Un interviu despre greutatea și frumusețea vieții de librar cu scriitorul Mihail Vakulovski, care e și librar în Brașov. Atenție, puteți să vă prăpădiți de râs citind cele ce urmează. Grijă mare!

Mihail Vakulovski, dumneata nu ești doar prozator, poet, doctor în literatura română, mai ești și librar. Ca atare, intri în contact în fiecare zi cu cei care cumpără (sau nu) cărți. Cum ai ajuns dumneata să lucrezi la librărie?

Aşa mi-a fost soarta (nimeni nu-i perfect). Am ajuns librar din întâmplare şi pentru că în Braşov, unde locuiesc din 2000, un filolog nu prea are ce să facă (am venit, din Bucureşti, ca redactor-şef la Editura Aula, apoi m-am întors la Bucureşti la Institutul Român de Istorie Recentă). Când a năvălit criza peste noi, a trebui să plec de la Zile şi Nopţi, unde fusesem redactor-şef vreo opt ani, după care am trăit din tradus vreo doi-trei (în tot acest timp făcând şi revista Tiuk!). Cînd trăgeam concluziile la sfârşitul anului era destul de bine şi din p.d.v. financiar, dar traducerea te suge, îţi ia toată energia, de aceea, când poetul Vlad Drăgoi m-a invitat la librărie, m-am gândit să accept provocarea, mai ales că primul contract e de trei luni, după aia văd io, mi-am zis. Vlad mi-a povestit la superlativ despre librăria din Piaţa Sfatului, eram conştient că nu-i posibil să fie chiar aşa, dar omul era mai mult decît încântat şi mi-a plăcut asta. Îi cunoşteam aproape pe toţi librarii de la Humanitas Braşov, majoritatea artişti şi poeţi, absolvenţi de Litere, ca mine, atmosfera era bună, am descoperit în câteva zile şi chestiile mai puţin plăcute, de care Vlad n-a scăpat nicio vorbă, dar în general poetul avea dreptate – e foarte frumos să lucrezi la Librăria Humanitas Braşov.

Rodul dragostei a doi studenți la Filologie

Cum e pentru dumneata, scriitor, să trăiești așa, între atâtea și atâtea cărți, librăria Humanitas din Brașov fiind una dintre cele mai plăcute din țara noastră? Care e frumusețea și care sunt neajunsurile vieții de librar în România?

Toată viaţa am trăit printre (multe) cărţi. Sunt rodul dragostei a doi studenţi la Filologie, m-am născut în ultimul lor an de facultate. Primele mele amintiri sunt legate tot de cărţi. „Camera copiilor” în casa părintească e vizavi de bibliotecă, îmi amintesc cum, adesea, în copilărie, ieşind din camera noastră, intram mai întîi în bibliotecă, răsfoiam nişte cărţi (înainte să ştiu să citesc) şi numai după aceea ieşeam din casă, practic aşa începea fiecare zi, trecînd printre cărţi. Acum – la fel, nu mai am unde să pun cărţile noi, aşa că le aşez lângă birou pe cele care urmează să fie citite – au crescut trei rânduri care depăşesc biroul. Deci, mă trezesc între cărţi şi vin la serviciul rai pentru cărţi. Cum să mă simt? (De cele mai multe ori, răsfoiesc cărţile înaintea autorilor lor, care adesea prima oară îşi văd cartea într-o poză postată de mine într-un album al librăriei). Da, Librăria Humanitas Braşov e deosebită şi datorită locului şi al clădirii în care-şi desfăşoară activitatea. Suntem în centrul centrului oraşului din centrul centrului ţării, în Piaţa Sfatului nr. 16, exact lîngă Biserica Neagră, în una dintre cele mai vechi clădiri din oraş, din secolul XVI, cu desene din aceeaşi perioadă. Desene păstrate datorită echipei arhitectului Bisericii Negre, Johannes Bertleff, care a câştigat un premiu internaţional pentru munca de păstrare a operelor din interiorul clădirii. Librăria e şi muzeu, mulţi dintre scriitorii care ne vizitează descoperind chestii pe care nu le mai văzuse nimeni înainte. Nora Iuga, de exemplu, s-a oprit fermecată sub un desen şi a exclamat: „Dar acesta e un peşte cu cap de copil!”. Bine, am zis, dacă ziceţi dumneavoastră, aşa e. „Nu zic eu, e evident!, a exclamat, iată un peşte cu cap de copil!”

Pentru a răspunde la partea a doua a întrebării, despre frumusețea și neajunsurile vieții de librar, ar fi nevoie de mult spaţiu şi timp. Foarte pe scurt, ca să te simţi bine în pielea de librar în primul rînd trebuie să ai noroc de locul în care e librăria unde lucrezi şi echipa din care faci parte şi, fireşte, să fii mulţumit şi de salariu (dar nu cred că există vreun librar român mulţumit de salariul său… confidenţial). Oricum, niciun om care nu a lucrat într-o librărie nu are habar – nici nu-şi poate imagina – cât de mult e de muncă la librărie (despre asta n-am să povestesc nici eu, normal, dar credeţi-mă pe cuvânt). Toată aura din jurul librăritului de care v-am povestit poate să pice imediat dacă ai un coordonator prost sau cretin sau invidios sau cu idei fixe ori dacă echipa nu e unită şi prietenoasă (şi da, şi unii „clienţi” îţi pot f… ziua). Sunt, ca de obicei, un norocos: de când lucrez la LHBv am avut doar colegi faini, cu care m-am înţeles destul de bine (de obicei), dar cred că suntem o excepţie, totuşi.

Curiosul caz al unei librării din insula Santorini

Ai vreo librărie preferată pe mapamond? De ce aceea? Ce îți place acolo?

Cel mai mult ţin la Librăria Humanitas Braşov, unde lucrez de trei ani şi şapte luni. Călătorim, eu şi Carmina (n.r. – soția scriitorului-librar), foarte mult. Dacă avem două-trei zile libere sau vreo invitaţie la vreun eveniment în vreun oraş cu aeroport, legăm evenimentul (cultural) de vreo călătorie în străinătate (mai greu ajungi la evenimentul din România decât la Roma, Barcelona, Monaco, Istanbul, Tbilisi, Ierusalim şi-napoi!). Ne luăm bilete şi cu un an înainte, când ştim că vom avea cîteva zile libere (în vacanţele şcolare, de obicei, Carmina fiind profesoară). Când ajungem într-un oraş, intrăm şi prin librăriile de acolo (dinainte să lucrez la librărie, dintotdeauna, de fapt).

Cel mai tare m-au impresionat două librării, ambele rodul unor oameni deosebiţi, care şi-au urmat visul. Una se află în Santorini, iar a doua, la Timişoara. Cînd ajungeţi în Santorini, trebuie să vedeţi neapărat şi Librăria Atlantis Books din Oia. De vis! (Am postat cîteva poze din librărie în albumul „Santorini (via Atena), aprilie 2018”). O librărie care te cucereşte chiar dinainte să intri, cu inscripţii haioase şi citate & aranjamente mişto. Făcută de doi tineri turişti, care, ajungând aici, n-au găsit nicio librărie-anticariat, aşa că au făcut una exact pe gustul lor (şi al meu), cu multe cărţi de poezie, dramaturgie, proză, ghiduri turistice, dar şi cu vedetele actuale. O librărie în care mai apar şi pisici, ţi se opreşte privirea şi pe câte un pat… la înălţime… Cealaltă librărie care mi-a plăcut enorm e La Două Bufniţe din Timişoara, librărie făcută – tot pe gustul meu – de Oana Doboși-Potcoavă și Raluca Selejan, între timp echipa lărgindu-se destul de mult.

Live din librărie

Cum ai învățat dumneata să fii un librar iscusit, ai avut modele? E de-ajuns să iubești cărțile? Sau cum?

Mi-a plăcut să-mi fac treaba pe oriunde am trecut, fie la catedră, fie la Academia de Ştiinţe, IRIR, redacţii de edituri sau reviste. Nu, nu e de ajuns să iubeşti cărţile, trebuie să le şi cunoşti, să ştii destule şi despre cei care le scriu, să-ţi placă şi de oamenii interesaţi de ele, să ştii ce să recomanzi şi ce să nu recomanzi… Îmi place să mă simt bine la muncă, să lucrez într-o atmosferă plăcută, cu oameni simpatici, relaxaţi, veseli şi deştepţi, sunt un hedonist care, totuşi, insistă să-şi facă treaba, ghidându-mă după un proverb rusesc – „Ţi-ai făcut treaba – distrează-te cât vrei tu!” („Сделал дело – гуляй смело!”). E adevărat că şi în timpul muncii mai arunc câte-o glumă, câte-o (auto)ironie, mai bag pe facebook câte-un live din librărie…

Ce sfat i-ai da unui tânăr care vrea să intre în frumoasa meserie de librar? Să facă pasul sau să-și caute de lucru prin cele străinătățuri?

M-am gîndit la asta când am avut anunţuri de angajare. N-am recomandat niciunui prieten să vină la librărie din două motive: salariul şi pentru că nu vreau să le schimb părerea despre profesia de librar.

Postezi pe facebook secvențe incredibile cu oameni care intră în librărie. Sunt adevărate, nu-i așa? Par prea bune ca să fie inventate. Zi-ne și nouă câteva, cinci, șapte, să ne aduci surâsul pe chipurile greu încercate de prezentul continuu.

Niciun scriitor n-ar putea să inventeze aşa ceva. Da, sunt adevărate… sută la sută, de aceea majoritatea se numesc Live din librărie. Sunt foarte diferite, majoritatea-s cu oameni care habar nu au ce e o librărie (avem uşa mereu deschisă, intră, „aici, într-o bibliotecă”, oricine, iarna să se încălzească, vara să se mai răcorească şi să se ascundă de ploi). Întreabă dacă avem… orice, de la machetuţe de maşinuţe la prezervative, mici, bere la pet… Majoritatea nu vor, de fapt, nimic. Le zic că avem. „Nimic”, de Mircea Cărtărescu, o foarte bună carte de poezie. „Poe… cum?” m-a întrebat una. Altele sunt drăguţe, altele, foarte simpatice (mai ales alea cu copii), altele, adevărate poveşti înţelepte, altele, bancuri. Mi-am însemnat sute, mii astfel de întîmplări, fără să le aranjez în vreo ordine, să fac nu ştiu ce topuri sau să intenţionez să le public. Dacă aş face o selecţie, ar ieşi o cărţulie care ar trezi hohote de râs, dar deja s-a publicat un jurnal de librar (autoare fosta colegă Anca Zaharia). Ar merge mai degrabă un roman inspirat din viaţa de librar (s-a făcut şi asta, dar nu contează, c-ar ieşi cu totul altceva. Oricum, recomand „Tu”, de Caroline Kepnes, roman tradus de aceeaşi Anca Zaharia).

„Aveți Baudelaire? E un scriitor străin care scrie ca Minulescu!”

Harfele?

Hai să-ţi copiez doar câteva din prima săptămână de muncă:

„vindeți rebus? nu? vindeți decât cărți, nu?”

***

„aici e și librărie sau vindeți decât cărți?”

***

una a venit cu 2 vederi din alea de 1,50 și mi-a dat un leu – „Am decât un leu, faci reducere?”

***

„Aveți ceva care să-i învețe pe copii să fie normali, un decalog pentru copii, ceva care să-i scape de Satana, domnule, un decalog pentru copii, ceva?”

***

Mămică: „De ce n-are celofan pe ele? Mai le ducem, se murdărește cărțile”. Fiu-so: „Să plecăm, să nu luăm, se strică fără celofanuri”.

***

„Aveț Masteru șî Margarita șî cât costî”?
iar la ieșire câinele a vrut să iasă prin geam.

***

„Aveți ceva despre Boia?” – „Avem un raft de Boia” – „Dar WC-eu aveți?”

***

„Aveți cărți?” – Da, e librărie. – „Și-s de vânzare?” – Da. – „Și cât costă?”

***

Aveți „Convorbiri cu Dumnezeu”? – Haideți, e la raftul cu religie. Merge la raftul cu religie, întreabă cât costă, zice „Ăăăă, hm…”, apoi pornește brusc spre peretele de sticlă, îi f… un cap, îi cad ochelarii…

***

Şi câteva din săptămâna asta:

„Aveți reduceri?” – „Avem promoțiile acestea…” – „Și reduceri? Reduceri că-i duminică!!!”

***

„Mama, te rooog” – „Nu sunt mama ta!”

***

La librărie, soțul vine la casă cu trei cărți groase, soția, cu o cărțulie pentru copii în mînă, ofticată:

„Da’ ce ți-ai luat atâtea?” – „Fiecare după capacități”, zice omu’.

„Vreau Agatha Christie” – Avem asta, asta, asta… – „Vreau Agatha Christie, dar ceva nou, nu vechiturile astea. Care-i cea mai recentă carte a ei?”

***

Bătrânică simpatică: „Sunt complet derutată. Caut ceva, dar nu știu ce”.

***

Fetiță de 1 an și: „Dacă nu vrei să fac caca pe mine, du-mă la WC!”

***

„Cărți cu povești pentru copii nenăscuți?”

***

„Aveți Baudelaire? E un scriitor străin care scrie ca Minulescu!”

***

Rând interminabil la librărie, singur la casă. Fetiță inimaginabil de sâcâitoare, cu telefonul în mîini, „Aveți cartea asta? Aveți cartea asta? Aveți cartea asta? Aveți cartea asta?” – toate foarte vechi pentru librărie. Îi arăt unde-s cărțile pentru copii, mă întorc repede la casă, ea se ține după mine, îmi bagă telefonu-n bot: „Aveți cartea asta?”. Îl chem pe-un coleg din spate, care eticheta cărți, i-o găsește: „Nu-mi place” zice, vine la mine, intră în față, îmi întinde telefonul… „ Aveți cartea asta?”…

***

Un rus tocmai s-a convins că brașovenii vorbesc foarte bine limba rusă (așa a zis el) și a insistat să-l învăț „La revedere”. L-am învățat „Adio”.

Cum sunt scriitorii din ziua de azi

Ții cenaclu, organizezi întâlniri între scriitori și cititori. A fost vreuna care ți-a plăcut în mod cu totul excepțional? Cum sunt scriitorii români în interacțiunea lor cu cititorii?

Da, organizez de mai mult de şapte ani CenaKLUb Tiuk, cenaclul-club al revistei-web Tiuk, revistă pe care o facem din 2000, împreună cu frate-meu (n.r. – scriitorul Alexandru Vakulovski), Carmina şi Dan Perjovschi. Am ajuns la a 108-a ediţie, au fost foarte multe întîlniri plăcute, nu numai cu scriitori, ci şi cu pictori, regizori, artişti, actori, realizatori TV, medici, istorici, editori, profesori, muzicieni, traducători, psihologi, fotografi, avocaţi… Au fost multe întâlniri de neuitat, de care-mi amintesc cu mare plăcere sau… cu durere, cum e ediţia cu Radu Niciporuc, care a murit la scurt timp după acea întâlnire fabuloasă, la care părea sănătos tun şi plin de viaţă… (afişele aici).

Scriitorii sunt de multe ori surprinzători, altfel decât ţi-i imaginezi citindu-le cărţile. Numai că asta descoperă cititorii, eu îi cunosc personal pe majoritatea scriitorilor de aici şi acum, aşa că ştiu exact pe cine invit la CenaKLUb Tiuk.

Să ne întoarcem la literatura dumitale. Ce mai faci, ce mai scrii? Când îi vei răsfăța pe fanii vakulovskieni cu un nou volum? Mai ai timp sau librăria îți mănâncă toată viața?

De cînd lucrez la librărie, nu mai am timp pentru scris. Şi nici energie, pentru că serviciul îmi ia cel puţin nouă ore pe zi, opt ore în librărie şi o oră în drum spre sau dinspre. Am mai scris doar existeme (respir poezie, oricînd şi oriunde), cronici şi recomandări de carte – publicate-n Tiuk, Steaua, Zile şi Nopţi –, am selectat o antologie de proză (nu prea) scurtă a lui A.I. Kuprin, un clasic rus care mi-a plăcut mult în şcoală. Am tradus, deocamdată, doar „Locotenentul major Rîbnikov”, despre care Daniil Harms spunea că e „cea mai bună povestire scrisă în limba rusă”. O povestire care-i plăcea foarte tare şi lui Gogol şi pe care Kuprin o credea cea mai bună operă a sa. Într-adevăr, e o proză foarte impresionantă, de 39 de pagini, dar care nu te lasă să-ţi iei o pauză de lectură dacă începi s-o citeşti. Dar, surpriză, următorul manuscris finalizat e… de proză. O carte începută în mileniul trecut, cred că în perioada bucureşteană (n.r. – Mihail Vakulovski a făcut doctoratul la București) sau chiar chişinăuiană. Prietenii ştiu că se numeşte „Footoaparatul”, dar la ultima corectură i-am găsit alt titlu: „Tata mă citeşte şi după moarte”; şi e exact despre ce zice subtitlul: „(poVeste 18 + / despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)”.

 

Credit foto imagine principală: Vlad Rotaru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *