Alain-Fournier
este cunoscut pentru un singur roman, Le Grand Meaulnes, tradus în română cu titlul Cărarea pierdută, printre ai cărui admiratori declaraţi s-a numărat şi Mihail Sebastian. Romanul a apărut în 1913, cu un an înaintea dispariţiei autorului, la numai 28 de ani, în vâltoarea Primului Război Mondial. În spatele poveştii din carte se ascunde o întâmplare adevărată. În 1905, tânărul Fournier o întâlneşte la Paris pe Yvonne Quiévrecourt, o tânără de care se îndrăgosteşte fulgerător. Yvonne, însă, era logodită. O va reîntâlni peste opt ani, când aceasta era deja mamă a doi copii. Acea întâlnire din tinereţe a fost una marcantă pentru Alain Fournier, inspirându-i idila dintre Meaulnes şi Yvone de Galais din Cărarea pierdută. În romanul lui Fournier, totul pare a oscila între realitate şi vis. Căutarea iubirii, tema centrală, plasată în acest cadru fluctuant, capătă consistenţa unui miraj care, odată demascat, îşi pierde din efect.

Povestea este una simplă, uşor de rezumat. François Seurel, personajul-narator, un adolescent de 15 ani, îl întâlneşte pe Augustin Meaulnes la Sainte-Agathe, institut de învăţământ condus de tatăl lui François. Augustin va deveni liderul băieţilor din institut şi prietenul cel mai bun al lui François Seurel. Ca în fiecare an, înaintea Crăciunului, bunicii lui François sosesc la familia Seurel, iar pentru a-i aduce de la gară este trimis nu Meaulnes, după cum toţi s-au aşteptat, ci un alt băiat.

Neacceptând înfrângerea, Meaulnes ia o căruţă şi o porneşte singur spre gară. Pe drum, însă, se rătăceşte şi ajunge, în toiul nopţii, la un castel vechi, deţinut de domnul de Galais, castel unde era serbată logodna fiului acestuia, Frantz de Galais. La serbarea dată cu această ocazie, Augustin o cunoaşte pe sora lui Frantz, Yvone de Galais, de care se îndrăgosteşte. Brusc, festivitatea este întreruptă de vestea că logodnica lui Frantz nu a venit pentru că a rupt logodna.

lieutenant_fournierDin acea noapte, obsesia lui Augustin Meaulnes va fi aceea de a găsi acea „Ţară Pierdută” şi pe fata de care se îndrăgostise acolo. Căutarea nu va fi una uşoară, mai ales că lui Augustin totul îi păruse un vis, idee pe care aproape o acceptase. La institut, însă, apare Frantz de Galais, cu care François şi Augustin devin prieteni, iar ultimul îi promite lui Frantz că îi va găsi logodnica la Paris, căci acolo se afla şi Yvone. Aflat la Paris, Augustin îi scrie lui François care, între timp, a aflat că Yvone se află pe domeniul tatălui ei, domeniu descoperit din întâmplare de François, şi nu la Paris. Augustin, întors la Sainte-Agathe, o va lua de nevastă pe Yvone, însă o va părăsi în scurt timp pentru a pleca din nou la Paris. Secretul plecării va fi aflat de François Seurel dintr-un caiet care conţinea jurnalul lui Meaulnes.

Roman al căutării, o questa, Cărarea pierdută este şi un roman al mirajelor, motiv care mai păstra încă, la începutul secolului al XX-lea, o alură romantică. Iubirea-miraj îşi păstrează influenţele romantice şi la Fournier, fără, însă, a împinge povestea într-un romantism desuet. Iubirea, în povestea lui Alain-Fournier, este o experienţă iniţiatică, plasată, după cum spuneam, într-un cadru care oscilează între vis şi realitate.

Ţinutul din Sainte-Agathe este unul mirific, magic chiar, unde iubirea capătă nuanţe de basm, de legendă medievală. Iubita, în acest caz Yvone de Galais, este o fiinţă evanescentă, un miraj, a cărui corporalizare îi va aduce şi moartea. În schimb, Parisul este acel ţinut al tentaţiilor pământeşti, deposedat de orice virtute magică. Acolo, în Paris, Augustin va cunoaşte o altă femeie. Ea este femeia telurică, cea care tentează prin carnal, cea care, fără voie chiar, ispiteşte.

Augustin Meaulnes se află prins, iată, între realitate şi vis, între teluric şi ideal, el este fiinţa care urmăreşte o fantasmă şi care, prin jocul sorţii, este prins în mreje de o altă femeie, reală, o Circe care îl face să-şi uite, pe moment, iubirea. Augustin Meaulnes este Odiseu în drumul său spre Penelopa. Scopul suprem al existenţei lui Alain-Fournier însuşi a fost această questa, căutare a iubirii ideale, dincolo de care nimic nu mai poate exista:

Caut dragostea, dragostea ca pe ceva ameţitor… Lucrul după care nimic nu mai există. Plecarea, după ce am dat foc în cele patru colţuri ale ţării.

Mai mult, nu de puţine ori dispariţia lui Augustin Meaulnes din finalul romanului a fost asociată cu dispariţia în misiune a lui Alain Fournier, la 2 august 1914, pe frontul Primului Război Mondial, o dispariţie prematură care evocă, iată, destinul personajului său, Augustin Meaulnes, Le Grand Meaulnes. Nu întâmplător Augustin Meaulnes îi scrie, la un moment dat, prietenului său, François Seurel: „Poate când vom muri, poate numai moartea ne va da cheia şi urmarea şi sfârşitul acestei aventuri fără noroc”. Cărarea pierdută, romanul lui Alain-Fournier, nu a beneficiat de multe ediţii în limba română.  Aşadar, dacă daţi de el, nu ezitaţi să-l achiziţionaţi.

 Alain-Fournier, Cărarea pierdută, traducere de Domniţa Gherghinescu-Vania, All, Bucureşti, 224 p.

http://www.youtube.com/watch?v=K5_uuArtth4

Avatar

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


2 comentarii
  1. Pingback: Din auzite, din citite… – Silavaracald

  2. Pingback: Alain Fournier – Cărarea pierdută | Madelin ceteşte

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *