Protestul de pe 10 august a fost, poate, cel mai intens și variat de până acum. Am văzut oameni foarte diferiți aduși laolaltă de aceleași probleme sistemice ale statului, de piedicile puse luptei anti-corupție, de incompetența acestui guvern. Am văzut bucureșteni, oameni veniți de la mii de kilometri depărtare, plecați de foarte mulți ani din țară, oameni de 101 ani, oameni în scaun cu rotile, oameni tineri, corporatiști, bugetari, oameni veniți din toată țara, de la Satu-Mare, Oradea sau Timișoara, oameni din fieful lui Liviu Dragnea, părinți, copii, adolescenți, studenți, ingineri, IT-iști, muncitori, agricultori. Și, nu în ultimul rând, scriitori.

La câteva zile după cele întâmplate în acea seară & noapte, am vrut să aflu care au fost experiențele scriitorilor de la protest și cum percep ei reprimarea manifestației în contextul european în care ne aflăm, dar și în raport cu istoria noastră din ultimii 30 de ani.

Le-am pus doar două întrebări (și jumătate): 1. Cum a fost experiența ta personală de la protest? Ai avut de suferit din cauza gazelor sau a agresivității jandarmilor? 2. Cum vezi și interpretezi acum, după două săptămâni, cele întâmplate pe 10 august, în raport cu valorile democratice ale U.E. și cu istoria noastră din ultimele trei decenii? Dina Frînculescu, Răzvan Țupa, Radu Nițescu, Ana Barton și Radu Vancu răspund, în cele ce urmează, la acestea.

Dina Frînculescu    

foto: Alberto Groșescu

    1. Am fost la protest cu fie-mea, Olga, care are un pic peste trei ani. În ziua aia era Prințesa curată ca o piatră şi glumeam cu ea că mergem la protest ca să spunem că vrem să fie şi țara noastră curată ca o piatră. Deja auzise vorbindu-se prin casă despre PSD-ul care fură de la copii şi nu era de acord cu aşa ceva. Am ajuns în Piața Victoriei cu un metrou împodobit de centenar, plin cu protestatari zâmbitori. Ne plimbam prin mulțime, lumea făcea poze, Olga se bucura că sunt multe steaguri şi chiar şi preferatul ei, cel cu frunza, eu îi explicam ce se strigă, când, deodată, simțim un miros ciudat şi înțepător. Ne retragem spre Antipa, pe lângă noi treceau tărgi cu oameni leşinați. Fie-mea întreba dacă au murit. Am zis că s-o fi întâmplat o ambuscadă şi de-asta au dat cu gaze lacrimogene, aşa că ne-am dus în parcare la Mega, departe de centrul pieței, să mâncăm liniştite biscuiți. Nu m-am gândit încă să plecăm. După vreun sfert de oră, gazele ne-au ajuns şi acolo. I-am pus Olgăi rochia pe față şi am fugit şi mai departe, pe Victoriei, unde credeam că vom fi la adăpost. Ceilalți oameni cu copii din jur îmi dădeau speranță că suntem într-o țară normală, unde nu e periculos să vii la protest. Totuşi, după încă câteva reprize de gaz şi fugă, în brațe cu fiică-mea speriată şi frecându-se continuu la ochi, am decis să plecăm. Nu o mai puteam ține acolo, oricât îmi doream să o învăț cât de bun e protestul şi cum putem schimba lucrurile în bine. A primit de la un domn un steag mic al României, cu care încă se mai joacă de-a protestatara – şi-l pune pe gură şi fuge prin casă. A doua zi, i-a spus vânzătorului de la aprozar că jandarmii au avut ceva cu copiii. Cam cu asta am rămas, şi cu senzația de neputință, dar şi de un pic de speranță de când coboram înapoi la metrou printr-un torent de oameni care urcau strigând.

2. Acum mi se pare că am intrat iar în absurd, că râdem cu jumătate de gură şi că ar trebui mai degrabă s-o învăț pe fie-mea cum se trăieşte în Germania de care am fugit mereu, decât cum să fugă de jandarmi. Eu am revenit în țară în 2013 crezând că e de ajuns să fii un om ok ca să fie bine şi-n jur, mi-am dorit mult să cresc noua generație de români normali, nu extraordinari, doar cât de cât acceptabili. Dar am senzația că mă zbat în vid. Mai rămân un pic, mai dau o şansă să ne facem mari, să nu-i mai alegem pe urmaşii celor care ne-au omorât bunicii şi ne-au spălat părinții pe creier, să ne vedem fiecare de treaba noastră. S-a share-uit mult în ultima vreme imaginea de la Revoluție cu pancarta pe care scrie „Copiii noştri vor fi liberi”. Copiii lor nu suntem liberi. Şi nici copiii noştri.

Răzvan Țupa

1 și 2. Țara te vrea violent și pentru așa știe mereu cine e de vină: celălalt

Ce s-a întâmplat pe 10 august începe să fie spus ca o poezie. Și, pe măsură ce se îndepărtează data protestelor, ceea ce rămâne în imagine este doar violența. Nu ne place, dar o iubim ca pe țară. Ca în toate instanțele în care cineva are de suferit, cel care e clar că a trecut limitele confruntării e descris de cei care l-au cunoscut în alte situații: „era om bun, saluta și își ajuta vecinii”. Ceea ce e normal, pentru că omul care dă în cap nu face asta chiar tot timpul. O bună perioadă din timp o petrece ascunzând asta.

După ce a murit Ilie Gâzea, care nu și-a mai revenit după ce a fost afectat de gazele folosite de jandarmerie în Piața Victoriei în timpul protestului, acuzațiile s-au întețit și dinspre cei care au văzut în asta o dovadă a modului haotic în care a avut loc „menținerea ordinii”, și dinspre specialiștii în locuri prin care nu ai voie să treci și unde nu ai de ce să te duci. Ne amintim mai greu faptul că șefi de închisori comuniste au explicat cam în aceiași termeni dispariția deținuților. „Erau oameni bolnavi și în vârstă”, spunea Vișinescu, parcă. Și el se credea nevinovat.

Experiența mea legată de protestul de pe 10 august pot să o reduc la câteva cuvinte destul de simple: nu m-am simțit în siguranță pe stradă. Și comparațiile nu mă ajută. Pentru că ceea ce sună „ca o poezie” putem să spunem clar că tocmai aia nu e. Pentru că, dac-ar fi, nu s-ar mai compara.

Ce mă interesează este că exercițiul învinuirii se plimbă dus-întors de la jandarmerie la protestatari. Și, când încep să se desfacă firele, descoperi că în orice mulțime sunt identificați în câteva zile cei care lovesc un jandarm (unisex) sau sustrag un pistol. Cu nume și prenume. Cu toate acestea, continuăm să auzim că protestatarii pașnici trebuie să se disocieze de cei violenți. Deocamdată nu i-am văzut pe jandarmii normali să se disocieze de cei abuzivi. Aflăm că o mână de jandarmi sunt investigați pentru abuz. Și totuși, cele două categorii par să aibă nevoie una de cealaltă. Și unii, și alții regretă când este vorba despre declarații publice. „Au avut o atitudine de recunoaștere și de regret. Cojoaca era și sub influența băuturilor alcoolice. În momentul în care ei au dat acele lovituri de pumn în scut, cei doi jandarmi erau în picioare. Nu au dat în jandarm, au dat în scutul jandarmului. Fata am înțeles că pierduse scutul undeva în învălmășeală”, zice avocatul celor doi indivizi arestați după secvențele din Piața Victoriei.

Acum aflăm că nici Liviu Dragnea, șeful partidului de guvernământ, nu se simte în siguranță. Sigur, argumentele lui sunt ceva mai generale și cu aer baladesc. Și el se crede nevinovat.

O să fie foarte greu de crezut pe cuvânt chiar atunci când o să o pățească în nume personal și nu prin angajați ai statului plătiți să gestioneze violența. Și atunci cine n-o să vrea să fie vinovat? Pentru că „la tot omul” nu-i place țara lui, dar o iubește. Și-acum se găsește el (sau ea) criminal în serie ori conducător abuziv să nu-și fi iubit țara? O să închei previzibil. Hitler și-a iubit țara, Mao și-a iubit țara, Ceaușescu a tratat-o la fel. Dar din gură poate oricine. Poezia începe dincolo de asta. Acolo unde putem să arătăm în câte feluri spunem „nu”.

Radu Nițescu

1. Povestea mea de la protest n-are cine știe ce acțiune. Am ajuns în Piața Victoriei pe la 7, cam așa, dinspre Romană. Câțiva prieteni mi-au zis să vin în față la Springtime, dar era prea aglomerat ca să răzbat până la ei, așa c-am rămas undeva prin dreptul gurilor de metrou de pe Lascăr Catargiu și ne-am întâlnit acolo. Erau mulți oameni în jurul meu care scandau, mă tot întâlneam cu cunoscuți, dar treaba părea liniștită, cum a fost și la alte proteste, așa că nu mi-a venit să cred când am auzit că s-au folosit gaze, nu înțelegeam pentru ce. Și mai auzeam din când în când explodând câte o grenadă de-aia și-mi amintesc că, deși n-a explodat niciuna chiar lângă mine, se simțea în aer, mă usturau ochii. Apoi, am început să văd ieșind din mulțime oameni care plângeau și se țineau greu pe picioare. Am vrut să mergem spre Antipa, să vedem ce se întâmplă și pe partea cealaltă, dar cum prin Piață nu părea de traversat, am luat-o înapoi pe Lascăr, ca să facem stânga pe vreo străduță și să ocolim cumva clădirea guvernului prin spate. Aici, pe Grigore Alexandrescu cred că eram, am dat de-o grupare de jandarmi aliniați câte doi, echipați până-n dinți, care au luat-o în pas alergător spre Piață, scoțând niște sunete care te băgau în sperieți, un fel de hăhăit lugubru. Aveai impresia că se duc la război. Ne-am continuat drumul și ne-am rătăcit pe lângă un depou de tramvaie, am ieșit spre Pasajul Victoria, unde deja era prea plin de jandarmi, apoi am mers spre Romană și ne-am retras la un pub, uitându-ne consternați pe net la ce s-a întâmplat.

2. Ce s-a întâmplat atunci mi se pare, cum altfel?, inacceptabil. Mai rău decât întâmplarea în sine mi se pare că a trecut timpul și, în loc de scuze și demisii, am văzut atâtea încercări de a justifica felul ăla de a acționa, de la declarațiile de la TV până la filmulețele postate pe facebook de Jandarmeria Română. Îmi place să cred că oamenii sunt revoltați și că o să ne reîntâlnim cât mai mulți în Piață cât mai curând.

Ana Barton

foto: Cătălina Flămînzeanu

 1 și 2. Traumatizantă a fost experiența mea personală. Am ajuns în Piața Victoriei în jur de ora 19:30. Văzusem deja de-acasă, uitându-mă la știri înainte să plec, mai devreme de ora 17:00, că jandarmii au dat cu gaze fiindcă erau acolo niște elemente turbulente care se împingeau cu jandarmii. Nu m-am îngrijorat, crezând că forțele de ordine, că de-aia sunt forțe de ordine, vor rezolva problema și îi vor extrage din rândul protestatarilor pașnici pe acei oameni violenți. M-am gândit că acei provocatori nu vor altceva decât să strice protestul, așa că vor fi luați de-acolo de jandarmi. Am apucat să citesc, înainte să închid computerul, și comentariul unei doamne, la o postare de-a mea pe Facebook, comentariu în care doamna spunea că jandarmii au dat cu gaze lacrimogene. M-am gândit că face parte din efortul lor de-a scoate violenții dintre protestatarii pașnici. Când am ajuns eu în Piața Victoriei, era o mulțime uriașă, care se revărsa inclusiv pe străzile adiacente pieței. Nu am ajuns în apropierea guvernului deloc, în zona în care stăteam cu prietenii mei și împrejur, cât puteam cuprinde cu privirea, protestul se desfășura normal, nu era niciun om cu comportament agresiv. Nu erau nici jandarmi în jurul nostru, eram oarecum în mijloc, la trecerea de pietoni care dă spre parcarea din piață. Undeva în jur de ora 20:00, au ajuns, aduse de vânt, primele gaze la mine. Era evident că se dau de mai departe, căci lângă noi nu erau jandarmi. Și veneau în rafale, parcă dinspre partea aia a pieței care dă în Iancu de Hunedoara. Dar eram și uimită de cum ajung așa repede și sunt așa de intense la noi, care eram așa departe? Când veneau gazele aduse de vânt, ne aplecam sau ne așezam, punându-ne eșarfe sau tricouri la guri, nas, ochi. Eu găsisem în dimineața aia un mesaj de la o prietenă din Canada, în care îmi zicea să nu plec fără apă și eșarfă la protest. Am și râs de ea: eșarfă la 30 de grade, femeie? M-a rugat să o ascult, spunându-mi că-mi va folosi dacă se va da cu gaze lacrimogene. Apucasem să văd la televizor înainte să plec că deja se dăduse, așa că am luat la mine două eșarfe, gândindu-mă că vreunul dintre prietenii mei nu are și i-ar folosi. Interesant e că nu am fost singura care a gândit așa. O foarte bună prietenă mi-a pus în mână o eșarfă, imediat ce am ajuns. Am crezut că mi-o dă să i-o țin un pic, dar a plecat, căutând pe cineva, iar eu am rămas cu eșarfa ei în mână. Pe-aia am și folosit-o toată seara, pe ale mele le-am dat unor prietene care nu aveau.

Și gazele n-au mai încetat de-atunci, veneau periodic, la câteva minute, în rafale. Totuși, vreo douăzeci de minute, nu le-am mai simțit. Ne-am gândit că e gata, s-a terminat cu gazele, am și vorbit între noi. Niciunul nu s-a gândit să plece. Pe la 21:30, dar nu sunt foarte sigură de oră, am văzut nori albi de gaze, nori denși, venind peste noi din toate părțile. Nu mai puteam respira nici cu eșarfele la nas și gură. Ochii ne usturau rău și lăcrimau continuu. Nici nu mai vedeam bine. Sunt uimită, foarte uimită, de faptul că, în timp ce mergeam spre intersecția cu Bd. Ion Mihalache, nu ne-am călcat în picioare, ci, dimpotrivă, ne-am sprijinit unii pe alții, ridicându-ne de pe jos, ținându-ne de braț, de cot, de umăr. Eram mii de oameni și niciunul nu a călcat pe altul. Or, asta arată ce fel de oameni erau în piață. Toți. Când am ajuns la colțul pieței cu Bd. Mihalache, m-a oprit o tânără care mi-a zis că mă citește, că a și fost la lansarea mea de la Iași, de acum trei ani, și că, dacă nu ar fi fost în piață, nu ar fi crezul că așa ceva e cu putință. Lumea retrasă pe bulevard striga „Nu plecăm!“. Și ne-am întors, dar n-am apucat să mergem prea mult, că iar au dat cu foarte multe gaze. Eu i-am zis bărbatului meu că vreau la toaletă, neapărat. El a spus că cel mai aproape ar fi Muzeul Țăranului. Eram vreo șapte prieteni care am pornit spre muzeu, de restul ne-am pierdut când ne retrăgeam din piață. La muzeu erau oameni, afară, la mese. Râdeau, mâncau, vorbeau. Din piață se auzeau zgomote ca de război. Mă întreb și azi cum este posibil, cum? Cum poți să vezi, să știi ce se-ntâmplă în jurul tău și să te comporți de parcă ai avea planeta ta, pe care o iei cu tine, ca pe-o păturică, și faci picnic în mijlocul câmpului de luptă? A fost halucinant, oribil, inuman. Am rămas vreo 15-20 de minute în curtea muzeului și-am pornit apoi pe strada cu Biserica Mavrogheni, spre Kiseleff. Acolo era un efectiv de jandarmi cu cai și câini. Oamenii le strigau „Rușine!“ și „Slugilor!“, dar ei nu au ripostat în niciun fel. Noi ne-am dus vreo sută de metri, poate două, pe Kiseleff și-am zis să ne-ntoarcem în piață. Atunci, cineva de lângă noi a zis că la ora 23:00 jandarmii au ordin să evacueze în forță piața. Era unșpe fără trei minute, noaptea. Și la și-un minut am văzut tunurile cu apă în funcțiune și oamenii alergând disperați pe Bd. Aviatorilor și spre noi, pe Kiseleff. Un nor imens de gaze s-a văzut acoperind Piața Victoriei. Oamenii care veneau dinspre piață erau foarte mulți, așa că ne-am mișcat toți care eram acolo mai în spate, pe bulevard, să le facem loc. Și mergeam mulți înainte, în sensul opus pieței.

Lumea era pașnică, scanda „Nu plecăm!“ și cam atât. Apoi, toată lumea s-a întors și iar am luat-o spre piață. Eu și prietenii mei ne-am oprit la un moment dat și ne-am așezat toți pe bordură, să bem apă, să fumăm o țigară, să ne tragem un pic sufletele. Am scos și niște covrigi uscați și i-am împărțit toți. Eram destul de departe de acel efectiv de jandarmi, poate o sută de metri să fi fost între noi și ei. În continuare nu se mișcau, ziceai că sunt statui de sare. Am văzut că și alți oameni s-au așezat pe bordură. Doar foarte puțini au rămas pe stradă, în picioare. Nu cred că eram mai mult de cincizeci de oameni în zona unde stăteam eu. Nu, sub treizeci să fi fost. De la noi către jandarmi. Și, deodată, am văzut oameni alergând dinspre strada cu Biserica Mavrogheni. S-au oprit repede, erau pe trotuarul celălalt, au început să vorbească cu cei pe care i-au găsit acolo. Atunci, fiindcă mă uitam într-acolo în clipa aia, am văzut cum efectivul de jandarmi face stânga, pe lângă mașina de jandarmerie în fața căreia stăteau, și dispare către piață. Am auzit cum cineva zice „Hai în piață, că e gata, jandarmii se retrag“. Numai că mie retragerea asta mi s-a părut bruscă și suspectă, drept care am strigat „Stați, nu!“. Și cei care m-au auzit au stat. Fix în clipa aia, dinspre strada cu Biserica Mavrogheni, au apărut mulți jandarmi care aruncau cu gaze și alergau tare spre noi. Pe cei care erau mai aproape de ei i-au prins și i-au lovit cu bastoanele. Noi am fugit prin parcul dintre Kiseleff și Aviatorilor, dar nu l-am traversat imediat, nu știam ce-am putea găsi în Aviatorilor. Momentul ăsta al hăituirii a fost foarte greu de dus. Cumplit. Aveam senzația că cineva m-a întors într-un timp vechi, cu trei sute de ani înaintea nașterii mele. Iar când ne-am hotărât să ieșim din parc în Aviatorilor, o prietenă de-a mea mi-a pus pe umeri eșarfa pe care i-o dădusem, mi-a strâns marginile ei lungi și peste piept și mi-a zis: „E mai sigur, Ana, ești singura care are bluză cu mesaj, nu știm ce ne-așteaptă când ieșim din parc“. Momentul ăla a fost iarăși unul înfiorător. Ne simțeam vânați pentru că protestaserăm pașnic într-o capitală europeană, capitala unei țări membre a Uniunii Europene, în anul 2018. Pe bluza mea scria, în română și în engleză, „Scriitoare româncă“, pe față, și „Vreau să scriu în România“, pe spate. Nu scria, scrie încă, n-am aruncat-o, n-o arunc, chiar dacă am luat atâtea gaze. Am trecut printr-un coșmar, oamenilor buni. Dar mă gândesc că altora le-au explodat grenade în față, în picioare, au leșinat, au fost bătuți. Altora, multora, le-a fost și mai rău. Și pentru aceeași singură „vină“ de a fi protestat pașnic. Că violenții au dispărut, evident, fără urmă. S-au întors, probabil, în galaxia de unde au venit.

A doua și a treia zi mi-a fost foarte rău. Cefalee puternică, diminuarea gustului, fața îmi ardea de parcă aș fi avut 40 de grade temperatură. Amețeală. Asta, sâmbătă și duminică. Luni au început înțepăturile intense pe piele, în zona gâtului, până pe piept și pe umeri. Miercuri m-am dus la medic, la o cameră de gardă a unui spital. S-au purtat frumos oamenii, mi-au dat antihistaminic și Vitamina C, mi-au dat Gelorevoice, că am laringită acută, dar analize toxicologice nu mi-au putut face, că nu făcea laboratorul din dotarea spitalului. Joi m-am trezit mai bine, dar după o oră mi s-a făcut rău, ziceai că am picioare de plumb și amețeam. Am zăcut în pat până la zece noaptea. Vineri a fost prima zi mai aproape de normal. Mai sunt un pic amețită, dar a fost prima zi per ansamblu bună.

3. Incalificabile le văd, incalificabile le-am văzut și atunci când cu șoc le-am trăit pe propria piele și pe propriul suflet. Nu există niciun motiv să dai cu gaze într-o mulțime de peste o sută de mii de oameni, motivând că sunt câțiva turbulenți, câțiva violenți în fața Guvernului, fix acolo unde sunt forțele de ordine care pentru asta sunt acolo: să facă ordine. Or, forțele de ordine s-au transformat în instrument de represiune pentru o sută de mii de oameni pașnici. Ce legătură poate fi între represiune și valorile democratice? Niciuna. La fel ca acum 29 de ani, la revoluție, și ca acum 28 de ani, la prima mineriadă. Diferența este că de data asta nu a murit nimeni. Eu le zic prietenilor de un an și jumătate că va fi represiune, ei mi-au zis că exagerez. În noaptea de 10 spre 11 august 2018, un prieten mi-a zis: „Te rog să mă ierți că am râs când ai zis că represiunea e aproape, să mă ierți, te rog mult“. Iar faptul c-am avut dreptate m-a durut și mai tare.

Radu Vancu

foto: Rareș Helici

Unei fete din jandarmerie i-a fost ruptă șira spinării.
Doi jandarmi au fost omorâți.
Zeci de jandarmi au fost răniți.
Polițiștii SIAS au fost atacați la Spring Time.
Dintr-un camion se descărcau cocktailuri Molotov.
Iohannis a cerut continuarea violențelor.

Sunt minciunile esențiale, toate susținute oficial la un moment dat, unele abandonate, altele încă prezente în documente oficiale.
Împreună, toate minciunile astea ar fi trebuit să compună narațiunea oficială a protestului din 10 august – care să justifice preluarea totală a puterii de către Liviu Dragnea.
Din fericire, mulțumea din stradă a fost și mai pașnică, și mai înțeleaptă decât a crezut Liviu Dragnea.

Însă e acum limpede: protestul din 10 august ar fi trebuit să fie echivalentul incendierii Reichstagului în 27 februarie 1933.
10 august 2018 ar fi trebui să fie echivalentul acelor zile din decembrie 1989 când Ion Iliescu a inventat teroriștii.
10 august 2018 ar fi trebuit să fie echivalentul lui 13 iunie 1990.

Toate minciunile de mai sus, toate intoxicările fuseseră pregătite pentru a fi lansate încă înainte ca protestul să înceapă. Aproape că nici nu mai conta ca realitatea să le verifice: ele erau un fel de self-fulfilling prophecies. Ajunge să anunți isteric, în conferințe oficiale de presă, că un protest va fi violent, ajunge să înghesui mulțimea ore în șir, ajunge să o sufoci cu gaze, ajunge să o lovești brutal & indistinct – pentru ca, de la un punct încolo, tragedia să se declanșeze. Ar fi, de fapt, un miracol să nu se declanșeze.
Și nu s-a declanșat.

Știm cum ar fi trebuit să arate narațiunea lor.
Acum e rândul procurorilor să documenteze cine au fost naratorii – și cine personajele vinovate.
Și să transforme narațiunea în dosare.

L-am auzit pe șeful de jandarmi Cucoș declarând: „N-am făcut altceva decât să îmi iubesc țara”.
Știți care au fost cele mai frecvente ultime cuvinte ale naziștilor condamnați la Nurnberg?
„Iubesc Germania”.

Poate că aveau de gând să își iubească țara cu premeditare, de vreme ce și-au ascuns numerele de identificare de pe căști sub benzi adezive.

Încă puțină iubire din asta – și ne-ar fi hăcuit în masă.

Însă, de data asta, au învins cei neînarmați. Fără să ne strigăm iubirea în conferințe de presă, fără să ne cucoșim cu ea, am avut grijă unii de alții. Ne-am salvat, la propriu, unii pe alții. Și exact așa vom salva și România de scelerații care o conduc.

Pentru că putem. Acum, după solidaritatea noastră din seara aceea îngrozitoare, știm sigur: putem.

Sursă imagine principală

5 comentarii
  1. AvatarEdelweiss- Der Einsame Wolf (von Bukowina)

    REVOLUȚIE ≠ MANIFESTAȚIE DE PROTEST
    Moto:
    „Copiii nu-nţeleg ce vor:
    A plânge-i cuminţia lor.

    Dar lucrul cel mai laş în lume
    E un bărbat tânguitor.

    Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
    În ochii unui luptător.” [1]

    Ce mă-nervează căcăcioșii ăștia smiorcăiți de la hashtag tefelee. Amu câteva zile își înfoiau mușchii, că fac ei revoluție, că dărâmă stabilimentele sociale și statale, că bla, bla, bla și bla, bla, bla.
    Amu, smiorcăiții ipocriți, cu căciula în mână pe la IML și cu jalba-n proțap pe la Parchet.
    Apăi, stăi așa că ceva nu pușcă (vorba bănățanului):

    a) Ori faci REVOLUȚIE ș-atunci iei din dicționare și din tratatele de sociologie definiția și caracteristicile generale ale revoluției, ți le asumi și te duci la RESBOIU, conștient fiind că s-ar putea să vii înapoi cu dinții în batistă, cu picioarele rupte din cur și înnodate împrejurul gâtului, sau, mai rău, să vii napoi într-o frumoasă și expansivă lădiță din 4 scânduri, acoperită cu un drapel de luptă bizar pe care sunt brodate sigla SS-NSLRP (aka PNL), alături de care tronează logourile OMW și Exxon Mobil.

    b) Ori nu mai faci revoluție și te înscrii cadrului legal (Legea 60/1991), OBȚII AUTORIZAȚIE, ORGANIZATORUL ESTE CUNOSCUT; ARE DREPTURI ȘI OBLIGAȚII iar manifestanții cunosc un minimum de reguli de conduită, comunicate atât de organizatori, cât și de forțele de ordine.

    E de-a dreptul anacronic ca să alegi modalitatea a) de manifestare și, după înfrângerea rușinoasă a Sturmabteilung-urilor penelisto- sereisto-oemvisto-exxoniste (Batalioane de Asalt) și dejucarea tentativei de incendiere a Reicshtagului mioritic din P-ța Victoriei, să începi să te smiorcăi și să-ți ștergi mucii prin față pe la IML, pe la Parchet, pe la ONU, pe la Kamisia Europeană.
    E de un anacronism similar violatorului care se prezintă a doua zi la miliție să se plângă de faptul că, în casa în care a intrat prin efracție, a fost bătut de soțul femeii pe care voia s-o drăgălească cu de-a sila.

    Așadar, ca o concluzie: #flăcăi pseudo-revoluționari, cu caș la guriță, prin țara asta mai sunt unii (retrași și marginalizați) care au prins marea Loviluție Socialistă din Decembrie și AU HABAR CE ESTE ACEEA O REVOLUȚIE, cum se desfășoară ea și care-i sunt mecanismele.
    Dacă atunci erau combatanți mucoșii patetici și smiorcăiți de azi, cred că Loviluția avea un asemenea succes a la Pyrrhus încât prin 2019 urma să participăm la al XX-lea Congres al PCR.

    Așadar, măi mucoșilor smiorcăiți, din două una:
    Ori faceți REVOLUȚIE după toate regulile artei, ș-atunci n-aveți nevoie să vă mai smiorcăiți, PRIMESC!
    Ori vă smiorcăiți postbelic, dar numai în situația în care v-ați conformat cadrului legal ÎN VIGOARE!
    Din această dilemă nu puteți ieși. AM ZIS!

    Nota: singurul plânset onorabil unui luptător este cel cauzat de gazul CS!
    ///
    addendum:

    Acum 28 de ani, UNII dintre noi ne-am încălcat jurământul militar, depus cu vreo lună înainte, am TRĂDAT ceea ce jurasem (să apărăm valorile, cuceririle piszdei mamei lui) și am comis 2 infracțiuni pasibile de pedeapsa cu moartea sau 15-25 de ani de temniță ceaușistă: 156 C.p. 1969 – „Trădarea prin ajutarea inamicului” – pedeapsa capitală sau 15-20 de ani de temniță și 162 C.p. 1969 „Subminarea puterii de stat” – 15-20 de ani de temniță. Dacă nu cădea Plumbuitul, cred că pe toți ne judeca în Curtea Marțială în procedură de urgență și eram puși la zid și mitraliați. Alții dintre noi, vreo 1.165 de suflete, și-au lăsat viața zălog la temelia acestei construcții democratice, în care loazele hashtag să poată circula liber în lume, să aibă drept de studiu la Chembridgi, Oxford și Iale, să poată munci pe un vagon de bănet la Apăl sau Maicrosoft, să poată trage o liniuță cu Lamborghiniul babacului pe Bulevard la 12 noaptea, să poată trage mai multe liniuțe de coca, aspirate cu bancnota de 500 de euro făcută sul, sau, why not? să dea müie la toată lumea, începând cu vreo minoră luată cu japca, trecând pe la gurița profesorului, a preotului paroh și terminând cu autoritatea statală executivă sau judecătorească.

    Când mă uit la acești trepăduși nedemni de ȚARA pe care le-am creat-o și le-am dăruit-o, îmi vine un imbold nedefinit de a-l concura postum pe Cioran, rescriindu-i celebra „Pe culmile disperării” la valoarea contemporaneității caracterelor infime, microscopice în atitudine și insignifiante în comportament.

    Auzi la ei, căcăcioșii! Se smiorcăie la stăpânire că au primit un baston în dinți și oleacă de piper în ochi!
    Aferim că acești amuzanți millennials n-au fost contemporani cu NOI, acum 28 de ani, că ne ieșea și nouă atunci de-o revoluție cufurită!

    „Doar o țară de puțoi guralivi, mucoși și smiorcăiți!” – cum ar fi exclamat scârbit regretatul Ghe Dinică.

    Reply
  2. Pingback: Comunicat PEN despre 10 August & Alte reacții scriitoricești | @ntonesei's blog

  3. AvatarDarie

    Unii sunt de părere că ”fieșce țară își are conducătorii pe care îi merită”. Personal nu ader la această teză, chiar dacă e mult (prea mult) vehiculată. Îndoiala mea este de-acum confirmată, de mulțimea de oameni care au venit dinaintea conducătorilor să-și exprime în mod clar nemulțumirea față de cele practicate de întâi stătătorii țării.
    Ori dacă ”vox populi” dezavuează în mod clar practicile guvernului, iar guvernul ”bagă pumnul” în gura alegătorului, e semn că o ”democrație ipocrită” se vrea impusă (ca pe vremea comunismului stalinist) împotriva voinței norodului.
    Iar dacă în anul de grație ”optzeșnouă” au fost ușor de manipulat, aplicând ad literam ”teza” lui G.C : ”Când foamea ne va răscula, Hristoși să fiți, nu veți scăpa. Nici în mormânt!”, acum nu mai ține, dragi multicolori. Oamenii mai și gândesc în vreme ce muncesc, pe bani puțini. Ajunge Domnilor-Tovarăși, ați dovedit cine sunteți și de ce sunteți în stare. Aferim boieri dumneavoastră.

    Reply
  4. Avatarovidiu marian

    Oameni pasnici la un protest pasnic … regretabila brutalitatea si violenta jandarmeriei si mai regretabila este atitudinea guvernului Romaniei fata de propri cetateni …

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *