Probabil fiecare scriitor are o mică istorie a eșecurilor auctoriale. A existat vreun moment în care să vă simțiți „păcăliți” de scriitura dvs., în care să aveți senzația că „lucrați” la ceva bun, iar ulterior, la relectură, să vă dați seama de „minciuna valorică” a textului respectiv, să fi fost înșelați de mâna care scrie? Scriitorii Bogdan Popa, Teodor Dună, Cătălina Matei, Cristian Fulaș și Vasile Mihalache au răspuns la această întrebare.
Teodor Dună
Să presupunem că sunt un individ pe nume Kirilă. Ei bine, acest Kirilă are o apucătură destul de ciudată: mai scrie din când în când. Atunci, exersează mișcarea mâinii drepte pe hârtie și paișpe ore pe zi. În acele momente, el e frenetic, exaltat, mistic – cum îi șade bine oricărui vizionar ironic. Atunci se pliază aproape perfect pe imaginea de carte poștală a poetului inspirat. Din păcate pentru el, într-o lună sau două obosește sau i se face frică, iar mișcările de balerină ale mâinii lui drepte dispar. Când își termină lumea ieșirea prin degetele lui Kirilă, el deja începe să uite că a fost vreodată în ea, începe să uite că a scris vreodată. Însă ceea ce crede Kirilă că scrie nu e la fel cu ceea ce se dovedește că a scris. Nu rareori a fost foarte înșelat de stările pe care le credea adevărate. Lucrurile s-au desfășurat mereu în aceeași ordine: stă Kirilă la birou, în pat, în metrou și scrie, și scrie. Zeci de foi pe zi. Și mâna lui agitată micșorează albul paginii. Împinge albul spre Antarctica. Și înaintează Kirilă în lumea lui și simte că acum ea nu îi mai poate scăpa din plasa cuvintelor. Se simte un macaragiu care ridică cu macaraua lui o întreagă insulă. Crede că tone de viu îl umplu, că poate vedea orice, că poate fi oricine. Crede, în general, multe lucruri.
Deci scrie Kirilă ce scrie până când nu mai scrie. Ei bine, după ce nu mai scrie, are o apucătură și mai ciudată: recitește ce a scris, cu un ochi lucid și altul autocritic. Și cum se pare că prima crimă din istoria umanității a fost săvârșită cu o falcă de măgar, simte cum e trosnit în moalele capului cu falca recitirii. Pentru că își dă seama că mâna l-a mințit, hârtia l-a mințit, starea pe care o credea adevărată l-a mințit. Cuvintele atârnă dizgrațios de pagină, cele care nu atârnă se lăbărțează ca o pată de untură, totul se amestecă, devine opac, străin, incomunicabil. Atunci Kirilă se miră, se întristează, râde ca Stavroghin, caută în zecile de pagini ceva care să aibă legătură cu ceea ce și-a amintit că a trăit. Găsește doar câteva fraze mai bune, se întreabă unde au dispărut toate cuvintele lui. Caută și caută, scutură paginile caietului ca pe un geamantan, doar-doar vor cădea de undeva cuvintele lui bune și adevărate. Paginile, deși pline de litere, sunt goale, cele mai goale pagini din istoria hârtiei. Kirilă se simte înșelat de degetele lui, mințit de ceea ce trebuia să fie adevărul lui. Atunci se întinde în pat, înconjurat de zecile de zile în care a fost doar 1 aprilie. 1 aprilie în mișcările mâinii lui pe hârtie, 1 aprilie în bătăile inimii lui, 1 aprilie în ceea ce a văzut, 1 aprilie peste tot și își repetă, ca o mantră, că „nu a fost decât un joc de noapte, o farsă, o învăluire, un joc de noapte, o farsă, o învăluire”.
Bogdan Popa
Am fost păcălit vreodată de ce am scris? Ha, ha, ha.
În „Păcală”, schița lui Ion Creangă, el, prostul, e un fel de grevă actualizată a unei relații ierarhice între negustor și țăran. De ce? Negustorul vrea informații, are marfă și are bani. El e cel care extrage plus valoare din tot ce mișcă în jurul lui. Prostul îi dă răspunsuri echivoce, care țin de o cunoaștere locală, pe care cel-care-schimbă-o marfă-cu-alta nu o are. Păcală e numele unei tactici de a ieși din circuitul mărfii și de a refuza negustorului ceea ce dorește. Ca un text care îți refuză ce vrei, „păcală” este modul de a-ți întrerupe dorințele de a circula ca marfă.
M-a păcălit vreodată textul meu? M-a scos vreodată textul meu din dorința de a-l vinde, de a-l transforma într-o valoare pentru alții, ca ei să o poată schimba pe o piață a valorii literare?
O să zic păcălește-mă dragule, prostește-mă, te aștept. Scoate-mă din negustorime, mă, atinge-mă.
Vasile Mihalache
Eu nu cred în identitate, în vreun eu autonom sau în vreo conștiință unitară, cum nu cred în varianta lor istorică mai veche, sufletul. Evident că există cineva sau ceva care spune „eu”, mai rar cineva care scrie și care, firesc, are o mână la una dintre extremități – sau se are ca mână sau se are la mână –, dar asta nu înseamnă mare lucru pentru mine.
Totul e o problemă de limbaj și de inter-acțiune cu tot ceea ce se află în jurul acestui centru nervos pe care îl simțim simultan ca fiind și al nostru, și noi înșine. Sunt conștient, dacă vrei, că sunt mai mult o creatură a tuturor lucrurilor decât un creator, așa că nu am cum să mă „păcălesc” spunându-mi povești definitive despre sine și lume. Le ascult pe ale altora și tac, chiar și atunci când scriu.
În mintea mea, nu e niciun dialog pe tema asta (de fapt, nu e niciun fel de dialog), iar vocile prezente acolo vorbesc între ele, nu cu mine. Se ascultă, se contrazic, se sfătuiesc, dar niciuna nu este organ legislativ, nicio poliție nu ordonează nimic în mintea mea.
Cât despre „minciuna valorică”… mi s-ar părea și mai ciudat să îmi vorbesc cu vocea autorității literare/estetice sau a vreunui canon. Tocmai fiindcă știu că sunt o creatură, încerc să păstrez la o oarecare distanță – care să lase locul privirii-studiu – orice formă de autoritate sau de putere socială care ar putea și, de fapt, care își dorește, să reducă sunetul și numărul vocilor care îmi compun zgomotul interior de fond. De altfel, lucrul de care mă tem cel mai tare este să ajung să gândesc într-o zi cu o singură voce. Abia ăsta ar fi cu adevărat un eșec auctorial.
Cătălina Matei
Mai întâi a fost simțitul. Apoi scrisul. Senzația dintimpul senzației ESTE. plinătate. scară axiologică de la I la FB, ai zice că te dă cu capul de cer. de tavan. depinde unde ești. Însă. Orice e antescris/prescris se prea poate diminua. În timp. Sau în cuvinte.
La un moment dat, trăiești ceva (prea) mult; multul scurtcircuitează rațiunea; electrizează sângele. Multul ăsta trebuie eliminat. cumva. Dar. Ceva se întâmplă. Pe drum.ul. de la inimă/cap/totuna spre degete. pleașcă. fleașcă. pleosc. fleosc.
Ca la electrocardiogramă. Te duci la control.
bunăziua/bunăziua/mădoaretarelainimă/săvedemceziceEKG-ul
domle,nuvădoare,batenormal/cum,domle,căeuamsimțitanormal/nu,totulebanaldenormal
și gata. cu bășcălia. modulăm.
La un curs, profa Simona Popescu se uită la mine și îmi zice să scriu un eseu despre eșec. De parcă pe fruntea mea scria. Suntem câini și ne mirosim. ne dăm. pe față. Deci da.
O am cu eșecul postscriptum. proscris(ă). Există o frenezie întimpul scrisului. Pe cât de excitat te simți, pe atât de uau crezi că scrii. Trece un timp. Trec doi. Treci pe lângă agendă. O iei. O iei în mână. Te citești. Spârcâiala asta? Asta m-a făcut să adorm liniștită – uite, mă, vezi că a meritat și puhoiul ăsta de durere, că uite ce s-a dus el în scris. Eșec. Fracaso. Te-ai lins pe bot. Convertirea durerii pe mă-sa. Nu există așa ceva. Nu, nu. Orice durere e de-a-n pboulea.
tot bășcă. mai încearcă.
Au fost odată. 14 ani. 19 ani. 23 ani. 29 ani. la vârstele astea am simțit că eșuez. că mă duc dracu’. că nu am voie să mă duc dracu’. fără dracu’. aceeași vină de a dori să stau strânsă în pat, de a mă bucura ascuns de vremea urâtă care-mi dă toate scuzele să nu ies. iar în toată economia asta de mișcare, în statul meu, zvâcniri. capul. capul plin. nepacea. uneori, fac marele efort de a mă mișca să iau o foaie. și un pix. asta mai golește. după. oftatul. răsuflarea. culcarea. am încercat de câteva ori să reiau momentul, să citesc. con-fruntarea. în-fruntarea. în-fundarea. păcăleală. traducere eșuată. instinctul de autoconservare nu încurajează autolectura. autoscrierea, da, e faină, e mânăcumână. dar. trecerea dinăuntru înafară. în afara minții, cuvintele se oxidează. îngând le simțeai cât de fain se leagă. aerul. invalidant. drumul de la im presie la de presie. presă. impresie. impresionat. impresie. presiune. sub presiune. impresie. imprimat. primat. deprimat.
Cristian Fulaș
Eșec auctorial. Adică momentul acela prelungit, agonizant, complet ireductibil în care ai muncit și îți dai seama că ai muncit degeaba? Da, cum să nu? Doar că ar trebui să fac o precizare: sunt atât de pățit cu acest Eșec, încât m-am educat în timp și nu mai încerc să scriu până ce nu sunt sigur că lucrurile sunt (deja) așezate pe un făgaș cât de cât acceptabil. Nu e vorba atât despre timpul pierdut (deși am putea discuta și despre asta), cât despre senzația de neputință în fața paginii, despre ideea că ar trebui să repari ceva ce nu poate fi reparat și, încă din construcție, nu se supune ideii de control și reluare, copie, retuș.
Sigur, se va spune că poți scrie orice și vei vedea unde ajungi, dar… Dar: dacă nu ajungi nicăieri? Dacă dincolo de acest „orice” se ascunde, de fapt, un monstru care-ți râde în nas și te trimite la plimbare?
Și, apoi, întrebarea dumneavoastră mai conține un cuvânt periculos: „valoare”. Cel mai periculos adversar, cel mai înșelător, de o mie de ori mai înșelător decât autorul, eșecul, copia, retușul, toate acestea la un loc înmulțite cu o mie nu dau nici pe departe un rezultat la fel de înșelător ca valoarea. Ce e valoarea literară? Stil? Poveste? Raportare istorică? Istorială? Socială? Societală? Poetică? Poietică? Recurs la intertextualitate? Cum definim valoarea, azi? Ce (mai) e valoros? Ce nu e valoros? Suntem în țara extremelor, iar au(c)torul e fără șanse aici. Pentru că valoarea unui text nu e intrinsecă, ea e dată de rafinarea pe care o numim interpretare, e dată de timp, de raportare, de orice altceva decât textul în sine.
Ar trebui, dacă tot ne situăm în întrebarea de mai sus, să ne imaginăm o bibliotecă a cărților nescrise (mă rog: nepublicate, șterse, e același lucru, inexistente); a textelor pe care un autor sau altul le va fi șters, acuzându-le de lipsă de valoare. Texte nenumărate, o serie infinită de „ratări” așezate într-un labirint în care, după niște vreme, să spunem suficient de multă cât să putem vorbi despre noi curente în literatură și noi orientări politice, sunt citite de un critic al vremurilor acestora noi și sunt reevaluate, numite „valori” în ciuda a ceea ce vor fi crezut autorii lor. E foarte posibil să se întâmple, dar în aceeași ordine de idei nu trebuie să ne uităm că posibilul nu e nimic altceva decât pronumele „orice”.
Poate ar trebui să punem problema altfel, totuși: trăim într-o lume în care scrisul și-a părăsit metoda clasică, cel puțin eu nu scriu și nu am scris niciodată de mână, tot ce fac e volatil, înscris pe un hard sau pe un cloud, niciodată nu am textele mele în mod palpabil până când ele nu devin cărți, articole, traduceri, cine știe ce altceva. Sigur, sunt critic cu mine, șterg enorm, nu am variante și nu am schițe, nu există alte surse ale textelor decât cele care vor fi publicate undeva. Și devin cu atât mai exigent, cu cât îmi dau seama că niciodată nu se va putea recupera ceva într-o bibliotecă așa cum e cea amintită mai sus. Scriu texte finite, finale, texte care nu pot fi interpretate decât prin ceea ce sunt ele, pentru că pur și simplu nu există altele în afară de acestea. Vă închipuiți până unde merge spiritul (auto)critic, în această situație? Cât de mult dispare? Ce nebunie a ștergerii se petrece, ce anulare de sine, ce Elbenon? Cât de redusă va fi opera aceasta a mea (cu condiția să o numim cu acest cuvânt, operă), la final? Probabil o dată cu fiecare carte publicată voi mai fi șters câteva cărți. Pierdute definitiv, nu pot fi regăsite nicăieri sau eu nu mă pricep să fac asta.
Ca să închei, mi-aș dori să șterg mai puțin, să mă păcălesc mai puțin cu judecățile acestea de valoare care mă împing, incapabil să opun vreo rezistență, spre tasta backspace. Și, pentru a relua un mit, nu e eșecul auctorial o față urâtă a unui Narcis care se privește în luciul apei și se consideră urât?
