe noi toți, dar destul de slab la a opri teroriști.’
    12. Asta si componenta de idioti și corupți și comuniști și handicapați(la cap si la psihic si fizic si creier si la simțuri) de toate etniile, vîrstele și sexele își spune cuvîntul.
    13. Fiindcă trăim într-o țară și într-o lume de veșnici tembeli, incapabili să progreseze vreun pic dar plini și pline de pretenții..Republică(partea ei proastă) și Monarhie.
    14. Fiindcă vă rog să îmi spuneți ce națiune are democrația ca formă oficială și Constituțională de guvernare, fiindcă eu chiar nu am învățat și apoi nu am găsit nimic despre așa ceva..Cît despre democrația lui Barack Obama hmm..mai bine Nu.
    15. Ei, și acestea fiind spuse le mulțumesc tuturor diplomaților tehnocrați adulți, nețigani, necomuniști și de rang superior și de ambe sexe care îmi și ne urmăresc activitatea și ar dori să mă ajute dar nu prea au cum din motive administrative în primul rind și vă mai întreb o data: să vă mai impresionez încă o odată trimițîndu-vă CVul meu???
    16. Fiindcă oricum nu m-a ajutat și nu mă ajută la altceva decît să am comunicări ‘tehnocrate’ pe gratis, să găsesc joburi ‘de mîna a zecea’ aici ca si în EU si sa fiu supravegheată non-stop la fel ca cineva care chiar e plătit pt.activitățile sale politico-administrative din cadrul unei institutii de acest gen tehnocrat…
    17. Asta pe linga faptul ca atît diplomații cît și polițaii si avocații ori consilierii nostri ‘pe gratis’ împreună cu șefii si colaboratorii lor țigani și Parlamentari cretini încalcă absolut toate legile referitoare la securitate personală precum și drepturile mele private si legile concurenței loiale atît în apartamentul ăsta încă pe numele unui și unor handicapați boșorogi ca orice babă și boșorog, cît și din ‘an in Paști’ cind mai gasesc eu vreun servici de ultimă speță plus prost-platit ori deloc, în condițiile pe care le-am descris pe blogul dvs., în fiecare dintre toți anii aceștia..
    18. Dar..’ca c’est la vie, n’est ce past(??) Ce bine ca nu am uitat Franceza deloc, desi mă duc la Biserica Ambasadei Frantei de care aparțin eu și nu părinții mei numai la 2 slujbe pe an, dar tare mă tem că voi uita tot ce am făcut sacrificii să învăț anii ăștia peste-destui în domeniile la care am talent și mă pricep eu, fiindca nici diplomatul Elvetian si nici Elvetienii si nici restul să nu mă lase să fac..official, contractual, legal, plătit etc, ce am învățat doar eu și încă vreo 2-3 din 2000, să fac.…
    19. Concluzie Francois Villon(care era in zodiac ‘Gemeni’ la fel ca mine si ca Presedintele Klaus Iohannis: ‘Ou sont les neiges d’antant?’
    20. Merci…..și morții tăi de handicapat împuțit (cu ochi albastri) si cu tactu’ cu scirbele tale si cu tineretul si jegurile tale si medicii tăi corupți care mă spionați de ani de zile pe canalele on-line tip Facebook , Linkedin si pe mailuri si in casa mea si terorist mincinos si imputit si cu pilele tale la Institutul Diplomatic Romin si in sute de alte locuri !!!!!!!!!!!!!!!!!!!

    Reply
  2. AvatarSimona E

    Ma bucur sa aflu atatea pareri care se aseamana cu ale mele(Mircea Cartarescu, Vasile Ernu, Cecilia Stefanescu, Simona Sora, Svetlana Carstean). M-as fi bucurat sa aflu si opinia altor scriitori si oameni de litere, precum Radu Vancu, George Grigore(sectia de araba, Univ. din Bucuresti), Liiceanu, Andrei Plesu si altii… poate reveniti cu “partea a 2-a” intr-un viitor apropiat?

    O idee in afara subiectului dvs: nu am inteles ce legatura are cu acest articol ultimul comentariu care apare aici atat de ciudat(- adica: Amy Neagoe*)

    Reply
  3. AvatarAmy Neagoe: I AM A MANY POST-GRADUATED TECHNOCRAT_INDEPENDENT DIPLOMAT and BUSINESS PROFESSIONAL, TOO

    Ah, dragă Simona, dă-mi voie să îți răspund tot eu întrebării tale și te rog să mă scuzi dacă nu-ți pot garanta faptul că îți voi putea fi o profesoară perfecta(conform unora dintre multele pregătiri și certificări pe care eu le am) dar știi, nefiind față-în-față și necunoscîndu-te personal, nu pot să garantez efectul de 100% al redactărilor mele on-line. Cu toate acestea, îți pot garanta un lucru și mi-ar plăcea să apreciezi cît de importantă este sinceritatea împreună cu moralitatea justițiară și cultura pe care eu le am..și aici.
    Acestea fiind zise, iată partea a 2a a discursului meu despre economie+politică+terorism(100% real și experimentat și de mine și de alte personae, în același timp):
    2) 16.01.2015
    Citez din ‘Întoarcerea refulatului’ de Anca Băcoianu, ‚Observator cultural’ nr.497(2015)
    ‘Cînd Sarajevo era bombardat, cetățenii Europei, ai Canadei, ai Statelor Unite, ai Australiei nu aprindeau lumînări și nu aprindeau pancarte cu ‘Noi suntem bosniaci’(..)’De aceea, poate ar fi momentul să privim lucrurile în față. (..)Granița este interioară și individuală, între măsura fiecăruia de civilizație și barbarie, între generozitate și cruzime, toleranță și fanatism, curaj și lașitate, asumare și refuz. Dacă eu sunt Charlie, tot eu sunt și asasinul lui’.
    Și tocmai de aceea și pentru că eu cunosc atît din teorie cît și din practica zilnică că definiția terorismului nu se oprește numai la aceea de ‘masacru asupra maselor’ și puteți observa cu ușurință și din caricaturile anti-Creștine ale aceluiași cotidian ‚Socialist’ si satiric ‘Charlie Hebdo, eu imi amintesc că trăim într-o lume mixtă în care in cadrul unor spectacole liberale si libere dar dramatice de genul ‘Balcanicele’de Alexander Hausvaterîn care ‘atunci cînd observi cum unii spectatori le fac fotografii actrițelor goale și le trimit prin mesaj de Facebook prietenilor, amuzîndu-se de parcă ar fi venit la un peep-show, te întrebi dacă mai este, cu adevărat, vreo speranță’.
    Și ce speranță ar fi de fapt pentru mine de pildă care voi împlini la sfîrșitul primăverii 36 ani și, cu toate că sunt și drăguță și deșteaptă foc, nu m-am mai culcat cu un bărbat de vreo 11 ani, deși simt nevoia și mi-am și dorit-o mereu, însă pe lîngă că sunt pretențioasă egal foarte bine educată și sigură pe mine(cu toate că nimeni nu e perfect sigur pe sine și nici nu poate fi perfect vreodată într-o astfel de lume împărțită între ‘Je suis Charlie’ si ‘Je ne suis pas Charlie’(și în aceasta cea de a 2a variantă mă încadrez cu mîndrie și eu cu toate că voi urma întotdeauna legislația Occidentală și pe cea Creștin-Catolică de un anume fel și cu anumite limite așa cum trebuie să facem fiecare dintre noi fiindcă suntem diferiți Amy N.): eu m-am născut, sunt si voi fi toată viața mea diferită atît de tînăra aia cam de vîrsta mea care lucrează în Ministerul Culturii lîngă unul dintre sediile Guvernului și ale Patriarhiei și ale Ministerului Muncii din Romînia și care are o fetiță împreună cu unul dintre miile de agitatori ai steagului ‘Rosia Montana’ care are o firmă de IT, dar care sunt în totalitate lipsiți de educația de tipul celei prezentate de către dna Profesoară Aurelia Marinescu în cartea de ‘Reguli de bune maniere’ de la Librăria Humanitas cu toate că ‘nimeni nu e perfect, n’est ce pas’? Și nici eu personal nu am luat decît nota 8.00 la examenul de ‘Protocol in Relații Economice Internaționale’ la cursurile de Master pe care le-am finalizat acum 3 ani, deși la examenul de ‘Accesare de Fonduri Europene si de Coeziune’ pe care niste promisiuni mincinoase și disperarea mea de femeie intelectuală integră m-au făcut să îl dau în 3 ani diferiți și l-am luat de fiecare dată cu 10 și nu mi-a adus nici loc de muncă, dar nici posibilitatea practică să-mi fac firmă( de consultanță) și nici bărbat așa cum îl vreau eu, deși corupția ce provine din I.Q.ul limitat al fiecăruia și încurajat de anti-Creștinismul pe care atît ne-Creștinii proști cît și falși Creștini de genul Patriarhului Romîn și a altor popi și politicieni Romîni și de orice altă nație și credință lăsați să facă politică(în detrimentul puținilor oameni supra-dotați și integri precum sunt eu, mereu): corupția lor imensă nu îmi dă un loc de muncă ne-mixt potrivit educației și a competențelor mele profesionale dovedite atîția ani în mod tehnocrat și total altfel de mulțimea analfabeților și a fufelor și tîrfelor proaste care și-au cîștigat titlurile și diplomele pe criterii comuniste, Monarhiste, Republicane, Conservatoare, prea ‘democratice=socialiste’, liberale, ‘meritocratic-socialiste și penale intilnite in absolut toate formațiunile politice și nu doar politice de la noi ca și de la ai lor. Plus ca mă ține captivă în mijlocul unor boșorogi și babe care mă obligă de ani de zile ca, deși de 11 ani de zile toate testele medicale și profesionale atestă că eu sunt sănătoasă, să dau teste medicale periodice și deloc ieftine ca să merg la ANPH ca să obțin niște bani în urma accidentului pe care l-am avut acum 18(optsprezece ani), fiindcă nu am niciun ban si nu mă angajează nimeni și niciunul din foștii patroni nu m-a plătit pe lîngă că nu mi-a recunoscut nimic din multiplele mele calificări.(asa după cum nici Administrația și Judecătorii statului Romîn nu-mi recunosc diplomele și examenele multe pe care eu le-am dat în toți anii plus toate testele medicale și periodice pe care eu le-am făcut în ultimii ani și nu restul de oameni, de fapt, în cazul în care eu mă supăr de pildă pe mizerabila asta de viață și le arunc la coșul de gunoi, într-o zi).
    Dar nici medic de familie așa cum vreau eu și cum trebuie să fie nu am, pe lîngă că nu am nici bani ca să plătesc asigurările periodic, să merg la ce medic vreau și cînd și unde vreau și fără să dau raportul cuiva ori să am card European de sănătate și să fac operațiile estetice-reparatorii unde am semne de la accident în străinătate sau aici, exact asa cum vreau eu fiindcă eu sunt un om care a muncit ani de zile cinstit si, desi nu am decit 35 ani, diplomele si certificările mele vor valora din punct de vedere juridic si administrativ, cu mult mai mult decît ale unui muncitor, femeie de servici, bucătar, șofer de Ambasadă, patron de Restaurant sau de bancă, mogul Media sau chiar membru în Parlamentul și în Guvernul Romîn și European.
    Dar cu toate astea eu nu am niciun ban al meu, nici asigurări, nici partener de viață și nici nimic, așa după cum ceilalți și celelalte care au diplomele mele, le au. Iar Ministerele si politicienii și bărbații și colegii(de internet) si profesionistii(inclusiv medicii) ori mă pun pe mine să mă dau ‘uitucă’ ori se dau ei/ele ‘uituci’ in kestiuni care țin în fond de viața împlinită și securitatea personală pe care eu, ca femelă tînără-adultă și tehnocrată(la unul din cele mai înalte nivele), TREBUIE SĂ LE AM ȘI MI SE CUVIN.
    ..Și vă rog nici să nu mă confundați cu tineretul care a ieșit în Piața Universității să strige cu mine TOȚI ANII ĂȘTIA MULȚI si care mi-a copiat fără rușine sloganele și textele și ideile create de către mine, la fel cum au făcut-o și foști colegi de toate nivelele de la fostele locuri netrebnice de muncă pe care le-am avut și și-au făcut bannere și afișe cu ele și pretind în mod ‘democratic, păi nu?’ că eu aș fi ‘handicapată’ sau anormală după accidentul pe care l-am avut acum 20(douăzeci) de ani, păi nu??
    Că tot nu înseamnă decit că eu sunt ‘Catolică’ precum doamna Juristă Monica Macovei că îi împărtășesc DETALIAT opinia legată de traiectoria vieții lui V.V.Ponta d.e., nu are nicio importanță că amîndouă gîndim cam la fel fiindcă suntem deștepte și cam drăcoase si ne place legea, păi nu?
    Permiteți-mi să o citez(între ghilimele și cu sursa citată exact), fiindcă e ca și cum ,mi-aș cita gîndurile mele:’ Sebastian Bodu, ATAC la Monica Macovei | “Îi place să se facă de rahat”
    Doamna Macovei gîndește ca mine, desi eu nu sunt nici măcar șefă ori Directoare în vreo companie pe aici sau în străinătățuri sau în vreun partid, d’armite membră în Parlament ori Europarlamentară, cum poporul și-a votat tîrfele și puțoii, de fapt: ‘’ Am solicitat Baroului București să îl excludă pe Victor Ponta din avocatură, întrucât renunțarea la titlul de doctor în drept anulează diploma pe baza căreia a fost primit fără examen în avocatură. Dacă Ponta vrea să mai fie avocat vreodată, trebuie să dea examen și să parcurgă toate căile de pregătire, ca orice alt candidat.Ponta nu poate renunța la titlul de doctor fără să piardă titlul de conferențiar, fără să fie exclus din profesia de avocat și fără să returneze banii câștigați prin acest furt intelectual, inclusiv prin contractele cu statul pe care le-a avut ca avocat”’’.Și dragă domnule actor și politician A.Schwartzeneger și dragilor domni Diplomați de rang înalt și Ambasadori Romîni ori străini, pe mine nu mă plătește nimeni cu o groază de bani fiindcă eram olimpică și fată drăguță și cuminte cînd m-au călcat acum 18 ani pe trecerea de pietoni, un țigan dintr-o comună și nevastă-sa borțoasă. Așadar…’ou sont les neiges d’antant? En route Suisse-Bucharest probablement mais pas pour moi comme je veux et j’ai besoin, n’est pas ????????
    Si pupici. Amy N.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *