Bookaholic

Cred că orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor. Prima invitată este jurnalista și scriitoarea Cristina Andrei, de care ați auzit, probabil, fie de la televizor, fie datorită romanului Abonatul nu poate fi contactat, publicat în 2014 la Editura Nemira. 

În copilărie, prima întrebare când mergeam la cineva acasă era: Aveți cățel sau pisică? Între timp, punctul de atracție al unei vizite a devenit biblioteca – cu cât e mai mare și mai variată, cu atât bucuria mea crește. La prieteni mă uit după cărțile noi pe care le-au achiziționat între timp, la oamenii necunoscuți mă apropii timid, fără să ating volumele, dar cu ochii măriți de plăcere când descopăr titluri pe care mi le doresc sau unele care se numără printre favoritele mele.

Spre deosebire de abonatul din titlu, Cristina Andrei mi-a răspuns imediat și a acceptat să ne întâlnim pentru a inaugura rubrica „Bibliotecă de scriitor”. Am ajuns într-un apartament fermecător dintr-un bloc interbelic, unde biblioteca trona pe un perete întreg, până sub tavan, cu cărțile așezate teancuri-teancuri pe două rânduri. O adevărată bucurie pentru un iubitor de cărți, veți spune, dar trebuie să recunosc că, deși mi-au sclipit ochii, m-am abținut să scormonesc prin rafturile ticsite cu minunății mai vechi sau mai noi.

Sub aparența unei seriozități puțin intimidante, Cristina Andrei s-a dovedit un interlocutor cald, înțelegător, spontan și foarte amuzant. A fost un interviu la care am râs mult și am aflat câteva povești interesante despre biblioteca ei și actele neobișnuite făcute din dragoste pentru cărți.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? 

Nu. Și nici nu știu să estimez. De câte ori mă apuc să fac curățenie și să șterg carte cu carte – pentru că le șterg ca pe mobilă, cu Pronto, cu cârpe moi, albe, curate – încep să număr și pe urmă le pierd șirul, și apoi zic: asta e, câte-or fi or fi, or să știe urmașii.

Înseamnă că nu ții o evidență a cărților, cum se făcea pe vremuri?

Din păcate, nu. Cum s-au pierdut caietele de rețete, repertoriile telefonice, cred că s-au pierdut și aceste inventare ale cărților. Cel puţin în spaţiul domestic. Şi, la urma urmei, nu e mai frumos să cauţi? De câte ori nu ai încercat să găseşti ceva anume şi, până să dibuieşti ce-ţi trebuie, nu ai poposit pe alte pagini, prin gândurile altor autori? Nu se spune că e mai frumoasă căutarea, că e mai important drumul decât destinaţia?

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume? 

Ar trebui să fie, dar nu mai sunt. Eu le-am ordonat după autori. Chiar dacă autorul publică la mai multe edituri, iar cărțile sunt în mai multe formate și arată ca scara măgarului – vizual, mi-ar plăcea să le văd egale – este o bibliotecă ordonată după autori, în general.

Care este cea mai veche carte din bibliotecă? 

Fotografie trimisă de Cristina Andrei

Nu se află din păcate acasă. Cartea mea este una de la 1899, un tratat despre Leonardo Da Vinci semnat de Eugène Müntz. Am primit-o cadou de nuntă de la cel mai drag profesor al meu din facultate, Mihai Marta, îndrumătorul meu de an. Nu mi-a predat niciodată nimic, dar am făcut nenumărate „cursuri” la el acasă, în întâlniri de neuitat, unde ne oferea cafea şi conversaţii pline de miez şi de savoare, adevărate lecţii despre literatură şi muzică. Avea cafea boabe şi o râşniţă de cafea manuală, din bronz, din aceea cilindrică, incizată cu motive orientale. Râşnea totdeauna cel mai tânăr. De multe ori, eu eram „cel mai tânăr”. Dar se ofereau cavalereşte băieţii şi scăpam. Apoi ne citea din ce scria – pe vremea aceea n-aveam curaj să citesc nimic din ce scriam eu – şi tot acolo am învățat să ascult operă.

Eu mi-am făcut lucrarea de licență cu Leonardo Da Vinci – „Leonardo Da Vinci între surâs și grimasă”. Fără modestie, e o lucrare foarte bună, mai precis, era la vremea aceea, când subiectul era destul de inedit. Orice student putea să îşi aleagă o temă din cele propuse de profesori sau puteam să găsim noi un subiect şi să ne găsim dascălul dispus să ne fie îndrumător. Eu l-am găsit pe dl. Dan Grigorescu şi am scris despre Leonardo ca precursor al expresionismului. Am tradus atunci fragmente inedite din Leonardo și profului – așa-i spuneam domnului Marta – i-a plăcut lucrarea și mi-a făcut cadou această carte.

Care este cea mai recentă carte pe care ai cumpărat-o?

Cea mai recentă este Elif Shafak, Ucenicul arhitectului, și am mai cumpărat Radu Aldulescu, Cronicile genocidului. Că eu așa fac, citesc mai multe odată.

(Ne uităm spre spătarul canapelei, unde sunt rânduite câteva volume – aflu că aceasta este zona cu cărțile la lectură – n.r.)

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării și anticariate?

Primul meu drum, când e de mers la shopping, este la librărie. Când cineva nu mă găsește acasă, știe că sunt la Cărturești. Îmi place Cărturești Verona pentru că acolo poți să stai să și citești. Depresiile, dacă le am – noroc că sunt foarte rare – mi le rezolv la shopping de cărți, nu există să treacă o săptămână fără să fiu două zile în librărie.

Mergi și pentru a răsfoi cărțile sau doar pentru a le cumpăra?

Merg în raiduri, merg în prospecții, cum le spun eu. Cum o prietenă mergea în prospecții prin farmacii, să vadă ce-a mai apărut nou la medicamente sau la creme, eu mă duc în librării să văd ce-a mai apărut, să iau din ce-am răsfoit cu o perioadă în urmă și n-am cumpărat. Nu mă simt bine decât dacă vin acasă cu o carte.

Ai făcut vreodată ceva ieșit din comun pentru a intra în posesia unei cărți?

Da. (Pauză. Râdem)

Cred că pot să-ți spun pentru că s-o fi prescris, mă gândesc. E ceva ieșit din comun pentru mine, cred că nu e ieșit din comun pentru practica unui iubitor de carte. Eram încă tânăr redactor la televiziune, la Viața spirituală, și făceam o emisiune despre Petru Cercel. Mi-a fost mie foarte drag domnitorul ăsta, fiind atipic, om de carte, un avangardist în epocă, și știam că Radu Boureanu a scris o carte, Frumosul principe Cercel, care nu se mai retipărise. O citisem demult, în facultate. Am profitat de prietenia mea cu bibliotecarele de la Facultatea de Litere – le iubeam și le prețuiam pe toate, dar le-am văduvit de această carte. M-am dus, am împrumutat-o, le-am spus că n-o s-o mai restitui – că aici a trebuit să am o formă de sinceritate, așa, ca să-mi spăl păcatul de pe suflet. Pentru că mă iubeau și ele la fel de mult, după ce au insistat şi au văzut că nu au cu cine, au casat-o. S-a retipărit, am și cealaltă ediție, după ’90, dar nici pe cea dinainte n-am mai dat-o înapoi.

Care este relația ta cu cărțile din bibliotecă? Ești posesivă sau te poți despărți de ele cu ușurință?

Îngrozitor de posesivă. Nu mă despart ușor. Când dau o carte din bibliotecă parcă dau o parte din suflet. Oamenii sunt tentați, e o bibliotecă deschisă, n-are nici măcar geamuri, cum au bibliotecile de la mama de-acasă (în ideea să nu se-așeze praful – se-așează oricum). Am avut odată un zugrav, zugrăvea și-l deranja biblioteca, că nu putea s-o mute. Avea și un defect de vorbire: Ai hitit căhile atea? Da. Hoate? Toate. Hi de he le mai hii? Păi ce să fac cu ele? Vinde-le, face plaf.

Dacă nu suntem în situația lui, oamenii vin și se uită. Ultima oară, acum trei zile a venit cineva, s-a uitat în partea asta cu religia și a scos trei cărți: Le iau și eu să le citesc. N-am putut să zic nu, dar acum sunt cu gândul la ele: oare mi le mai aduce? Și, dacă nu mi le mai aduce, cum să fac să i le cer elegant? Nu dau cărți decât unor persoane pe care le știu, altfel întreb: măi, nu ți-am dat ție cartea aia? Că eu uit cui i-am dat-o. Și până la urmă ajung să le mai cumpăr o dată.

Care este cartea (sau cărțile) la care ții cel mai mult?

Îmi pare rău că se nimerește să fiu ca Adrian Mutu: Idiotul.

Adrian Mutu este fotbalistul care provine – am înțeles eu la vremea respectivă – din doi părinți profesori și, cum îl întreba un ziarist ce carte citește – ca domnul Băsescu care nu mai termina Levantul -, lui Mutu îi plăcea Dostoievski, Idiotul.

Idiotul este cartea la care țin cel mai mult, prințul Mîșkin a fost prima mea dragoste din literatură, aveam vreo 16-17 ani și, cum sunt foarte conservatoare, a rămas dragostea mea.

Ai o carte cu o poveste interesantă?

(Pauză, ne gândim că „Frumosul principe Cercel” ar intra la categoria asta – n.r.) 

Istoria literaturii a lui George Călinescu. Nu e atât interesantă, cât este dramatică. Eram studentă, se întâmpla înainte de ’90, iar Istoria lui Călinescu nu se găsea, nu puteai să faci rost de ea decât pe sub mână. La un moment dat s-a retipărit – cred că eram în anul doi sau trei de facultate, era prin ’85-’86 – și trebuia să-ți pui în funcțiune toate pilele. Pe vremea aceea, dădeam șpagă la librărie și la brutărie: la brutărie ca să ne oprească pâine neagră, pentru că atunci nu știam că pâinea se colora cu caramel și credeam că e din grâu integral, și la librărie când știam că apar cărți. Mă duceam și dădeam parfumuri, o văduveam pe mama de toate cele.

Tatăl meu, care nu avea o meserie de intelectual – era maistru chimist -, mă iubea foarte mult și era foarte mândru de tot ce realizam eu. Nu știu unde s-a dus, nu știu cum a făcut, dar a cumpărat două cărți: una pentru mine și una pentru o prietenă de-ale mele, colegă de facultate. Știu că atunci când a venit cu cărțile acasă m-am simțit ca atunci când mi-au cumpărat bicicletă (am venit de afară și am găsit bicicleta montată, un Pegas albastru, în casă). Mi-am dat seama câtă dragoste trebuie să fi avut pentru mine și mama, și tata. Cred că au dat aproape o chenzină pe carte, o mie și ceva de lei pe vremea aceea. Foarte mult a fost. De-aia nu m-am despărțit niciodată de cartea asta, stă acolo frumos, s-o văd dimineața când mă trezesc (îmi indică ultimele rafturi ale bibliotecii – n.r.).

Cartea pe care ai scris-o are un loc anume în bibliotecă?

Da, cartea mea stă la raftul cu prieteni. Primele de jos sunt două exemplare din ultima carte de poezii a lui Marius Oprea apărută anul trecut, Rețeta fericirii, sunt cărțile lui Valentin Nicolau, e cartea mea, cartea lui Alexandru Nancu, care, din păcate, a plecat dintre noi acum trei ani (o carte fabuloasă despre simbolistică și spiritualitate), una a Luizei Barcan, despre experienţa ei de lucru cu Iosif Sava, la televiziune, pe urmă două cărți ale Corinei Bernic, Ruxandra Cesereanu, Ion Mureșan și antologia Orașul. Acolo e zona cu prieteni. Nu lipseşte din „zonă” Cristian Bădiliţă cu Evangheliile pe care le-a tradus şi comentat, cu publicistica şi cărţile de poezie.

Spune-mi trei motive pentru care viața poate fi mai frumoasă cu o bibliotecă.

Cu o bibliotecă nu ești niciodată singur, și dacă nu ești singur viața e foarte frumoasă.

Unu – nu te plictisești niciodată pentru că ai tot ce-ți dorești: poveşti de dragoste, aventură, suspans, istorie, religie, tot; doi – dacă ești trist, găsești companie în ea, empatie; dacă ești vesel, tot în ea găsești – îl iei pe Švejk, te alături peripeţiilor sale istorisite cu atâta har de Hašek și te înveselești și mai tare pentru că, dacă despre războiul „cel mare” s-a putut scrie aşa, atunci există speranţa de a putea scrie despre orice schimbând doar perspectiva. În literatură nu există subiecte tabu şi nu există politica corectitudinii. Există doar subiectivităţi – a scriitorului şi a cititorului – şi există o lume supusă pe de o parte esteticului (sau anti-esteticului, după caz) şi adevărului conţinut de sinceritatea mărturisirii. Pentru că orice scriere este o mărturisire, o confesiune. Cum poţi condamna o confesiune? Şi trei – nu e nevoie să te duci la sală, e un fel de fitness – trebuie să ștergi mereu praful, trebuie să te urci mereu pe o scară să iei o carte. Când ai o bibliotecă în casă, ai tot ce-ți trebuie. Pentru minte, pentru suflet şi pentru trup.

Contează și piesa de mobilier în sine sau mai degrabă ceea ce conține?

Contează și piesa de mobilier. Eu n-am o bibliotecă așa cum mi-aș dori, din rațiuni practice. Am ales rafturi simple pentru că-mi trebuiau multe asemenea rafturi. Dar o bibliotecă ar trebui să fie și un obiect estetic. O bibliotecă veche, cu intarsii, cu fel de fel de ornamente, cu trăgătoare de bronz, cu uşiţe decupate pentru a aşeza în inima lemnului o foaie de cristal decorată cu frunze aurii este un obiect de artă în sine. Din păcate nu mi l-aş fi putut permite pentru că ar fi fost, cu siguranţă, o piesă masivă și ar fi ocupat prea mult loc. Iar într-un apartament cu spaţiu atât de limitat ar fi fost destul de nepotrivită. Apoi, o bibliotecă stil ar fi confiscat ideea conţinutului – ar fi fost ea importantă, și nu cărțile.

Așadar încă visezi la o bibliotecă ideală?

Nu mai pot să visez, mi-am reprimat acest vis, pentru că o bibliotecă de felul acela ar necesita, cum am spus, o casă foarte mare, și într-o casă foarte mare faci curățenie foarte greu, și cu cât îmbătrânești nu mai poți să faci atâtea exerciții, și atunci e mai bine să ai o casă mai mică şi să limitezi exerciţiile la urcatul scării spre rafturile superioare unde se află cărţi pe care le cauţi sau la plecăciunile pe care le faci, căutând pe rafturile de jos.

Ești colecționar sau nu dai mare importanță vechimii, formatului, autografelor?

Nu sunt neapărat colecționar, dar nu înseamnă că nu prețuiesc și nu mi-ar fi plăcut să-mi permit să fiu. Ca să fii colecționar, trebuie să-ți permiți. Am mers pe cantitate – ca să îmi pot achiziţiona cât mai multe titluri, și nu neapărat pe calitatea ediţiilor, am mers pe serie, și nu pe obiect unic. Am și cărți cu autograf, cum e cea cu autograful lui Eliade, găsită în anticariat, am o Divina Commedia, chiar mai veche decât Leonardo despre care v-am spus, apărută la 1873, ceea ce n-o împiedică să fie “edizione stereotipa”, aşadar nu una bibliofilă, dar pe care trecerea anilor o face mai valoroasă, şi încă una, „traducţiune depre originalŭ” de Dómna Maria P. Chiţiu, apărută la Craiova, în 1883. Aşa că nu am fost pe de-a-ntregul exactă mai devreme. Leonardo este subiectiv şi afectiv cea mai veche carte a mea, pentru că este de la Profu’. Într-un cuvânt, nu sunt colecţionară, dar ca orice iubitor de carte care se respectă, am câteva exemplare cu care mă mândresc. Frumos. Smerit.

Biblioteca te ajută în vreun fel la scris?

Mă inhibă. (Râdem.) Mă gândesc că, dacă în casă am atâtea cărți, când mă duc în librării sunt copleșită, când intru în biblioteci sunt cotropită, dar în același timp îmi dă și curaj, pentru că şi aşa poți, totuşi, fi o voce. Cum poți fi un om pe o planetă de șase miliarde, poți fi și o voce sau o peniță între milioane de scriitori. Pentru că, dacă o luăm de la începuturi, de la cele 12 tăblițe de lut, din biblioteca regelui asirian Assurbanibal de la Ninive până acum, suntem milioane de scriitori. În sensul ăsta mă inhibă – altfel îmi dă curaj. Oricâţi am fi, tot mai e loc.

Ce cărți din bibliotecă ai fi vrut să le scrii tu?

Aaah… Sunt multe cărți în bibliotecă pe care aș fi vrut să le scriu eu, dar mă bucur că s-a găsit să le scrie altcineva. Mă bucur că există Ian McEwan, Elif Shafak – referindu-mă la scriitori contemporani de dincolo de graniţe. Îmi dau seama că n-aș fi avut cum, numai uitându-mă prin antologia Orașul, care tocmai a apărut, unde suntem șaisprezece voci. Avem loc toți și totdeauna simt față de o carte bună, față de autorul ei, o invidie frumoasă. O invidie estetică. Mă bucur că s-a găsit cineva să o scrie.

M-am uitat întâmplător pe un blog, unde cineva a scris câteva rânduri despre Abonat. La sfârșit a zis „păcat de subiect, ar fi putut fi tratat mult mai…” nu știu cum. În primul rând nu știu de ce ar fi păcat de subiect, pentru că e un subiect care mi-a venit mie în cap și pe care l-am tratat cum am considerat, niciun subiect nu este interzis, oricine îl poate relua oricând. Dac-ar fi așa, după Solenoidul lui Mircea Cărtărescu n-ar mai trebui să scrie nimeni nimic despre nimic. Mă gândeam la un moment dat că aș fi vrut să scriu despre experiența mea de profesor stagiar, de profesor la țară. După ce citești cum a făcut personajul lui Mircea Cărtărescu recensământul animalelor, prin zloată, prin frig, bătând la toate porțile, povestind experiența respectivă, zic: Bun. Ce rost mai are să scriu despre asta? Nu. Totdeauna se poate scrie despre orice, oricât. Pentru că fiecare scriitor este şi are o lentilă proprie și prin lentila aceea, cu dioptriile potrivite, fiecare vede realitatea altfel.

Dacă biblioteca ta ar fi un personaj, ce crezi că ar gândi despre tine?

Dacă biblioteca mea ar fi un personaj, cred că m-ar iubi la fel de mult cum o iubesc și eu și cred că m-ar neglija din când în când, la fel cum o neglijez și eu. Dacă n-ar fi la feminin, ca să avem o relație foarte modernă (râdem), cred că ar fi ca o relație conjugală, cu mari accese de iubire, cu accese de indiferență, cu momente domestice. Mi-ar reproșa că n-o îngrijesc mai bine, că o țin în casă și ar simţi, totuși, că este foarte importantă.

Ai poveste amuzantă legată de biblioteca ta?

Da, cred că da. O întâmplare care a transformat-o cumva în Oglinda din Alice în Ţara Minunilor. E şi puţin adevăr în imaginea asta. Când deschizi o carte, oricum te scufunzi şi trăieşti o vreme într-o lume şi printre nişte fiinţe fantastice. Cumpărasem odată nişte cămăşi şi le lăsasem pe canapea pentru că erau destinate ca dar unui prieten la care urma să mergem în seara următoare şi trebuiau împachetate. Am uitat, însă, că trebuia să vină dimineaţă doamna care ne ajuta la curăţenie. O persoană incredibil de organizată şi de determinată ca ochiul să nu perceapă decât ceea ce ea decidea că este ordine şi ordonare. Noi am plecat fiecare la treaba sa, iar doamna a rămas să ne disciplineze casa. La întoarcere am căutat cămăşile „de dar”. Ioc. Nicăieri. Am dezorganizat toată rigoarea şi austeritatea aseptică din casă fără să le găsim. În cele din urmă, cu oarecare timiditate, ca să nu creăm nici cea mai vagă suspiciune, am sunat-o pe doamnă să o întrebăm dacă nu cumva le-a văzut. „Ah, sigur!”, ne-a răspuns cu cel mai natural ton cu putinţă. „Le-am pus pe raftul al treilea din biblioteca din camera de zi.” Erau lângă Cezar Petrescu şi deasupra colecţiei „Biblioteca pentru toţi”. De atunci, primul loc în care căutăm ceva, după trecerea doamnei, a rămas biblioteca.

Fotografiile din acest material sunt realizate de autoarea acestuia (Ema Cojocaru) și nu pot fi preluate fără credit foto și menționarea sursei (bookaholic.ro).