Am început noul an citind una dintre cele mai copleșitoare cărți de care am avut parte în ultima vreme. Este vorba de Suntem deja uitarea  ce vom fi a columbianului Héctor Abad Faciolince.

În prefața cărții, Mario Vargas Llosa spune că “este foarte greu să sintetizezi ce este Suntem deja uitarea ce vom fi fără să-i trădezi spiritul, pentru că, asemenea tuturor capodoperelor, cartea este multe lucruri în același timp. A spune că este o sfâșietoare carte de memorii despre familia și tatăl autorului – care a fost asasinat de un ucigaș plătit – e adevărat, dar neinspirat și infim, pentru că această carte este în același timp o copleșitoare imersiune în infernul violenței politice columbiene, în viața și în sufletul orașului Medellín, în obiceiurile și aspectele mărunte ale vieții, în intimitatea și grandoarea unei familii, o mărturie delicată și subtilă a iubirii filiale, o poveste adevărată care este în egală măsură o superbă ficțiune, prin felul în care este scrisă și structurată, și una dintre cele mai elocvente pledoarii care s-au scris vreodată în timpurile noastre și în toate timpurile împotriva terorii ca instrument politic.” (pag. 10)

Mi-am reprezentat grafic această carte în minte ca pe o hartă a relaționării cu toate implicațiile și consecințele aferente. Câteva cercuri concentrice, de la cel mai mic – casa părintească a autorului, la cel care reprezintă orașul Medellín, la cel al Columbiei, apoi al Americii Latine și, în final, al lumii întregi – sunt cadrul, iar zecile, chiar sutele de puncte, unele fixe, altele mobile, sunt protagoniștii cărții, povestea fiind de fapt legăturile dintre aceste puncte: legătura fiului cu tatăl, cu mama, cu cele cinci surori, cu bunicile, bunicii, unchii, mătușile, verii, verișoarele, vecinii, prietenii și dușmanii. Apoi legătura tatălui cu toți, a mamei, a surorilor și așa mai departe. Atât familia din partea mamei, cât și cea din partea tatălui sunt depozitarele unor valori și convingeri contradictorii care își vor pune amprenta asupra tânărului Héctor Abad. Sunt senzaționale tablourile de familie pe care le reușește Faciolince. Imaginea casei bunicii Victoria, cu capelă și oratoriu, care mirosea a tămâie și distila catolicism, amintirea ceremoniei rozariului sunt parcă desprinse din pânzele lui Rembrandt. Gravitatea este însă edulcorată de un umor, deși puțin morbid, de-a dreptul nebun al situațiilor, pentru că  imaginile sunt redate prin ochii copilului. Bunicul din partea tatălui, don Antonio, născut tot într-o familie de conservatori, dar având un spirit liberal, încearcă să scape de convingerile familiei făcându-se mason. Apoi călătoria lui și mutarea într-o altă zonă a țării, impusă de realitatea politică, facerea, pierderea și refacerea averii – au în mare măsură caracteristici romanești.

Portretele surorilor, ale rudelor și apropiaților, ale servitoarelor sau altor alte persoane satelitare familiei scriitorului sunt complexe, în ciuda economiei de mijloace. Pe alocuri scrierea are caracter de reportaj datorită redării cu minuțiozitate a realităților din Columbia, măcinată de luptele politice dintre stat, gherile și carteluri, de violență, corupție și mari interese economice, toate acestea pe fondul unei sărăcii greu de imaginat și a unor condiții precare de viață a majorității populației .

Toate cadrele și toate relaționările sunt speciale. E fascinant cum dând peste un personaj îți spui că probabil e cel mai interesant și mai exotic, dar faci acest lucru, pentru că nu știi ce te așteaptă peste patru sau cinci pagini unde apar alte crochiuri sau alte tușe ale unor portrete deja cunoscute care le fac și mai interesante și mai exotice decât ai apreciat mai înainte.

Dincolo însă de realitatea politică și socială imediată, în primul rând am rezonat la iubirea din această carte, fiind  una dintre cele mai frumoase cărți de dragoste pe care le-am citit. Tot felul de iubiri sunt relevate pagină cu pagină. Unele explicite, altele tacite, unele intuite, altele doar imaginate de cititor – toate aflându-se într-o mișcare de rotație în jurul celei mai mari iubiri, gratuite și pure: a copilului pentru tată și a tatălui pentru fiul său – acea iubire nemeritată care ne ajută, când avem norocul să o primim, să suportăm cele mai grele lucruri din viață, să suportăm viața însăși. (pag. 269)

Mi s-a părut un manual de parenting insolit, dar perfect. Știați de exemplu că a-ți răsfăța copiii este cel mai bun sistem de educație? Iată ce crede tatăl autorului: Dacă vrei ca fiul tău să fie bun, fă-l fericit, dacă vrei să fie mai bun, fă-l și mai fericit. Ne facem copiii fericiți ca să fie buni și pentru ca apoi bunătatea să le sporească fericirea. (pag.28)

Sau cât de importantă e puterea exemplului: (…) fără să-mi spună un singur cuvânt, fără să mă oblige să citesc sau să ascult muzica clasică, doar privindu-l, văzând la el efectele benefice ale muzicii și ale lecturii, am înțeles că în viață toți putem să ne bucurăm de un dar imens, nu foarte scump și mai mult sau mai puțin la îndemână: cărțile și discurile. (pag. 135)

hector

Mi-am și imaginat un viitor în care părinții ar povesti între ei cu mândrie despre această reușită altfel a copiilor lor –  nu despre ce au ajuns, câți bani câștigă sau care e statutul lor social, ci despre cât de împliniți și fericiți sunt. Mi-am adus din nou aminte de importanța celei de-a treia moșteniri lăsată de părinți copiilor, pe lângă cea genetică și cea pecuniară, cea spirituală, ideologică, umanistă. Într-o discuție cu o prietenă, aflându-mă încă sub efectele entuziasmului lecturii, îi spuneam cât de important mi se pare mie acest aspect al fericirii și cât de importantă pentru consolidarea personalității și găsirea drumului corect în viață este această moștenire spirituală pe care o primesc copiii de la părinți, iar ea m-a întrebat rezonând la entuziasmul meu, dar considerându-se, totuși, mai angrenată în realitate, dacă eu cred că această moștenire ar fi valabilă și pentru cei flămânzi, dacă cu burta goală te mai poți strădui să fii fericit. Da, știu că e deja un șablon clasic și că vor exista probabil și detractori care îl vor acuza pe Héctor Abad (și pe tată și pe fiu) de infatuarea și prețiozitatatea cu care cei bogați luptă pentru dreptate. Faciolince spulberă însă această presupusă ipocrizie recunoscând în mai multe rânduri că lupta umanistă pentru adevăr și dreptate dusă cu obstinență de tatăl lui – luptă care de altfel i-a și cauzat moartea în final – a fost înlesnită de situația financiară familială, care i-a permis să nu-și risipească energia prin găsirea modalităților de întreținere a familiei. La un moment dat Abad, copil fiind, își întreabă mama dacă ei sunt bogați și aceasta îi răspunde că nu sunt nici bogați, nici săraci, doar ceva mai înstăriți, iar altă dată spunea referindu-se la siguranța materială pe care o asigura mama lui familiei prin compania pe care o înființase și care îi permitea tatălui să fie consecvent în ideologia lui, că datorită exemplului lor surorile mele și cu mine știm astăzi că există un singur motiv pentru care să vrei să obții bani: ca să-ți poți păstra și apăra cu orice preț libertatea de a gândi, fără ca nimeni să te poată supune vreunui șantaj profesional care să te împiedice să fii ceea ce ești. (pag. 134)

Cartea este structurată în patruzeci și două de capitole, inegale ca lungime și tematică, abordate nu neapărat cronologic, dintre care doar treisprezece au efectiv rol de bornă prin titlu, oferindu-i cititorului o oarecare orientare în acest hățiș de informații atât de diferite, restul subordonându-se cumva primelor: 1. Un copil de mână cu tatăl său; 7.  Un medic împotriva durerii și a fanatismului; 13. Războaiele religioase și antidotul iluminist; 20. Anii fericiți; 21. Moartea Martei; 30. Două înmormântări; 32. Anii de luptă; 33. Accidente de trafic; 35. Drept și uman; 37. Deschizând sertare; 38. Cum vine moartea; 40. Exilul prietenilor; 42. Uitarea.

Capitolul Moartea Martei este cel care împarte cartea în două, (…) Prezentul și trecutul familiei mele s-au despărțit atunci, odată cu moartea devastatoare a Martei, și viitorul nu avea să mai fie același pentru niciunul dintre noi. Mai bine zis, nu a mai fost posibil pentru nimeni să fie fericit pe deplin, nici măcar din când în când, pentru că în același moment în care ne regăseam într-o clipă de fericire, știam că lipsea cineva, că nu eram toți și deci nu aveam dreptul să ne bucurăm, pentru că nu mai putea exista plenitudine. (pag. 185) – și care face trecerea către cealaltă moarte, cea a tatălui.

Tatăl, Héctor Abad Gomez, medic igienist, profesor universitar și activist pentru drepturile omului, ucis în anul 1987, datorită orientării de stânga – este un melange exotic în care îi regăsim deopotrivă pe Don Quijote și pe Candide, pe răsfățat și pe victimă, pe încrezător și pe sceptic, pe tolerant și pe înverșunat, pe soț, pe amant, pe tată, pe prieten, dar cel mai mult pe luptătorul umanist – pe care îl puteai descoperi cu ușurință în tot ceea ce scria sau întreprindea: (…) lupta prin intermediul unei voci competente și convigătoare pentru a ameliora nedreptele condiții din țară. A făcut-o până în ultimele clipe de viață (pag. 232) – când (…) ajunsese să spună că ideologia lui era un hibrid: creștin ca religie, datorită chipului amabil al lui Iisus și evidentei sale înclinații pentru cei neajutorați; marxist în economie, pentru că detesta exploatarea economică și abuzurile infame ale capitaliștilor; și liberal în politică, pentru că nu suporta lipsa libertății și dictaturile, nici măcar dictatura proletariatului, căci săracii ajunși la putere, încetând să mai fie săraci, nu erau mai puțin despoți și inumani decât bogații ajunși la putere. (pag.55)

CITAT-1_16_09

Asasinarea iminentă a tatălui lasă o rană de neșters pentru autor și familia acestuia, dar Héctor Abad Faciolince se simte mai dator să onoreze amintirea lui decât să o plângă. Există o continuitate a familiei care nu s-a rupt. Asasinii nu au putut –  și nu vor putea – să ne distrugă, pentru că între noi există o relație de putere și de bucurie și de iubire pentru pământ și pentru viață pe care ei nu au putut să o învingă. (pag. 272)

De aceea poate și Llosa, tot în cuvântul înainte, spune că în ciuda prezenței devastatoare în paginile ei a suferinței, a nostalgiei și a morții, “Suntem deja uitarea ce vom fi” nu este o carte care să demoralizeze. Dimpotrivă cum se întâmplă întotdeauna cu operele de artă reușite, este o carte în care frumusețea formei, calitatea expresiei, luciditatea reflecțiilor, grația și finețea cu care este descrisă acea familie atât de afectuoasă și de caldă încât ai vrea să fie a ta, fac din ea o carte care îți ridică moralul, o dovadă că, fie și în cele mai infame și mai dure experiențe, sensibilitatea și imaginația unui scriitor generos și inspirat pot fi utilizate pentru a apăra viața și a arăta că,  în ciuda a toate, pe lângă durere și frustrare, există totuși în ea bucurie, iubire, idealuri, sentimente înalte, tandrețe, compasiune, fraternitate și hohote de râs. (pag. 11)

Nu cred că această pledoarie mai are nevoie de vreo adăugire ca să vă convingă să citiți cartea. Credeți-l pe cuvânt pe Llossa! – veți fi mai bogați și mai frumoși după ce veți citi Suntem deja uitarea ce vom fi.

Titlul cărții vine de la poemul lui Borges, Epitaf, pe care Faciolince l-a găsit copiat de mână pe o foaie în buzunarul tatălui sau în ziua în care acesta a fost ucis. Iată prima strofă:

Suntem deja uitarea ce vom fi.

Pulberea elementară care ne ignoră,

ce a fost un Adam viu și care acum este

toți oamenii pe care nu-i vom mai vedea.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Suntem deja uitarea ce vom fi, Héctor Abad Faciolince, editura Curtea Veche, 2014. Cumpără cartea de la Cărturești!

Maria Elisabeta Boamfă

Psiholog de profesie, a lucrat în domeniul dezvoltării şi trainingului. Momentan, expatriată în Germania, se ocupă de îmblânzirea limbii, iar în timpul rămas are grijă, cu neostoită pasiune, de cărţi şi de alte minuni. Adeptă a cultului "bucuria vieţii", e responsabilă cu colectarea de zâmbete şi poveşti.


2 comentarii
  1. AvatarDiana

    Mulțumesc pentru aceasta recenzie extrem de frumoasă! De-abia aștept să țin cartea în mâini.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *