Ce-ar putea face un bookaholic indignat ca să nu agonizeze? Simplu, la nivel semantic să înlocuiască n-ul cu r-ul, adică să agorizeze, faptic – să scoată dezbaterea în stradă.

Exact asta s-a întâmplat la Sibiu, 12 zile la rând. Așa ne-am petrecut câțiva cetățeni indignați, dar bine intenționați, unii dintre noi bookaholici declarați, alții deconspirați sau doar neintrospectați sfârșitul serilor de decembrie în zona liberă de corupție.

#văvedemdinsibiu ne-a lăsat moștenire o zonă liberă. Noi vom decide de ce anume va fi liberă și pe viitor: de corupție, de nonvaloare, de ignoranță, de abuzuri sau îngrădiri ale libertăților. Ochii vigilenți vor rămâne aici în spațiul acesta, neadmițând niciun derapaj.

Ne-am întâlnit în fiecare seară și am povestit despre ce facem, cine suntem, ce ne leagă, ce ne desparte.

În jurul focului metaforic, cu căciuli trase pe ochi și cu bărbiile în fulare, am încins atmosfera cu idei, cu atitudine, cu emoție, cu inteligență și creativitate, cu valori, dar și cu soluții concrete, pragmatice, aplicabile.

Am coborât de pe forum (facebook) în agora. Am început să regustăm interacțiunea directă. Am înlocuit sunetul tastaturii cu cel al cuvintelor, al vocilor noastre și chiar al  propriilor tăceri. Am dat la schimb tastele, pe pietre reci de pavaj.

Nu ne-am gândit nici la aplauze, nici la blamări, dar am avut parte și de unele, și de altele.

Au fost voci care au spus că nu suntem altceva decât un grup de hipsteri plictisiți. Alții ne-au atras atenția că dacă simbolistica e arma noastră, ar trebui să fim mai atenți la detalii. De exemplu masa cu prăjituri colorate parcă nu se prea potrivea cu imaginea unui protest care ar fi putut impune prin abnegație stoică. Un fel de a spune că proletariatul ar trebui să fie suferind pentru a insufla credibilitate și emoție. Habar nu am dacă fără prăjituri și fără ceai am fi convins mai mulți semeni de autenticitatea susținerilor noastre. Eu cred că exact acele prăjituri colorate ne reprezintă în fapt  bucuria, creativitatea, jubilația și originalitatea cu care am hotărât să abordăm uneori viața. Nu ne vrem victime, ci apărători ai valorilor și principiilor care ne definesc. Și pentru asta am ieșit în stradă și am făcut zona liberă de corupție. Și pentru asta am face mai mult decât să stăm în frig chiar și fără ceai și prăjituri.

Solidaritatea a venit natural manifestată pe mai multe căi. Ne-am dorit-o, dar nu am căutat-o. A fost darul indignării și al înverșunării noastre. Din tineri frumoși, am devenit tineri furioși, dar care își urlă furia prin tăcere ca personajul acela din bancul spus aseară de Florin care îi răspunde securistului că ura lui e în suflet.

Hessel zicea că indignarea poate începe cu o încruntare a frunții, cu un pumn încleștat, dar și cu privirea fermă că împreună ne putem schimba soarta, cu surâsul celui stăpân pe sine, care nu mai e dispus să i se disprețuiască viața.

Ăsta a fost liantul nostru, mecanismul care ne-a conectat în ne(-)am unit.

Primele două seri cu Dan Perjovschi în prima seară și Radu Vancu în a doua – au fost sub semnul optimismului, al îndemnului la rezistență.

Dan ne-a convins că nu e vremea de depresie și că protestul nu mai înseamnă să iei piatra din caldarâm și să o arunci în geam.

La vremuri noi se impun modalități noi. Forme de protest inteligente și mișto. Cum e protestul nostru: provincial, naționalist, local, dar și global, cool, inteligent, nonviolent, cu umor, subversiv. Nu degeaba a creat valuri.

Principalul e să reacționezi. Spațiul public e pentru toată lumea.

Protestul trebuie întreținut, chiar și dacă pare că lucrurile se rezolvă. Adică tranformat în vigilență la derapaje și grijă față de cetate și oamenii ei.

The big picture din perspectiva lui Dan – e că luptăm pentru Europa.

Radu ne-a vorbit despre iluzia euforiei dată de protestele din februarie în comparație cu cea a disforiei de acum.

Finalul de an e într-o simetrie inversă cu începutul de an când exista impresia unor victorii evidente – iluzia euforiei că i-am oprit, că orice am face suntem mai puternici (e limpede că suntem mai inteligenți și mai creativi, dar nu mai puternici) – care nu se baza pe fapte reale. Disforia de acum e la fel de înșelătoare ca euforia de la începutul anului. Avem iluzia pe dos că ne-au învins, că protestul nostru e în zadar, că am pierdut sute de ore, unii chiar mii, degeaba.

Dar am obținut câteva lucruri care ar trebuie să ne tempereze disforia, deprimarea. Ar trebui să fim mai degrabă furioși decât deprimați sau obosiți.

Graba lor îi face să greșească. Noi îi ajutăm să facă greșeli. Pentru noi ceasul nu face tic-tac. Timpul e de partea noastră.

Discursul lui Radu e deștept, corect, informat și coerent, dar pe lângă asta intervine nu riscul, ci și darul meseriei, pentru că uneori e atât de multă poezie în ce spune el.

De undeva din neant toate disperările noastre adunate construiesc speranța. Suntem atât de disperați încât ne-am adunat să creăm speranță.

Nu-mi permit să fiu demoralizat pentru că ar fi o impietate față de situația dezastruoasă a prietenilor mei turci.

Nu admit disperarea, este imoral, neetic să fi demoralizat.

Răul e bălțat cu bine, asta e o mare perversitate. Banalitatea răului e că și în sistemele iliberale pot exista senzații plăcute. Și în comunism mirosea a vin fiert și a semințe sau castane prăjite. Piața, orașul avea o viață proprie.

Noțiunea de politică a fost confiscată de comunism. Faptul că ne adunăm aici încearcă să schimbe această moștenire. Refacem tradiția rezistenței.

Chiar dacă trec legile, noi nu trebuie să deprimăm, ci să construim eficient și inteligent tradiția asta a rezistenței.

Ciprian ne-a vorbit despre redefinire și reinventare în contextul în care chiar și sistemul democratic reprezentativ are nevoie de anumite reglaje. Noi suntem cei care ar trebui să redefinim statul, să reinventăm spațiul, să ne valorificăm potențialul de a crea lucruri din nimic și capacitatea noastră de a renunța la lucruri (mai ales la timp) pentru a crea altele.

S-a discutat apoi despre caracterul inegal de forțe al jocului dintre o parte a populației civile care reacționează și majoritatea parlamentarilor. Un joc obositor și devastator de-a șoarecele și pisica, un joc dintre floretă și spada otrăvită – cum frumos a spus o doamnă din public, un joc inversat de-a baba-oarbă în care ni s-a cerut să ne acoperim ochii, ca să poată fi instaurat bunul plac al unui grup de penali. Doar că noi nu mai vrem să ne jucăm așa, nu mai acceptăm ca cineva să schimbe regulile jocului. Ne-am aruncat cârpele cu care aveam ochii acoperiți și da, acum vedem. Vă vedem nu ca big brother, nu ca spioni ai securității cum am fost acuzați că am fi – acest vă vedem înseamnă doar că suntem aici, vigilenți și neresemnați.

Avem nevoie de acțiune, nu de inacțiune.

A treia seară de agoră am schimbat registrul și am umblat puțin teleleu, alături de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, prin celelalte Românii. Cele ale sărăciei, violenței domestice, penitenciarelor și cercurilor vicioase din instituțiile statului care nu oferă nicio șansă reală persoanelor din zonele defavorizate. Am fi preferat fără brumă de îndoială frigul de afară, frigului pe care ni l-a adus în suflete povestea lui Iacob și a lui Mimi din Rășinari. O crimă odioasă în care criminalul s-a bucurat de complicitatea întregii comunități. O comunitate pe care lipsa de educație o condamnă la beznă.

Dincolo de tonalitatea gravă, chiar sumbră a poveștilor, Elena crede că pașii mici, anduranța, acțiunea și nu inacțiunea, cum zicea și Ciprian, sunt soluții, poate nu definitiv salutare, dar măcar de remediere a acestor realități.

În următoarea seară ne-am întors la cetate, la comunitate cu Vlad și Marian – Habitușii cum li se spune în zonă – doi dintre fondatorii librăriei Habitus al cărei spațiu a devenit în scurt timp un adevărat epicentru, dar și un mecanism de coagulare a comunității sibiene. Pe masa discuției au fost puse valorile, binele, comun, tradițiile și moștenirile culturale, drepturile și obligațiile noastre ca cetățeni ai unei comunități multietnice și multiculturale.

A urmat apoi punerea sub lupă a legilor justiției de către Miron și Ciprian. O discuție poate mai tehnică, dar atât de necesară pentru dezvoltarea exercițiului argumentării.

Ultima agoră a fost dedicată jurnalismului. Am discutat cu Bogdan Brylynski, Florin Pasnicu și iarăși cu Dan Perjovschi despre accesul la informație, libertatea de exprimare și provocările actuale ale jurnalismului, despre rolul decisiv al educației în actul de informare corectă.

Credem oare orice? Se pare că depinde de cât de educați suntem. Educația este capacitatea să distingi între ceea ce știi și ceea ce nu știi. (Anatole France).

S-a dezbătut despre diferența dintre fals și minciună, dintre fapte și opinii și importanța argumentării, despre fake news și manipulare, despre dublul tăiș al political correctness-ului, despre dificultatea asumării sincere și pericolele partizanatului, dar și despre consecințele devastatoare ale neutralității, ale neluării de poziție, ale rămânerii la supa călduță.

Am avut un răstimp de 12 zile în care agora a fost mai întâi metaforă, a devenit apoi realitate și sunt sigură că va supraviețui evenimentului care a creat-o. Regele Mihai vedea România de azi ca pe o țară luată cu împrumut de la copiii noștri. În acest context viitorul lor va depinde de flerul nostru de investitori, iar eu cred că agora e o investiție sigură și profitabilă. Copiii noștri vor fi beneficiarii unui business reușit.

Așa că nu dezarmați! Mai bine agorizați!

Foto credit: Rareș Helici

Maria Elisabeta Boamfă

Psiholog de profesie, a lucrat în domeniul dezvoltării şi trainingului. Momentan, expatriată în Germania, se ocupă de îmblânzirea limbii, iar în timpul rămas are grijă, cu neostoită pasiune, de cărţi şi de alte minuni. Adeptă a cultului "bucuria vieţii", e responsabilă cu colectarea de zâmbete şi poveşti.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *