O formă de artă astăzi, o modalitate de a marca rolul indivizilor într-un trib sau condamnații în vremurile moderne, tatuajul rămâne un semn distinctiv, cu justificări și conotații multiple. Dacă acum câteva mii de ani, când apărea pentru prima dată, avea o funcție strict practică, de-a lungul timpului a căpătat semnificații mai degrabă estetice sau terapeutice. Nu doar un mod de a-ți înfrumuseța corpul, ci și o cartografiere transcrisă pe viu a unor momente existențiale, tatuajele vorbesc despre evenimente, gânduri, obsesii, traume sau mari bucurii pe care cei care și le fac vor să le înscrie, să le fixeze, dar și să le exorcizeze, închizându-le în straturile epidermei.

M-a interesat mereu să aflu ce e în mintea poeților care își „bat pe piele anumite semne sau imagini, cum au ajuns să și le facă și ce relație există între biografia, scrisul și corpul lor. De ce neapărat poeții? Pentru că ei sunt mai sensibili, mai impulsivi, trăiesc totul la o temperatură mai ridicată decât ceilalți oameni și orice gest pe care îl fac e strâns legat de vortexul lor emoțional. Pentru că ei sunt, într-un fel sau altul, mai „adevărați” (oricâte înțelesuri poate primi acest cuvânt), mai autentici. Așa că am întrebat patru poeți români de azi (Livia Ștefan, Tiberiu Neacșu, Ligia Pârvulescu, Dan Dediu) și o tânără poetă spaniolă (Luna Miguel) care e locul tatuajelor în viețile lor și ce își propun să exprime prin ele.

Întrebările pe care le-au primit, așadar, au fost:

1. Împăratul e gol. Are optzeci de testicule și o zvastică tatuată pe gland. Și secera și ciocanul tatuate pe gland. Și chipul Mântuitorului tatuat pe gland. Și numele Profetului tatuat pe gland. Și steaua lui David tatuată pe gland. Și Goldman Sachs tatuat pe gland. Și Mickey Mouse tatuat pe gland. Și Răpirea din serai tatuată pe gland. (O. Nimigean) Imaginează-ți un orb. Vorbește-i despre tatuajele tale. Care e povestea lor?

2. Nu există eveniment al vieții/ fără expresie (Mariana Marin). Ce fel de expresie e tatuajul pentru un poet? Cum se leagă asta de scris și de a te însemna într-un fel sau altul corporal, voluntar și cu sens?

3. tot ce e posibil e numai o amintire îndepărtată/ pe care te încăpățânezi/ să o regăsești lipită pe sub hainele tale (Răzvan Țupa) Între semnificația pe care o are doar pentru tine și ideea de expunere/ vizibilitate/ sharing, unde se situează tatuajul? Ce importanță are pentru memorie?

Livia Ștefan

(c) Dirk Skiba

1. Salut, sunt Livia, am opt tatuaje, trei negre, celelalte colorate. Minimaliste, pentru că ştiu că multe dintre ele vor fi redecorate, acoperite cu altele şi mai colorate. Pentru că omul se plictiseşte. Pofta pentru un prim tatuaj mi-a venit într-o zi din senin, cum se întâmplă toate lucrurile. Iubitul meu de atunci a decis că trebuie să îşi bată din nou tatuajul de pe braţ, că se decolorase. Şi am zis să îmi fac şi eu ceva, numai că nu ştiam exact ce. Şi am zis să îmi bat un punct în palmă. Nu un simplu punct de test, cum se întâlneşte peste tot. Nu. Punctul meu era punctul primordial. Big Bang-ul. Pe urmă, la mulţi ani după asta, m-am trezit într-o zi privindu-mi picioarele. Care picioare sunt marcate de „semne de bună purtare”. Şi am zis că dacă tot am nişte semne permanente, pe care nu le-am vrut, măcar să am şi altele pe care să le vreau. Şi m-am mâzgălit tot pe piciorul drept (cel mai buşit), unde am trântit frumos un semn al păcii Italicizat. Mov, cu contur negru şi floricică roşie într-o parte (margaretă cu bumb verde). Nu sunt hipioată, dar sunt destul de vulcanică şi impulsivă, iar ăsta l-am făcut să-mi mai aduc naibii şi eu din când în când aminte să fiu mai peaceful. Dar îl voi acoperi cândva cu un peisaj sau cine ştie cu ce.

După asta, în nopţile insomniace în care mă tot holbam la lună, am zis că ar fi frumos să pot privi luna şi ziua, în toată splendoarea ei. Mai ales că citisem că se îndepărtează de Pământ. Iar noi fără lună nu am fi fost posibili. Am printat o poză deci cu o lună albastră şi m-am dus la un prieten să mi-o tatueze. Cu toate că e un foarte bun tatoo artist, a avut emoţii. Şi eu la fel, mai ales că, în drum spre lună, călătorisem cu un taximetrist fost traficant de carne vie şi rămăsesem cumva sub imperiul înjurăturilor transmise prin telefon unei alte traficante, încă activă pe atunci. Dar Cătălin s-a descurcat super cu luna, a făcut fiecare crater, punct ş.a.m.d. Doar culoarea diferă pentru că eu am vrut luna roşie, de care le e tuturor superstiţioşilor frică. Şi, uite-aşa, am şi luna pe mâna stângă.

Pe urmă a venit frunza de la Salvaţi Roşia Montană, undeva desupra inimii, spre umăr, pe stânga. Toată lumea mă întreabă de ce naiba mi-am tatuat frunza asta. E chiar aşa de importantă oprirea proiectului, aşa activistă sunt? Oi fi. Dar dacă aş muta aurul şi toate celelalte de la Roşia Montană la Plopşoru, în pâmântul lui Gonzo Libre, atunci înseamnă că ar trebui să mă lupt pentru pământul ăla, nu? Şi poate ar trebui să mă lupt singură, că nu i-ar mai păsa nimănui. Şi o s-o fac. De-aia stă frunza verde-roşie cu mândrie pe mine. Şi la vedere.

Şi deja ajunsesem atât de fascinată de tatuaje că m-am gândit cât de mult mi-ar plăcea să am unul şi pe spate. Şi voiam o pisică. Pentru că pisicile sunt cumva legate de familia şi copilăria mea. Toţi le-am iubit şi le iubim şi mereu mi-a plăcut la ele privirea aia care părea să ştie că sunt cele mai răsfăţate creaturi. Aşa că m-am hotărât să îmi fac o pisică. Nu ştiam ce pisică să aleg. În căutările mele, am dat peste un copac cu pisici. Ceva minimalist şi haios. Perfect, arborele genealogic al pisicilor. Şi l-am făcut. Acum aş vrea să îl îmbunătăţesc. Să fie frunze, şi umbre, şi spirale, şi pete de cafea eventual. Nu doar un copac uscat în care doar pisicile mai stau agăţate.

Pe urmă, am început să-mi fac tatuaje cadou de ziua mea. Am început cu o spirală Fibonacci pe umărul drept. Care se ştie că nu-i ca spirala de aur. Un pic stilizată doar, cu nişte cârcei de viţă de vie. E verde toată. Şi cu un gândăcel african pe acolo, a cărui semnificaţie siropoasă este că „dragostea nu rătăceşte niciodată drumul spre casă”. Deh, mi-am îngăduit un pic de sentimentalism şi cu butonul de on/off de pe piept. Roşu, exact ca butonul de oprit/pornit de la telecomandă. Voiam să scriu de fapt: do not resuscitate, dar am zis că e prea mult. Şi am stat într-o seară şi m-am gândit, în dreptul mai  multor pahare cu gin, cam cum să-mi stilizez butonul ăsta şi am descoperit simbolul ensō, pe care ar fi trebuit să îl desenez chiar eu, în picioare, cu ochii închişi, în timp ce aveam mintea total golită. Aşa că mi-am mai turnat nişte pahare cu alcool ca să-mi golesc mintea şi am mâzgălit vreo câteva zeci de cercuri până să-mi iasă ăsta. E deschis, ceea ce înseamnă că-i deschis mişcării şi dezvoltării şi, cum eu sunt mare fan al impermanenţei, e foarte bine că l-am desenat aşa. Înăuntru scrie sărută. Umblu cu instrucţiunile de folosire la vedere.  Şi ăsta-i cel mai serios, dar şi cel mai amuzant tatuaj, pentru că mulţi au înţeles, în loc de sărută, tot felul: săniuţa, sănătate, strănută, săbiuţă etc.

În rest, mai am poemul din „Lolita32”, patru pereţi între patru pereţi, tatuat pe ceafă. Patru puncte între patru puncte, un fel de miştocăreală la 5-ul puşcăriaşilor. Şi mai am un punct şi-o virgulă după urechea dreaptă, simbol pentru cei care au la activ tentative de sinucidere. Ca ceilalţi care-l văd să iasă din hăul ăla şi poată vorbi despre cum să faci să nu pui punct. În rest, sunt work in progress.

2. Singurul lucru pe care-l spun oamenilor care mă arată cu degetul că-s tatuată şi mă întreabă de ce e că am vrut şi nişte cicatrici pe care să le desenez eu după bunul meu plac, pentru că îmi place frumuseţea mai mult decât mutilarea. Şi am vrut desenele astea pe mine, cât să mai acopăr din celelalte, pe care nu le-am vrut, dar care mi-au fost oferite de-a lungul timpului.

3. Ştii, baţi nişte culori şi nişte semne pe tine şi, cu toate poveştile şi semnificaţiile lor, ajungi să uiţi că ţi le-ai făcut, ca şi cum pielea ar fi fost aşa dintotdeauna. În afară de filmul ăla, Memento, nu-mi mai vine nimic în cap, haha.

Tiberiu Neacșu

(c) Tara Skurtu

1. Orbul nu e gol. Și nu știu dacă are glandul tatuat. El, nici atât, nu poate vedea un lup pe brațul meu drept și un citat din Beckett pe brațul stâng. Și nu știu dacă aș aduce în discuție asta chiar acum. De-abia l-am cunoscut. Mă interesează să aflu ce vede el, vorba lui Borges. Pot să-i spun, însă, că are gulerul cămășii îndoit în partea dreaptă. Cât despre tatuaje, nu e mare lucru de povestit. Un lup cu ochi inteligenți și un citat. Nu mă întreabă de ce. În consecință, comandăm o bere.

2. Bunicii din partea tatălui munceau pe șantier, pe vremea comunismului. La canalele de irigații. Mâna de lucru nu era chiar la-ndemână, așa că despotul îi punea la muncă pe soldații în termen sau pe pușcăriași. În camioanele armatei care ne-aduceau de mâncare (țin minte că pâinea era tare, o puteai mânca doar dacă o înmuiai în ciorbă – și asta o zeamă lungă), după ce-mi puneam jos tacticos pachetul de Carpați plin cu așchii pe care le consideram țigări, mă uitam atent la sirene sau femei verzi pe antebrațele oamenilor sau pe spatele lor. De-atunci, cred, mi-a rămas dorința asta de a mă însemna. Scrisul e o însemnare despre niște evenimente care au apărut ulterior. Și, cu siguranță, e un fel de răspuns la evenimentele astea. Expresia lor o conține pe cea a însemnării. Un fel de memento, poate. Ar fi, totuși, egomaniacal, să mă însemnez cu propriile-mi cuvinte. Ușor trumpesc, dacă vrei.

3. Nu sunt foarte vizibile tatuajele mele. Nici nu m-am gândit la aspectul ăsta atunci când le-am făcut. Dar să ai un lucru lipit de piele, care se schimbă împreună cu tine, care îți aduce aminte, e un lucru interesant. Cred că sunt susceptibil de nostalgii. Aș zice că transformarea sau, dacă-mi dai voie, posibilitatea transformării e unul dintre aspectele importante. Un eveniment e, fără doar și poate, caracterizat de posibilitate. De ce urmează după, de ce a urmat după. Și încăpățânarea de a trece dincolo și aceea de a regăsi urmele evenimentului (am senzația că sunt la un curs de semiotică) sunt, până la urmă, și ele evenimente pe care, neînsemnate, le porți pe sub haine. Nu știu dacă văd tatuajul ca pe o cicatrice – în sensul de „urmă” –, ci, mai degrabă, ca pe un fel de promisiune – poate un „simptom” al posibilității. Sau, pur și simplu, ca pe un moft. Totuși, ca să fiu sincer, e și o expresie a memoriei mele leneșe, care se încăpățânează să supraviețuiască doar cu un minim de amintiri. Așa că le mai desenez pe mine.

Ligia Pârvulescu

1. Goliciunea e interioară. Dacă dispare, decorarea exterioară devine o opțiune în funcție de condițiile climatice și sociale. Ultimele pot impune limitări legate mai degrabă de idei depășite decât de logică. Multe dintre ele au fost însă abandonate, iar procesul continuă – de exemplu, acceptarea comunității LGBT. Excepțiile nu sunt agreate  – și aici intră și ideea de nuditate și tatuaj. Dar, istoric vorbind, fără câțiva inițiali „eretici” arși pe rug la propriu sau la figurat, evoluția nu s-ar fi produs. Mecanismul a rămas același, diferența o fac temele în discuție. Nu-i ușor să mergi împotriva curentului. Poți părea superficial, disponibil sexual, iar o femeie trebuie să fie suficient de puternică și de conștientă de propria valoare pentru a trece cu amuzament pe lângă reacțiile pe care o astfel de atitudine le poate stârni. Împăratul gol de sens poate fi plin de sens, dar, pentru orbi, acesta nu există. Nu poți explica un răsărit cuiva care trăiește o noapte perpetuă. Așa suntem făcuți, majoritatea: abia în momentul în care trăim ceva în mod direct avem șansa să înțelegem. Cea mai bună metodă pentru cine vrea să știe sensul tatuajului e să-și facă unul și să-și asume că îl va avea până în ziua morții. Nu cred în „undo”. Nimic nu poate fi șters. Eventual îmbogățit cu sens, rafinat.

2. Tatuajul e făcut pe una dintre granițele ce separă, dar nu despart, microuniversul de macrounivers, în sens fractal. E ornamentul unei porți, are o simbolistică și un rit de trecere între lumi. Tatuajul e poezie. „Materialul” pe care se „scrie”, pielea, are însă mai multe similitudini cu viața decât cu hârtiile care vorbesc despre ea.

3. Tatuajele sunt hard-drive-uri ale trecutului, ale fostelor eu-ri care te-au făcut ceea ce ești. Exprimă laturi din tine rezultate din capitole închise, care te-au ajutat să evoluezi și să te ancorezi în prezent. Pentru percepția exterioară contează esteticul, numărul și localizarea, dar sensul tatuajului e dincolo de suprafață. Să-ți faci unul poate dura ani. Sau secunde, pentru că, atunci când apare, știi. La fel ca și cu oamenii.

Dan Dediu

1. Sunt la fel de orb față de semnificația/povestea lor, sunt doar obsesii de care am vrut să îmi amintesc și poate să înțeleg cu timpul relația mea cu ele. Pe antebrațul drept e un citat din Kafka: Dacă am marea dorință de a fi atlet, e pentru că aș vrea să ajung în cer, unde să pot fi la fel de disperat ca și aici, tot pe antebraț un ochi, ce reprezintă glanda pineală, și la încheietură o rolă de film, pe care inițial am vrut s-o umplu cu tot felul de imagini. Mai sus, tot pe brațul drept, e o frază din Emerald Tablet, „As above, so bellow”, pentru că îmi place ideea de microcosmos și macrocosmos. Lucrurile mărunte, discrete, în care poți descoperi lucruri mari, ascunse.

2. Tatuajele sunt o formă de expresie mai mult pentru marginali. E o formă de refuz, cum cred că e și poezia. Și bineînțeles că voluntar, în cazul tatuajelor. Cu sens sau fără sens. Cam la fel și cu poezia, are același sens de permanență, e o alegere cu care riști să te identifici, să te modeleze într-un fel sau altul. Te-ai oferit voluntar și te-ai ales cu o amibă devoratoare de creier.

3. Referitor la vizibilitate/sharing, e un proverb Iban foarte mișto: A man without tattoos is invisible to the gods. Doar că aici nu mai poate fi făcută o comparație între poezie și tatuaj, semnificația și utilitatea tatuajului e doar pentru tine. Poate fi ca totemul din Inceptionreminder, un mod de individualizare, să-ți amintești cine ești, să-ți amintești de visele tale când plonjezi în alte vise sau te lași sedus în vise labirint, în care riști să nu te mai recunoști.

Luna Miguel

1. Dacă ar trebui să-i vorbesc despre tatuajele mele cuiva care nu vede, i-aș spune că aproape toate au sunetul mării. Mai mult decât atât, i-aș spune că aproape toate sunt materializarea unui vers sau a unei idei aparținând unui scriitor care îmi place. De exemplu, am o ancoră pe care scrie Sailor’s Grave – vine de la un citat din Thomas Pynchon. Mai am și un diamant albastru: vine de la un vers pe care Ted Hughes i l-a dedicat Sylviei Plath și care spune „But the jewel you lost was blue”. Mai am și o molie galbenă cu gri și care vine de la un poem de Jesús Carmona Robles, al cărui vers este „Poemul sângerează”, iar semnificația acestuia e legată de prima mea călătorie în Mexic. La fel și toate celelalte. Cred că i-aș spune așa: că tatuajele mele sunt mare și sunt literatură.

2. În ceea ce mă privește, tatuajele astea vin ca să definească etape din viața mea, voci ale scriitorilor care îmi plac și dragostea mea atât pentru literatură, cât și pentru artă. Pe lângă asta, îmi urăsc pielea: e foarte albă și plină de cicatrici și semne de boală. De-asta o tatuez cu poezie: o modific după gusturile și după pasiunile mele.

3. Există un artist care a devenit celebru pentru că și-a vândut pielea. A spus că, atunci când va muri, o va da să-i fie smulsă de pe cadavru pentru ca tatuajele lui (care, în definitiv, sunt artă) să fie cu adevărat nemuritoare. E o idee interesantă, doar că mie îmi plac tatuajele vii. Tatuajele îmi amintesc că sunt vie și că am simțit, am citit și mi-am imaginat anumite lucruri în anumite momente. Mă bucură faptul că ele înseamnă memorie. Și îmi place să mă gândesc că ele vor muri odată cu mine.

Anastasia Gavrilovici

(n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, iar acum își continuă studiile la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, în cadrul masteratului „Societate, Multimedia, Spectacol”. A publicat poezie și articole în reviste și antologii, a colaborat cu diferite publicații din țară, printre care și „Observator cultural”, „Timpul”, „Zona nouă” și „Alecart”. În prezent este redactor al revistei „Poesis internațional” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *