I

Curăța, crăcănat, cartofi c-un vechi brici de frizer. Cojile le arunca-n ligheanul în care se spălase deunăzi pe picioare. Stătea-n cur pe pat și reteza, dacă era cazul, tuberculii, apoi se ocupa de coajă, tacticos. Dacă se cresta, sugea locul, sângele rozaliu, convins de eficiența miraculoasă a salivei, și continua. Microbii nu-l speriau. Avea o forță neaoșă de a se regenera. Rănile i se închideau una-două, zgaibele aduceau a catran.

Grătarul și-l trăsese în spatele cabanei, o recluziune râncedă, umidă. Iarba era verde închis. Își frigea singur cartofi și mici. Ce rămânea acoperea cu un șervețel și punea-n sala de mese. „Să ia lumea, -n treacăt, păi da. Să și-nmoaie, dac-o vrea, -n sare, -n muștar, ce sula mea”.

Și, cum stătea Moș Johnny așa și curăța cartofi, canalele începură să se schimbe. Televizorul era mic, gri, un bulbuc cu ochi de sticlă. De pe Digi Sport – meciul urma să înceapă – imaginea sări pe Duna TV. Pești lați flendurau în acvariu. Muzica era de pian. Se chinui de vreo două ori, cu degetele pline de amidon, să schimbe la loc, dar nu reuși. Telecomanda era moartă. Îi veni s-o arunce în lighean și pe ea. Dar se mulțumi, până la urmă, s-o blastăme răgușit.

— Ia-ți, și se băși, dracii bumbii tăi!

Meciul de pe Digi reapăru pe ecran. Arbitrii făceau joc de glezne și ei. Dar miorlăitul prelung al unui preot invadă, în nici două secunde, încăperea – TV-ul era, acum, pe Trinitas. Vru să înjure din nou, dar o icoană aurie îi îngheță sudalma pe buze. Slujba era filmată prost. Preotul stătea cu spatele. Johnny își făcu, instinctiv, cruce, imediat ce începu Tatăl nostru, și dădu din mână. Vocea i se subție.

— Lasă-i…

Un zâmbet inopinat îi decongestionă figura. Era clar: cineva se juca iar, în sala de mese, cu televizorul/telecomanda centrale. Doar trei sau patru camere aveau receiver. Celelalte TV-uri, al lui inclusiv, puteau fi manevrate oricând de câte un bine sau rău-voitor instalat la pupitrul parabolicei.

Dar dacă nu era o farsă, dacă oamenii nu-s, totuși, răi? O încredere oarbă îl cuprinse: în specie ca atare. Cineva zapa, pur și simplu – era tot mai convins. Dar cine se uita pe Trinitas TV? Care oaspete? N-avu timp să cugete, căci imaginea reveni pe Digi și rămase acolo. Partida începuse deja.

În sala de mese, ceilalți jucau table. Zarurile se umezeau în pumni. Zornăitul era dulceag, hohotele colerice.

— Aș vrea, Vedeta se ridică solemn, să trecem la faza următoare…
— Nici io, îl întrerupse operatorul, nu mai suportam pianu ăla, să știi.

Și „marcă” un șase-doi.

— Să-i dăm dragului nostru Johnny un strop de speranță. Și să lăsăm pe Digi mai un pic, că-l ia meciu, îl fură. Da, la prima fază de poartă sau, hai, la a doua, punem pe…
— Pe Mezzo, de data asta, îl întrerupse din nou operatorul. Da unde, -n ce cameră-i cazat?
— La șase, răspunse pictorul, în aripa asta nouă, și arătă în stânga cu degetul, ușă-n ușă cu mine stă.

Pișoarca înspumată, berea searbădă la pet, curgea fără noimă din sticle aburite. Vedeta bea „cu ocaua mică”, din pahare, adică, de vin. La oraș n-ar fi făcut nici în ruptul capului asta, nici singur acasă măcar. Avea un fel de tabuuri, de inhibiții peste care nici în baie nu trecea. Nu se ștergea, bunăoară, cu prosopul nevestei. Îl împingea, dimpotrivă, cu degetul mai încolo și ieșea furișându-se, urmele-i bălteau, gresia era criminală, n-avea riduri.

— Io mut, totuși, interveni cabanierul, că cine știe când prinde, dacă prinde, vreunu vreun șut mai…
— Niet, nein! Mai lasă Vidule, (cabanierul), un pic. Să creadă omu c-o fost, poate, o defecțiune. Sau, nu știu, că n-are nimeni nimic cu el. Să se obișnuiască, să zic așa, cu binele, să capete, ca-n marile drame, speranță iar.

Johnny se tăie – brișca îi „scăpase” – și își prinse, de data asta, un Urgo, nu-și mai supse buba. Părea mai domn acum, cu plasturele maroniu peste buricul degetului mare și BT-ul între buze.

Arbitrul fluieră o lovitură liberă la nici douăzeci de metri de poartă. Cabanierul puse pe Trinitas, la loc. Preotul dădea, acum, interviu. În pragul bisericii.

— Sub patrafir se spune, musai, tot. Credinciosul nu-și varsă, doar, amarul, ci își face și autocritica. (Barba îi acoperea, sălbatică, gâtul.) Sub atenta coordonare a preotului – așa viețuiește un enoriaș. Își rupe de la gură pentru altul, articula profesoral cuvintele, și pentru binele miresei lui Hristos în primul rând, care e biserica. Ia uitați, și scutură cutia milei, am produs ceva azi…

Un colț de bancnotă ieșea, ca din pachetele de șervețele, prin orificiul dreptunghiular. Prelatul o extrase, cu vârful degetelor, și i-o întinse reporteriței.

— Luați, vă rog io, s-aveți de-o napolitană, de-un suc rece pe drum.

Fătuca îi mulțumi îmbujorată.

— Pusi, părinte! Și-l sărută pe obraz. Câteva fire, crețe-crețe, de barbă îi intrară între buze. Pfui, da de ce, și scuipă discret, de ce, mă scuzați, stimați telespectatori, nu vă radeți, totuși, un pic? Ia uitați, culese, cu vârful unghiilor, firicelele buclucașe, ditamai… Și le apropie de obiectiv.

Johnny se lăsă pe spate:

— Na las că vă fut io!

Dinții îi erau de aur și argint. Câțiva, doar, scăpaseră neîmbrăcați, un fel de resturi naturale, covăsite oricum. Era expert în târguieli mărunte, în traficul de viței chiar, de șpreiuri, gablonțuri, cereale și materiale de construcții. De la sârbi la români, de la sat la oraș. Și vițăvercea. Socotea și căra. Crescuse pe lângă ștabi de toată mâna: doctori periculoși în drept, oameni de administrație care curățau rezervații întregi, cu arma în mână, cu carabina mai ales, de „exemplarele bolnave” de zimbru, urs, lup. Lunetele sclipeau, pocnetele erau scurte. Adesea, animalul căzut trebuia împușcat a doua oară. În cap.

Petarde avea și acum la el. Într-un fel de cutie, asemănătoare cu cea de prim ajutor. Cele cu fitil, Torpil-urile, fuseseră retrase de pe piață. Cele noi, verzi, aveau, în felul chibritelor, un boț de fosfor în vârf. Le vindea copiilor, la rugi, deși era, de ani de zile, ilegal. Degetele-i miroseau a praf ars, cu nume straniu.

Înșfăcă o petardă, pachetul de țigări, bricheta și ieși. Nici nu mai stinse televizorul. Treptele abrupte, de lemn masiv, trosneau. Purta șlapi, pantaloni până la genunchi, bluză de trening cu buzunare rupte, adânci. Dădu să zgârâie balustrada cu bricheta – era furios și pe ea – dar piatra scăpără și flama se aprinse. Se arse astfel, superficial, e drept, tot la degetul tăiat.

— Lucruri de astea…

Intră și se trânti pe scaunul de lângă ușă.

— Ia, nea Johnny, ia…

Cabanierul îi aruncă, vinovat, telecomanda receiverului central. Ceilalți izbucniră în râs. Vedeta sări în picoare și bătu din palme, ca un apucat. Își umezi chiar pantalonii – un jet de urină-i scăpă.

— Uite!

Și îi arătă, pe loc, pata pictorului. Hohotul era zgâlțâitură, șoc extatic, paradisiac.

— Am făcut pe mine, țin să vă anunț! Deci, de la liceu, jur, n-am mai…Îîî, și le arătă, înecându-se, tuturor. Pata se lățise nițel.
— Ești…

Johnny își trase, în fața televizorului, scaunul. Vedetei i se părea deja că bea vin. Diferența de culoare se pierdea. Paharul era rece, aburit. Licoarea, galbenă.

— Hai, Johnny, noroc! În cinstea ta…

Și își turnă restul de bere în cap. O răcoare subită îi cuprinse scalpul, fruntea. Erupse ca pe Taraf TV, canalul preferat al șoferului.

— Iui Doamne, ce fain îi… De la unu din Australia, Mickey îi zicea, am învățat să te speli cu bere pe cap. Ia mai dă unu. Cabanierul îi turnă tremurat. Și Vedeta îl dădu sec. Aprinde-mi, te rog, și o țigară. Un Kent, de la domnu operator!

Trase ca un zevzec. Pentru prima oară, după câteva săptămâni. Era să se prăvălească, să dea cu capul de muchia stâlpului cu oglinzi. Pe un program – care? – se auzi Hotel California. La fel de brusc, însă, piesa se pierdu. Johnny zapa bezmetic, în căutarea meciului.

— Așa, și ridică ostentativ telecomanda, mumu acu! O vârî în sân și își scoase picioarele din șlapi. Și prelungiri să dea Dumnezeu!
— Hai, erupse pictorul, că te iau la unșpe metri, de nu te…Poate-ți fac, grijă mare, un portret, de nici musca nu se mai pune pe tine.
— Băi…

Îi aruncă – nu mai văzu decât o roșeață tulbure, un fel de, în fața ochilor – cu petarda neaprinsă în cap. Bricheta, o apucă și pe ea, îi lunecă dintre degete. Pocnitoarea ricoșă în colțul cu otravă roz pentru șoareci și șobolani. (Pe râu în jos, șobolii erau cât nutriile. Sătenii îi înțepau cu furcile după cap sau pușcau.)

— Na las că, pictorul începu să se caute de creioane, mâine pe toate wall-urile ești! Și poza din buletin o să ți-o ștergi.

II

Fotografa o luă, spășită, spre Săfulcani. Lenjeria i se pătase. Rahatu-i era moale, șuvițat. Ai fi zis că nu mănâncă decât pește. Vorbea fără jenă despre „consistența apoasă a scaunului”, la înghețată sau cafea. Deși, în genere, nu se prea confesa. Prefera terasele cu mobilier metalic, rece. Violetul oxidat. Misiunea ei era cea mai pașnică: să fotografieze „de aproape, cât mai” pietrele și trunchii năpădiți de mușchi. Pentru o colecție fără rame sau margini.

Coborî, se lăsă să alunece. Răcoarea, lângă apă, se întețea. În stânci, ici-colo, dăduseră găuri și înfipseseră bețe: viitoarele locașuri pentru dinamite. Pentru niște petarde rotunde, ca ale lui Johnny, dar mult mai mari, care sfârtecau piatra și surpau malul.

Rezona transpusă cu verdele sumbru, nordic. Ilustratele de pe pereți o înfiorau de mică, cele de pe casa scărilor, mai cu seamă, sau din lifturi. Liniștea era etanșă. Locomotivele țâșneau din tuneluri, râurile curgeau turbate. Ducea două-trei degete la frunte cu o distincție pe care numai durerea ți-o dă. Despre migrene scrisese, pentru prima dată, într-o compunere. Stilourile erau chinezești. „Țoapo, tu”, o admonestau la liceu. Profesoarele îmbătrâneau urât. Fumătoatele – tuse verde, rea – horcăiau mai toate. Ea fuma singură, în uscătorii și toalete, în spații în genere faianțate. Se vopsea insistent și își masa, ahtiată, craniul.

Fotografa, așadar, dădu cu curul. Căzu și se umplu. Nădragii erau roz, botinele albe. Răcise nițel. Năsucul îi curgea, șervețelele se îmbibau una-două. Continuă, murdară, să întoarcă pietrele pe partea cealaltă. Voia să-i facă în ciudă Vedetei, să fotografieze mâlul, nu mușchii, gongile și râmele de dedesubt. Scotea, de mică, greierii în rând cu băieții, popii, așa le ziceau, din găuri în care trebuia să vâri sârma sau paiul sau să urinezi. Dar revărsarea nervoasă a apei – artista era pe stop – o îmbună. O briză subțire prinse a adie, fără să miște nimic. O luă la vale pe lângă râu și, după douăzeci-douăzeci și cinci de minute, intră în grota Pârcălabu. O capelă, așa zicând, naturală în care un sobor de preoți, cel puțin, încăpea. Sicriul tânărului ucis în duel era zăvorât într-o adâncitură. Oasele ieșeau prelungi la iveală.

Înăuntru era și mai răcoare. Puse pe video, suci țumbulușul și începu să panorameze lent, când se auzi – de unde? cum? – te iubesc. Pe ungurește.

III

Se însera frumos, dinspre Săfulcani. Cei mai mulți se strânseseră la etaj, pe terasă. Scaunele erau de răchită, masa la fel. Gheața zornăia în pahare: ultimele rămășițe de whisky erau date pe gât. Hohotele răzbăteau până în camera fotografei, care trase perdelele – groase, maronii – și zăvorî tot. Vedeta povestea, își aducea, cu fermoarul tras până spre bărbie, aminte:

— Și, la un moment dat, o fost adus jazzman-u, Ghitarici. Mai un sfert de oră, dacă era, din emisiune. Bine, adus sună așa…, de parc-ar fi fost remorcat, tras de belciug. Cu aia de la primărie, de o divorțat acuma, o venit, cu roșcata, zi, și se păli peste picior.

Operatorul: — Adelina!

— Exact. Dacă nu beat, băut cel puțin era. Cu ciupilica crem, dac-o știi, cu tot felu de insigne. Plin era de salivă pe barbă. Cred că numa ce l-or operat la dinți, că se tot plîngea. Băi și Vlădescu, de la teatru, că cu el am ținut pân-atunci emisiunea, o început să se ploconească. C-o venit, vezi Doamne, staru de la București. S-o-ntors așa, ca un băiețaș înspre Ghitarici, ca un nepoțel, și fii atent ce l-o întrebat: maestre, da de ce-s oamenii răi? De ce, că, -n vremea noastră, la nevoie, ne cam ajutam. Ghitarici s-o șters, cu podu palmei, și o început: nu știu, da pentru mine, țiganii toți se bagă. Pe un buton numa, dac-apăs, cu săbiile, știi cum, ca ninjii se reped. Io atâta am apucat să îngaim: metaforic spus, să nu ne ia ceneau, că Iulia (co-moderatoarea) ca o viespe s-o năpustit: da sunteți, sunteți țigan? Rrom, adică, mă rog…
— Și el, ce-o…, se interesă buimac operatorul.
— Ce să…S-o mai șters o dată, normal, și o erupt: da de ce, de ce mă întrebi chestia asta?
— Corect!
— Ce importanță are etnia? Când muzica-i tot. Aia de la primărie se uita numa, printre camere, fix. Și Ghitarici o continuat: io, știi unde, în testament o să lămuresc misteru sau într-un cântec postum. Și, pe final, ca să fie totu…, nici nu știu cum să zic, sub un minut mai era, Vlădescu o intervenit, cu o seninătate de înger: eu, o poezie aș vrea să zic acuma. Pot? Un haiku, aicia i-am trântit-o, eventual.

Fotografa puse în buclă filmulețul și încercă să deslușească vocabula. Vocea numai omenească nu era. Cuvântul se auzea, totuși, clar. Cum maghiară nu știa, internet și semnal telefonic nu aveau, nu-i rămânea decât să întrebe, să le arate și celorlalți în sala de mese și să le ceară o părere, un sfat. Să cheme chiar preotul la peșteră, (poate, cine știe, îl mai chemaseră), și/ sau la ea în cameră, să sfințească aparatul de fotografiat și compul, să-i împărtășească chiar pe toți și, de ce nu, să-i mântuiască, să știe de o treabă măcar. Așa că, la cină, se ridică și luă solemn cuvântul:

— Domnilor, ea și nevasta cabanierului, care robotea neîncetat, erau singurele doamne, domnilor, repetă speriată, am comis-o.
— Păi, râgâi, aproape, cabanierul?
Am sau m-a prins o fantomă.

Se spălase din cap până în picioare și schimbase. Alt rând de haine nu mai avea.

— Adică…
— Putem, se interesă timidă, lega televizoru la leptop?
— Invers, leptopu la televizor.
— Putem, insistă mai molcomă, mult mai, decât de obicei?
— Că doar n-o fi prima dată.
— Vă rog.

Îi întinse aparatul cu cablu cu tot și se așeză. Luă o gură hotărâtă de vin și își împreună și pocni degetele. Avea o gravitate asemănătoatre celor de la MLM, care închiriaseră înaintea lor locația. Cam pe același ton își ținuseră și ei prezentările despre Aloe Vera și atâtea alte minunății.

— Ia să, cabanierul așeză leptopul lângă televizor, să vedem.
— Play numa să dați, pe spotu ăla. Dublu, așa, click.

Imaginea era tremurată. Apa abia se distingea în fundal. Când, deodată, se auzi szeretlek. Tulbure și, totuși, clar. Vocea era, fără îndoială, masculină. Și în sala de mese se făcu o liniște nelumească la rându-i. Cabanierul dădu rewind și se întoarse cu urechea spre ecran. „Szeretlek” se auzi din nou.

Te iubesc înseamnă, -n ungurește!

Fotografa păli. Operatorul se șterse, intrigat, la bot.

— Să-mi faci și mie o copie, să vedem sunetu, parametrii, la studio.
— Bogdi îi, răbufni cabanierul.
— Cine?
— Strigoiu, dom`le, Bogdi, Bogdan, mă rog, Iankulovici. În 1886 o murit. S-o mai plâns unu-altu, ca să zic așa, de el, da nimeni nu l-o înregistrat.
Fotografa: — Vreo slujbă, vreun parastas ați făcut pe-acolo?
— Mai greu.
— Păi, îl trase ca o inspectoare la răspundere, ce mai așteptați? Vreți s-aducem, de la Timișoara, noi?
— Vin io, stați liniștită, și mă culc, dacă-i nevoie, cu dumneavoastră. Sau la, mă rog, dumneavoastră-n cameră, să nu mă înțelegeți greșit.
— Și io, se anunță operatorul și îi făcu părintește cu ochiul.
— Mai bine cu Bogdi, nici nu se pune problema, -n peșteră, direct!

Și își luă singură leptopul înapoi.

IV

Vedeta se retrase. Cina nu-i priise deloc. Se întinse și acoperi până la piept. Plapuma mirosea a detergent. Era, în micul său fief, camera unu, inexpugnabil – nu-i putea nimeni schimba programele. Receiver-ul nici nu ieșise din garanție. Pe noptieră, bere Holsten în același pahar de vin. Sorbea mult mai rar, la fentă sau știc, cum se zice, uneori, în Banat.

Înregistrarea clandestină – pusese pe un post unde, în prima tinerețe, a și colaborat – făcea furori. Într-o căsuță de vacanță dintr-un burg uitat, montan, doi parlamentari prânzeau. Ajunseseră la clătite, trebuie, neapărat, precizat. Senatorul Neluțu, mai chel un pic, mai împlinit, trona în capul mesei. Celălalt, deputatul Valentin, îi întindea cu lingurița un gem aproape transparent de caise. (Pe Facebook se opinase că era, de fapt, vorba de un gel de casă cumpărat de la unguri.) Neluțu deschidea, la fel de galeș, gura și înghițea extaziat.

— Acuma și un pic de…

Și Valentin fărâmiță o rămășiță de biscuit și o fixă în gemul din linguriță. Deputatul prefera ciupercile – proaspete, culese. C-un pahar, maximum două de Sauvignon. Se oțeta, altminteri, repede. Făcea cu ochiul și pleoscăia. Alunița, cea din obraz, aducea a smârc: se umplea, discret, de păr.

Of, Neluțule, și-i curăță, tandru, bărbia, te iubesc, să șcii

Vorbitul în grai se număra printre tandrele lor secrete. Ochii își pierdeau, parcă, luciul. Trecuse, binișor, de cincizeci. Pantalonii scurți nu-i mai veneau nicicum, deși mergea la sală, se epila.

— Mai o, și dădu din degete, o îmbucătură, please. O bucă…

Deputatul îl pupă gingaș pe obraz.

După masă, aprinseră un trabuc amândoi, îl treceau de la unul la altul, și mai desfăcură un vin. Beau alb, plimbau licoarea prin gură. Neluțu prinse a se legăna și luă piciorul deputățelului în poală, îl sui pe-al lui. Capul i se îngreuna, ascultau un chill out șters.

— Valentinu…Mângâie și sărută gheata ortopedică, bombeul iubitului său. Șî io ce iubăsc.

Materialul fusese răs-difuzat. Pe monitoarele de pe holuri inclusiv, în anumite redacții. Dezbaterea, pe care Vedeta o urmărea, divizase nu o dată județul. Invitații erau arhicunoscuți, burtierele aproape inutile.

— Dumneavoastră, domnule Gavru, (moderatorul se îmbrăca, într-adevăr, bine), ca reprezentant al Mitropoliei, ce reproșați mișcării progresiste, care pledează pentru….
— Sunt, și asta vedem zilnic la TV, moduri de a poza cu o idee ca șmecherii cu BMW-urile sau cu merțanurile, mă rog. Că și dânșii, și arătă înspre opinenții de la cealaltă masă, numa prin cultură nu s-au remarcat, printr-o deschidere, care va să zică, autentică, ci prinzând din aer tot felu de idei și crezând c-asta-i face, nu știu, mai occidentali, mai ciumegi, așa, în sens ideatic.

Domnu meu, cenzorul Fundației Hernea atinse cu palma desfăcută masa, cât încă vă spun domnu…

— Da Doamne, chiar, cu D mare, și Gavru arătă în sus, când ați spus ultima dată? Când ați îngenuncheat în cămașă de noapte, să zicem, ca să vă rugați?
— Vedeți, despre asta-i vorba: intruziune, ofensă…
— Poftim?
— Uitați-vă la reluare, că nu mai repet.
— Dom`le, Gavru se opri, trase aer, io până la final, tot domnu o să vă zic, n-o să cobor discursu, știți care-i problema: că, dacă acceptăm căsătoria de tipu ăsta, da, bărbat cu bărbat, femeie cu femeie, modificăm celula de bază a societății, ca să folosesc un clișeu din galeria veche, matusalemică. Reprogramăm, c-asta facem, tot. Schimbăm, iertat să-mi fie, polaritățile. Și peste cincizeci, nici atât, de ani, o să ne trezim cu familii de cinci, de șase soațe și/sau soți, câinele inclusiv. C-ați văzut – bine, s-a trecut ca peste un teribilism – ce-a cerut organizația de tineret a liberalilor din Suedia: legiferarea și, implict, consacrarea publică, socială a zoofiliei. Deci e clar de unde vin și încotro se îndreaptă chestiile astea.
— De unde și încotro?
— O remodulare, asta se vrea, a societății, o masificare. (Văzu un miez pisat de grisină înmuindu-se.) Și nimic mai sensibil, într-adevăr, decât copiii. Că familia tradițională nu mai tre să fie o opțiune, neapărat, că specia se poate și altfel perpetua. Așa că fraților, surorilor… Io-nțeleg și modu ăsta de-a gândi, da nu orice alternativă-i o soluție, nu orice minoritate, o elită, doar pentru că elita, mult hulită azi, nu poate fi decât o minoritate. E ca și cum ai promova protezele, amputațiile, de fapt, în defavoarea membrelor naturale, ca și când ai spune: variante există, dați-i drumu, tăiați-vă picioarele. Profanați, asta faceți, diferența. Adică nu ești prin nimic special, dacă ești bisexual budist cu vederi ecologiste. Doar prin asta nu ești.
— Nu, îl repezi cenzorul, dar nici victimă nu tre să fii. Pe motiv că nu ții de majoritatea stas, de…Evit cuvântu turmă, de ceea ce se înțelege, în genere, prin firesc, natural, normal. Nici nu există, de fapt, normalitate-n stare pură. Tot o formă de epurare-i și discursul dumneavoastră, să știți. Că sunteți, tre să recunoașteți, purist. Adic-aveți o viziune, așa zicând, canonică. Ați și recunoscut, de altfel, că vă mai apostrofați, din când în când, copilul. Că-i aplicați corecții mai țărănești așa un pic. Și că și dumneavoastră ați fost, practic, abuzat, c-asta reiese…
— Cum adică abuzat?
— C-ați luat, de mic, bătaie. Și la școală, și acas.
— Bine, da toți luam…
— Cu atât mai grav.
— Și nu bătaie, e mult prea mult spus, câte o scatoalcă, așa, câte-o curea. La palmă, ce Dumnezeu, sau fund. Acuma ce facem: ne dăm a proasta răniți?! Asta-i problema, c-am stat olecuță la colț, când, nu știu, i-am tras scaunu lu bunicu. Că-n comă era, -ntr-un rând, să-l bag. Cu capu o dat, sărmanu, de calorifer.
— Pe boabe de porumb sau cum vă punea?
— Pe cioburi de sticlă. Și mă băteau cu frânghia udă – pe rând. Haideți, c-o luăm razna, ce, mă scuzați, dracu.
— Bun și vi se pare firesc…
— Ce?
— Dacă nu v-ați fi băgat peste, din nou, ați fi aflat.
— Ia spuneți!
— Să exerciți tortură metodic. Că tot un aspect al dictaturii era și violența asta profesorală sau a profesorilor, mă rog. Și și a părinților: tot de o societate dictatorială ținea.
— Și ciumegeala de-acuma, a elevilor, de ce tip de societate ține? Asistăm la o disoluție cruntă, nu așa, a autorității. La o dictatură, că tot dictatură-i, a toleranței. C-asta o devenit așa-zisa corectitudine politică: o boală autoimună, o…
— Să vă dau un exemplu…
— Vă iert că m-ați întrerupt.
(…)

V

Cabanierul făcuse, într-un final, rost de mătrăgună. Boabele, cele mai multe, erau verzi. Era ultima filmare. Vedeta își luă halatul medical, masca – filmau pentru Darknet (1) – de chirurg. Și ceru să fie pregătită barda. Începu, ca de atâtea ori, abrupt, fără să mai aștepte semnalul operatorului.

— Dânsa e: mătrăguna (2)! („Doamna codrului” era trasă într-un fel de voal, de pânză ușoară, transparentă.) Frumoasă, nu-i așa? Ia uitați. Și o dezveli. (Pânza, altfel spus, zbură pe lângă cameră.) Știți ce-mi place cel mai mult: boaba coaptă, deși, la asta, cele mai multe-s crude, mă rog. Violetu aprins, zeama… Din așa ceva, pe cuvânt, mi-aș face cafeaua. Culoarea asta aș vrea, uneori, s-o aibă Jacobsu. (O mână vârî barda în cadru. Vedeta o înfipse în masă. Sec. Lemnul era gros, masiv.) Pe bucăți s-o luăm: frunzele – în iunie se culeg, c-atuncea-s mai drăcoși alcaloizii. (Strivi o frunzuliță între degete și și-o apropie de nas.) Mirosu ăsta…(Exulta). În fine, toamna se dezgroapă și procesează rădăcinile. În șpaisuri, de obicei se țin, în cămări. Uscat, numa, să fie. (Smulse barda și reteză rădăcina.) Au spălat-o, un pic, colegii. Ia uitați ce alb, ce frumos e miezu: l-au și curățat. Noi o să tăiem doar niște felii subțiri, tot cu lama asta groasă, grea, și o să le băgăm în microunde, să se uște pe fast forward. Pe folie le punem, de staniol. Și dup-aia le înmuiem o țârică, ca vechii cârciumari, în vin.

Filmarea avea să se încheie cu imaginea întregii echipe, cabanierii inclusiv, ciocnind. Operatorul își vârâse felioara în cafeaua-i rece și începu să o agite tacticos. Johnny, singur, nu li se alăturase. El urmărea reluarea unui talk show despre meci. Înjura și acum, șoptit. Plecarea se apropia, el bea mai atent: își turna rom în Nestea.

Post scriptum & factum. Petrecerea se sfârși pe la zece. Vedeta fu dusă pe brațe în cameră. De data asta, chiar băuse vin din paharul de vin. Și roșu, și alb. Și sudase un pachet, aproape, de Kent. Pieptul i se lichefia. Trântit pe pat, Parțiu Emilian – să-i dăm și lui numele, el e vedeta – fu cuprins de cele mai aiuritoare vertijuri. După un sfert, doar, de ceas, reuși să se întoarcă și ridice nițel, să se rezeme de tăblie. Și se mai liniști. Dar cum închise „la loc” ochii, i se arătă un colac de salvare – modelele erau de crotal – care își digera, într-o poieniță, prada.

Porni, la un moment dat, televizorul. (Telecomanda lui era hipersensibilă. Apăsai o dată, + sau -, și săreai două programe cel puțin.) Ochii începură să-i curgă. Apucă plapuma și se șterse cu ea. Maică-sa, care era la doi metri sub pământ și sute de kilometri distanță, îi întinse o linguriță, tot mai lungă, de cafea. Inima îi zvâcnea, fruntea i se umplea de sudoare.

— Apă, bâigui ca un sinistrat, apă!

Gura i se uscase complet. Mâna i se evaporase de la cot încolo.

— Ajutor!

Dar nici vocea nu-l slujea. Rostise el aceste cuvinte, încercase măcar s-o facă, halucinase? Dădu să își ridice genunchiul, să vadă dacă poate. Reuși sau i se păru că. Sub plapuma albă, piciorul îndoit avea ceva din măreția unui masiv nins. Ochii i se închiseră singuri. Mirosul de zăpadă devenea tot mai concret.


(1) Așa zisul internet ocult, subteran, accesibil doar cu softuri speciale.

(2) „Instrucțiunile” de preparare sunt inventate și total nerecomandate. La fel, consumul, sub orice formă neavizată medical, de mătrăgună.

Tudor Crețu

Scriitor și jurnalist timișorean.A publicat numeroase volume de poezie („Dantelăriile Adelei”, Mirton, 2001; „Obiectele oranj”, Vinea, 2005; „Fragmente continue. Poeme live”, Printpress, 2014; „studio live, antologie 2015-2000”, Printpress, 2015) și romane („Omul negru”, Cartea Românească, 2008; „Casete martor”, Tracus Arte, 2013; „S...(Casete martor II)”, Tracus Arte, 2015).În pregătire: „Narcoliteratură. Cunoaștere, experiență, estetică”, Editura Universității de Vest; „Ca(r)tea cu Ubi”; „Parantetice. Compleuri” ș.a.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *