Iubitorii de literatură clasică se pot bucura de apariția volumului Fata pierdută, poate cel mai accesibil roman al lui D.H. Lawrence. Pasiunea lui Lawrence pentru psihanaliză și teoria lui potrivit căreia simțurile au întâietate și omenirea a ajuns în punctul în care trebuie să se reîntoarcă spre atavism pentru a se revitaliza sunt două dintre cele mai puternic conturate teme ale cărții. Ca și în celelalte romane ale sale, și aici Lawrence reușește să facă praf, cu ironie și foarte mult umor, teoriile referitoare la moralitatea castă și la absoluta nevoie de interzicere a iubirii libere.

Pornind de la descrierea vieții în orășelul minier în care se naște eroina romanului, viață care poate fi clasată sub calificativele castității și înălțimii morale, naratorul identifică una dintre problemele majore ale societății închistate în dogmele creștine: numărul din ce în ce mai mare de fete bătrâne.

Ironia cu care naratorul judecă acest tip de viață este savuroasă, cu atât mai mult cu cât este făcută în stilul romanelor victoriene, iar rezultatul este că acestea ies destul de ciufulite din conflict.

Păstrând stilul grandios al romanelor clasice, perspectiva din-afară, naratorul își plimbă telescopul analitic de la aspectul dezolant al orașului minier până către interiorul Casei Manchester, interior din lemn masiv, integrat în perete, de o grandoare care o înnebunește pe mama Alvinei. Marele supraviețuitor al epocii clasicismului grandios, James Houghton, tatăl Alvinei, este un personaj ridicol. Pasionat de ideea comerțului, acesta face tot felul de investiții din cele mai proaste, pierzând cu ușurință întreaga avere a familiei.

Singurul motiv pentru care afacerile nu-i merg acestui supraviețuitor al unei aristocrații decăzute este tocmai încrâncenarea de care dă dovadă în a nu înțelege că vremurile s-au schimbat. Burghezia nu mai este doar un concept teoretic, ci o realitate din ce în ce mai evidentă, iar gusturile acestei clase sunt diferite de capriciile unui bătrân refractar.

Închistarea de care acesta dă dovadă este semnificativă însă și pentru ceilalți membrii ai societății, deși la un alt nivel. James nu dorește să constate nicio fațetă a lumii celei noi, la fel cu noii burghezi nu vor încă să renunțe la scorțășenia dogmatică, continuând să bârfească și să arate cu degetul cu aceeași pasiune cu care ar fi făcut-o victorienii. Un singur lucru s-a schimbat însă: cei care sfidează regulile sociale impuse de tradiție nu mai sunt, ca în Litera stacojie, supuși unui oprobiu care trebuie marcat până la nivel vestimentar, ci sunt doar clasificați drept „fete pierdute”.

Eroina noastră, Alvina Houghton, este pierdută din mai multe puncte de vedere. În primul rând, fata este incapabilă timp de treizeci de ani să-și dea seama ce vrea și să se comporte așa cum și-o dorește realmente. Doar după moartea tuturor celor dragi își poate lăsa sinele liber, răzvrătindu-se împotriva unei autorități paterne care lipsește.

Moartea tatălui, echivalentă cu moarte ultimului aspirant la ideea de lume perfectă, declanșează cu furie adevărata fire a Alvinei. Până atunci, toate dorințele ardente ale tinerei fuseseră ținute în frâu de o forță a cărei atracție îi rămâne acesteia necunoscută. În ciuda faptului că trăsăturile sale indică încă din copilărie rebeliunea, ironia și atracția față de senzualitate, Alvina reușește să-și domolească instinctul până după moartea tatălui.

Însă, după ce și acest simbol al trecutului glorios se stinge și Alvina se găsește în situația de a deveni fată bătrână, nevoită să muncească zilnic pentru a-și asigura traiul, deprivată de bunăstare de către un părinte care nu a știut să se orienteze în lumea afacerilor, eroina se hotărăște că nu mai are nimic de pierdut. În această stare de spirit, fetei nu i se mai pare imposibil să recunoască pasiunea pe care o simte pentru un artist de circ italian, de care se îndrăgostește iremediabil, în ciuda faptului că-l consideră animalic. Și în ea începe să se ducă lupta dintre trecutul conservator și prezentul trăirist.

Căci, în ciuda mustrătilor de conștiință, Alvina este un personaj al autenticității. Iar, prin intermediul ei, D.H. Lawrence reușește să aducă în discuție teoriile sale despre iubirea liberă, despre detașarea de rigiditatea unei tradiții religioase care ofilește ființele, despre nevoia omului de a fi propriul său stăpân și despre fericirea pe care trebuie să o cucerim prin forțe proprii, neașteptând ca aceasta să ne fie adusă pe tavă de persoana iubită.

Așa că Alvina învață să iubească, să fie pasională și să nu se mai teamă de momentele în care simte un dor nemărginit pentru lucruri și locuri pe care nu le cunoaște. Odată acceptată pasiunea, aceasta nu se mai limitează la nevoia unei femei tinere de a se îndrăgosti și de a-și dori să fie iubită, ci se dezlănțuie asupra tuturor simțurilor cu frenezia unui nou-născut. Alvina nu este decât o eroină a lumii noi care-și cere dreptul la viață și care este dispusă să sufere pentru a se asigura că nevoia ei de cunoaștere nu va fi îngrădită. Deși dorința de confort și de siguranță continuă să aibă ecouri în conștiința ei, chiar și după ce se eliberează de tradiție și de trecut plecând din Anglia.

În traducerea remarcabilă a Antoanetei Ralian, cartea este savuroasă nu numai pentru umorul și ironia de care D.H. Lawrence dă dovadă, ci și pentru că cititorul are astfel acces la modul de gândire al unui personaj din care se trage. Ritmul oarecum lent al primei jumătăți a cărții, monotonia unui trecut cu care nu ne mai putem identifica și primele pagini în care regăsim ideile pe care este construită societatea actuală sunt argumente în plus pentru care volumul merită citit, argumente care se adaugă forței numelui lui D.H. Lawrence care, pentru mulți dintre noi, este un motiv suficient pentru a te dedica unei cărți.

Evelina Bidea

jurnalist cultural, specialist comunicare culturală, PR la Editura Art


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *