Nu mi-a plăcut niciodată deconstrucţia de dragul deconstrucţiei, aşa că din rândul romanelor postmoderne, m-am îndreptat întotdeauna spre cele care nu calcă în picioare ce a fost înainte, ci încearcă să revalorifice, să repună în context, dar, în acelaşi timp, reuşesc să se distanţeze. Din categoria aceasta, Levantul de Mircea Cărtărescu este printre cărţile în care funcţionează cel mai bine acea logică a reînnoirii de care vorbea Matei Călinescu.

Levantul musteşte de tehnici literare dintre cele mai diverse şi mai surprinzătoare, acoperind practic toată literatura română. Întîlnim astfel stilul romanţios, încărcat de patos, specific încercărilor literare de final de secol XVIII şi început de secol XIX, stilul încărcat de patos naţionalist al scriitorilor paşoptişti, se trece, evident, prin romantismul eminescian, ajungîndu-se la stilul celor mai recente scrieri. Cartea este impregnată de rescrieri, mai lungi sau mai scurte, în cheie postmodernă, a unor episoade cunoscute din literatura română sau universală. Iată, de pildă, dialogul dintre Iaurta şi Manoil:

Eşti ingles? Răcni Iaurta cînd zări pe Manoil/ Şi îi puse-n gît hangerul cu plăsele de morfil/ Ia să-mi spui acuma mie ce simţeşte floarea ierbii/ Cînd s-apropie cu nara căprioarele şi cerbii? – Ea se lasă rumegată şi se bucură ferice/ Fiindcă ştie că la anul capul iar o să ridice“ – trimiţînd clar la Dan, capitan de plai: „Ghiaur! Zice tătarul cu inima haină/ Ce simte firul ierbii cînd coasa e vecină?/ Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul/ Căci are să renască mai fragedă la anul!“

Structura Levantului anunţă o pastişare a epopeii: împărţire pe cînturi, la începutul fiecăruia existînd cîteva scurte indicaţii despre ceea ce va urma să se petreacă în cîntul respectiv, invocaţii către muze – în „Cîntul al II-lea“, naratorul, după schema tipică a invocaţiilor, îşi mărturiseşte statutul umil, de scriitor care deţine doar umbra umbrei din darul scrisului, şi de aceea „n-am cui să cer/ Să îmi fie argintată foaia, ca a lui Daguerre/ Decît ţie, Musă! Aide, mai îndură-te odat!“. Totuşi, nu mai există pornirea către o mare ficţiune, către acea „grand histoire“ cultivată de modernişti. Epopeea lui Cărtărescu ocupă un spaţiu redus, punîndu-se accent, de fapt, pe aspecte metatextuale.

În plus, ca la Cervantes, există gustul pentru intercalări numeroase de fragmente scrise într-o manieră specifică altor specii literare. Pornită ca o epopee, în Levantul Mircea Cărtărescu jonglează cu diverse alte forme literare, inserînd poezii, de la cele de dragoste la cele naţionaliste, şi chiar şi fabule. Memorabilă este cea despre lupul care dă legea ca toate animalele să imite omul, pentru că acesta este foarte productiv, şi să meargă în două picioare, iar cine nu face asta este pus în lanţuri. Supărat că nu i se ascultă legea, lupul dă o lege şi mai drastică, şi mai absurdă: toate animalele trebuie să păşească într-o singură labă.

Levantul de Mircea Cărtărescu descrie o călătorie în care punctele vizitate sînt celebre locuri comune ale literaturii române sau universale, de la Dan, căpitan de plai, ajungîndu-se la Ţiganiada la Eminescu, chiar la Ierusalimul eliberat, cartea lui Cărtărescu conţinînd un impresionant joc intertextual. Astfel, atacul lui Iaurta asupra unei şatre de ţigani – întîmpinat cu rugăminţi de un comic spumos: „Cruţă-ne, pupa-ţi-aş talpa, nu ne omorî pă toţi⁄ Că ţi-am face linguri bune şi tălpicele la roţi“– face trecerea într-o Ţiganiadă în care oamenii visează tot la un rai cu mîncăruri bogate.

Slăbiciunea lor pentru mîncare este exploatată şi de Zotalis, fiul lui Iaurta, care povesteşte cum i-a determinat pe ţigani să-l numească pe el bulibaşă: a spus că a avut un vis premonitoriu în care un înger l-a dus în cer şi i-a spus să-şi călăuzească şatra spre ţinutul Valahiei, căci „Acolo căşile-s dă friptură⁄ Cu uşa dă telemea o bucată⁄ Iazurile dă mujdei şi dă saramură⁄ Şi dă sarmale malurile roat“. În Ierusalimul eliberat intrăm odată cu atacul lui Iaurta asupra unui sat bulgăresc, prilej pentru autor de a parodia stilul epopeilor în care se prezintă războaie: „Lupta ţine toată noaptea, biruinţa se înclină⁄ Ca un talger de balanţă cînd spre liota creştină⁄ Cînd spre cei care la Mecca pe un covoraş fac tumbe“. Cărtărescu nu evită popasul nici prin Faust, construind o „noapte Valpurgică“ autohtonă atunci cînd personajele, în călătoria lor, sînt nevoite să rămînă noaptea într-o pădure, unde li se înfăţişează nişte iele hide: „ielele goaled au rotocoale⁄ Strîmbe din şale, cu pept scobit“.

În Levantul Mircea Cărtărescu pastişează şi o serie de aspecte ale literaturii romantice, spre exemplu, sentimentalismul şi idealismul. Portretul lui Manoil este, în esenţă, unul romantic, un nou Dionis care, în contextul creat de Cărtărescu, alături de grecul Iaurta şi trecînd cu acesta prin diverse aventuri, nu mai poate părea nici tragic, ci mai degrabă comic, incompatibilitatea lui cu realitatea fiind o marcă a distanţării autorului de o identificare cu acest tip de erou. Manoil vrea să îl ucidă pe tiranul de la conducerea Valahiei şi să lase poporul să se conducă singur, astfel gîndind el ţara ideală. Discursul patetic al lui Manoil este alcătuit după tiparul scrierilor cu tentă naţionalistă din secolul al XIX-lea, străbătut de o fină nuanţă caragialescă:

Scutura-se-vor rumânii dă viclene tiranii⁄ Şi avea-se-vor ca fraţii, numai noi dă noi în ţeară.⁄ Naţiunea va remîne, ce e venetic să peară⁄ […] Va-nflori liber-schimbismul, şcoalele să vor dăşchide⁄ Şi besereci să vor face, cu sfinţi mîndri în firide“.

Replica este pe măsură, de la un personaj al cărui nume are rezonanţă caragialescă, Zoe:

Şi eu sînt republicană, şi eu voi democraţie, ⁄ Dar mă tem că visul ista o fantasmă să nu fie“.

Tot o temă tratată la modul ideal de romantism, dragostea, este şi ea supusă unei transformări radicale, sugerîndu-se imposibilitatea abordării acestei teme dintr-o asemenea perspectivă:

Of, Zinaido, nici nu ştii⁄ Ce aş vrea papucii tăi a fi“.

Unul dintre aspectele pe care le-am apreciat cel mai mult în Levantul este prezenţa extrem de numeroasă a aluziilor culturale, cititorul avînd nevoie de cunoştinţe serioase ca să  ţină pasul cu jocul erudit al autorului. Evident, cartea funcţionează pe două paliere interpretative: unul deschis cititorilor care văd în jocurile de cuvinte ale lui Cărtărescu doar un comic gratuit, iar altul destinat celor care privesc dincolo de formă şi reuşesc să facă legăturile, să recunoască aluziile, să identifice originea unui episod literar pe care Cărtărescu l-a transpus într-un limbaj ce nu ocultează într-atît încît să nu permită identificarea punctului de plecare.

Dialogul nu se stabileşte numai cu personajele, ci şi cu cititorii, relevant fiind episodul în care se precizează că dacii mîncau mămăligă, naratorul mărturisind mai apoi că „am cercat cu-anacronismul cetitorii adormiţi⁄ Căci adus fu cucuruzul în Evropa multe vacuri⁄ Mai apoi, cum se vădeşte de citeşti în almanacuri“. Un test către cititori ar putea fi şi episodul în care observăm intercalări între legende diferite – rugat de Iaurta să îi povestească de unde i se trage neamul, Manoil, după ce face „din nou bătaie la văleat 105“ spune cum Apolodor şi-a zidit nevasta în podul pe care l-a durat peste Dunăre, la porunca lui Traian, căci acel pod se dărîma peste noapte.

„Cîntul al nouălea“ este momentul în care se rup toate graniţele între ficţiune şi realitate,  neutralizîndu-se distincţiile între diversele instanţe, concrete sau abstracte, ale Cititorului şi Autorului. Autorul însuşi îşi anunţă apariţia în cadrul cărţii: „preţ de-o clipă în cotlonul⁄ Deschis astfel în Levantul, apărui chiar eu, bătînd⁄ La maşină cîntul nouă…“. Această dizolvare a graniţelor face ca întîlnirea dintre autor şi personaje să fie posibilă. Cărtărescu dă mîna cu Manoil şi pleacă împreună la un lac care îi inspiră primului o poezie, urmată de o meditaţie filosofică pe tema „ce este viaţa“.

Amprenta autorului este din ce în ce mai vizibilă acum: mărturiseşte că a crezut cîndva în amor şi că pe această temă a scris o carte ce se poate găsi în fişierul galben de la BCU. Manoil ajunge chiar să îl prezinte pe Cărtărescu personajelor: „E efendi Auctore, negustor dîn ţări dă sloi“. Cărtărescu fragmentează textul şi la nivel grafic – insează, de pildă, o casetă în care mărturiseşte, ca într-o declaraţie de vinovăţie, că a început să scrie această carte într-un moment dificil al vieţii, cînd credinţa în poezie murise.

Contactul dintre autor şi personaje nu se limitează doar la intruziunea concretă a celui dintîi în lumea creată de el, ci şi la aducerea personajelor în universul real al scriitorului. Aceştia sînt aduşi în Bucureştiul de azi şi îşi vizitează autorul. Cărtărescu prezintă casa, începînd cu bucătăria în care scrie. Fantasticul acestei scene este completat de un episod şi mai straniu: apariţia unui Cititor Abstract, cu faţa decupată, în care autorul ne cere să ne punem propria noastră faţă, apoi invitîndu-ne să ciocnim un pahar de vin împreună.

Scena finală aruncă lumea literară creată într-un infinit al multiplicării episodului care încheie cartea: Manoil se duce la bibliotecă şi citeşte Levantul, în care, în final, Manoil se duce la bibliotecă şi citeşte Levantul, în acest Levant deschizînd din nou la ultima pagină, unde Manoil se duce la bibliotecă şi citeşte Levantul….

Dialogul autorului cu Manoil este un punct esenţial al cărţii, fiind prezent pe tot parcursul înaintării acţiunii. Sfatul naratorului către Manoil de a privi în sine, îi permite acestuia accesul în tărîmul ce poartă numele de Halucinaria. Literele care compun cuvîntul Halucinaria se schimbă în baloane de săpun, iar bila care mai înainte fusese litera H îl cuprinde pe erou: „Manoile, noi aicea sîntem chiar în ochiul minţii⁄ În adîncul din adîncul, din adîncurile finţii“. Episodul care urmează este unul dintre cele mai impresionante, cel care, dincolo de a dovedi capacitatea autorului de metamorfoză în ceea ce priveşte stilurile pe care poate să le abordeze, este şi mărturisirea unui crez literar.

Manoil, condus de o nimfă, asemenea lui Dante de către Vergiliu, în faţa a şapte statui, reprezenînd cei şapte corifei ai literaturii române, fiecare prinzînd glas de dincolo de chipul de piatră: primul este Eminescu, sub forma unei statui gigantice, pe un piedestal uriaş. Totul se desfăşoară după regulile specifice poeziei eminesciene, chiar şi invocaţia către statuie (de altfel, fiecare invocare a statuii de a vorbi este însoţită de o transpunere totală în universul poeziei celui rugat să glăsuiască de dincolo de viaţă): „Oh, grăieşte-ne statuă cu ochi negri şi cuminţi⁄  Prinse viaţă-al poesiei şi al nopţei dulce prinţ….“.

Urmează apoi Ion Barbu, care iese din împietrire temporar, pentru a alcătui trei catrene ermetice, Bacovia, o altă statuie gigantică, dar care întruchipează un om scheletic: „Iară ochii… nu sînt ochii unui om ce a trăit. ⁄ Este aura ftiziei peste chipul ascuţit“. Ultimul care formează grupul de patru statui este Blaga, iar Arghezi iese în evidenţă prin faptul că glezna sa conţine alţi doi poeţi: unul dintre ei este Nichita Stănescu, prilej pentru narator de a-şi exprima regretul că a criticat poezia acestui poet: „Drămuiam în poezia-ţi cît e aur şi cît lut⁄ Făr-atunci a înţelege că de aur doar o vînă⁄ Dacă-n munte se găseşte stins în peatra cea bărînă⁄ E tot muntele de aur şi minune e a lumii“.

Ultimul poet, la care nimfa nu îi permite lui Manoil să se uite, începe să recite chiar din debutul Levantului. Iată cum Cărtărescu, ajuns personaj, este supus el însuşi pastişei. Legitimîndu-se de la Arghezi, şi nu de la Eminescu, şi plasîndu-se alături de Nichita Stănescu, Cărtărescu arată clar care îi sunt reperele fundamentale.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Un comentariu
  1. Pingback: Levantul | Cărți și călătorii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *