Cred că ştiţi cu toţii povestea – poate nu toate chiar încercările prin care trec personajele, dar măcar ideea principală, construită, ca în orice basm, în jurul dihotomiei bine-rău, reprezentate de două fete – una blondă şi suavă, cuminte şi harnică şi alta urâtă şi rea, leneşă şi vanitoasă. Povestea lui Ion Creangă mizează pe o morală destul de simplă: dacă eşti bun şi cinstit, vei avea numai de câştigat, dacă însă te împiedici în propria mândrie şi răutate, vei sfârşi umilit şi înfrânt (ce bine ar fi să fie şi în realitate aşa!). Adaptarea de la Teatrul Ţăndărică, în regia lui Daniel Stanciu, păstrează această tematică, dar îmbracă povestea tradiţională în mijloace vizuale extrem de moderne, traducând în limbaj contemporan o poveste ce este, în definitiv, general valabilă.Spectacolul este foarte antrenant, iar spectatorii mai tineri pot relaţiona rapid cu partea de animaţie, extrem de actualizată, amintind de filmele de animaţie din prezent (cum sunt cele marca Pixar), dar şi cu haina modernă în care sunt îmbrăcate personaje destul de stinse în poveste, precum Sfânta Duminică (interpretată de Geo Dinescu).

Nici pe departe o măicuţă retrasă şi sfioasă, Sfânta Duminică ascunde, sub pelerină, o costumaţie rock, pregătită parcă pentru petrecere, dar şi o capacitate remarcabilă de a lua diverse forme, atât de versatilă încât nu ştii dacă este o măicuţă, o vrăjitoare sau… un avion.

Ce aduce nou această montare este jocul dintre planul acţiunii şi cel diegetic. Există o poveste-cadru, în care suntem introduşi în acţiune chiar de către autor, Ion Creangă, cu care, exact ca în naraţiunile postmoderne, personajele intră în contact. În acest caz, personajele negative, adică Fata Babei (Simina Constantin), care, atunci când aude caracterizări precum „era urâtă şi rea la suflet”, ţipă la autor: „Nu vorbi aşa, că nu tu m-ai făcut!”.

Certurile dintre cele două tabere, cea a Binelui şi cea Răului, încep pe scenă şi se continuă apoi în animaţie, unde casa familiei se desparte în două şi baba şi moşul încep să-şi arunce lucruri şi vorbe grele, dar şi spaţiul unde încep să răsară, ca prin minune, toate bogăţiile ascunse în cufărul Fetei Moşului (interpretată cu fineţe şi cu delicateţe de Alina Teianu). De la toamnă, animaţia va ocupa un loc şi mai important în spectacol, putând fi văzută în 3D.

Jocul celor două actriţe principale redă ideal contrastul dintre bine şi rău: Alina Teianu este fata cea bună, cu o cosiţă lungă blondă, este sfioasă şi harnică, plecând mereu privirea a modestie, pe când Simina Constantin, fata cea rea, cu părul prins în două cozi şi cu o cărare inegală, cu mişcări brutale şi grosolane, este rea de gură şi atât de orgolioasă încât crede că toată lumea trebuie să-i stea la picioare.

Alături de planul clasic al scenei şi de cel al animaţiei, spectacolul mai este proiectat şi în planul păpuşilor… făcute după chipul şi asemănarea actorilor. Câteva secvenţe din spectacol sunt trecute în registrul păpuşilor, atunci când situaţiile beneficiază de un comic accentuat sau, dimpotrivă, de ironia cu care este însoţită călătoria Fetei Moşului, încercând să calce pe urmele Fetei Babei, dar eşuând magistral.

La efectul general al spectacolului, un rol important îl au scenografia, marca Daniela Drăgulescu, şi muzica (Vasile Manta). Apariţiile pomilor (pe care Fata Babei îi scapă de omizi) şi cele ale „copilaşilor” Sfintei Duminici sunt clar create pentru a impresiona vizual: „copilaşii” sunt nişte dragoni mari şi coloraţi, aparent fioroşi, dar în esenţă foarte bânzi.

La rândul lor, pomii (nişte peri chinuiţi de omizi) sunt nişte apariţii colorate şi complexe, de un galben strălucitor, care sunt când prietenoşi, când stihiali, în funcţie de cum se poartă fetele cu ei. Muzica este foarte dinamică (Fata Babei şi Fata Moşului au multe scene cântate), alternând între populară, cântece pentru copii (precum „Alunelu, Alunelu”) şi un fel de etno-rock.

Deşi destinat copiilor, aş recomanda Fata babei şi fata moşului, spectacolul de la Ţăndărică, şi adulţilor, pentru a-şi reaminti o poveste dragă a copilăriei, dar poate şi pentru a-şi recâştiga puţin din optimismul ce este strivit aproape zilnic.

 

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *